Următoarele principii generale pot fi identificate în aproape toate ţările cu sisteme dezvoltate de asistenţă socială.
1) Îmbinarea asistenţei sociale generale cu asistenţa sociala specializată. Serviciile de
asistenţă socială sunt dezvoltate pe două nivele:
- Servicii de asistenţă socială generale dezvoltate la nivel teritorial / comunitar şi care oferă un prim suport social celor în dificultate. Aceste servicii tratează persoanele în integralitatea situaţiei lor de viaţă, căutând modul cel mai adecvat de suport in mediul lor natural. Ele asigură o monitorizare continuă a problemelor dintr-o comunitate, urmăresc modul in care persoanele în dificultate se reintegrează intr-o viaţă normală, autonomă. Doar în anumite situaţii asistentul social comunitar poate angaja servicii mai specializate, poate informa / îndruma pe cei in dificultate spre sistemele care pot să-i sprijine pentru soluţionarea unor probleme mai speciale. Similitudinea cu serviciile generale medicale, deşi corectă doar până la un punct, oferă o imagine intuitivă mai clară profilului acestor servicii.
- Servicii de asistenţă socială specializate care se adresează unor anumite tipuri de probleme, cu mijloace mai specializate. Ele sunt de regulă plasate pe lângă şcoli (se ocupă de problemele legate de participarea şcolară), spitale, maternităţi, închisori / tribunale, organele de poliţie; in cadrul instituţiilor de asistenţă socială ca de exemplu leagăne, case de copii, case pentru vârstnici, instituţii pentru persoane handicapate etc.; sau în jurul unor probleme speciale - adopţii, copiii străzii, dependenţii de alcool sau droguri.
2) Asistenţa socială are un caracter global, abordând persoana umană holistic.
Persoana umană, ca subiect al asistenţei sociale, nu poate şi nu trebuie să fie fragmentată nici metodologic, şi nici organizatoric. Pot exista priorităţi in ceea ce priveşte orientarea resurselor existente sau anumite specializări în cadrul serviciilor comunitare - prevenirea abandonului copiilor sau reintegrarea copiilor instituţionalizaţi in familiile lor. Abordarea globală este însă o tendinţă structurantă pentru organizarea serviciilor sociale comunitare.
Serviciile sociale publice se ocupă de toate problemele sociale ale persoanei / familiei. Experienţa dezvoltării unor servicii comunitare strict specializate pe problemele copiilor / bătrânilor etc. par să fi dat rezultate mai degrabă discutabile. Este cazul Marii Britanii care, după o asemenea experienţă a revenit la servicii de asistenţă socială generale, cele specializate dezvoltându-se pe baza acestora.
3) Dreptul de a primi asistenţă socială în situaţii de necesitate este un drept
universal al tuturor membrilor colectivităţii. Serviciile de asistenţă socială nu sunt destinate
numai celor săraci. Şi cei care au un standard satisfăcător de viaţă pot avea de înfruntat situaţii de
dificultate pe care nu le pot soluţiona cu mijloacele şi capacităţile disponibile.
4) Asistenţa socială are un caracter profesional. Spre deosebire de sprijinul
interpersonal şi caritabil tradiţional, asistenţa socială modernă reprezintă o profesie înalt
calificată care absoarbe cunoştinţe specializate din toate ştiinţele social-umane: sociologie,
psihologie socială, psihologie, psihoterapie, medicină, economie, ştiinţe juridice, antropologie
etc. Ea presupune in acelaşi timp deprinderi, abilităţi practice (îndemânare de a comunica şi a
lucra cu persoane şi grupuri in dificultate) şi, nu în ultimul rând, un set de valori principii, norme,
reguli morale care compun codul deontologic al profesiei. Codul deontologic asigură în mod
special respectarea drepturilor omului, excluzând orice discriminare de etnie, sex, religie sau vârstă.
- Opţiune fundamental umanistă. Profesia de asistent social, prin specificul său, implică o filozofie proprie, centrată umanist. Persoana umană reprezintă valoarea supremă a actului de asistenţă socială, orice manipulare fiind principial exclusă, chiar dacă ea s-ar face în numele vreunui interes colectiv.
- Baza organizării serviciilor de asistenţă socială este comunitatea locală. Coordonarea şi îndrumarea la nivel naţional are de regulă un profil politic general şi de suport tehnic-profesional. Responsabilităţile şi deciziile de organizare sunt ale comunităţilor locale.