Realitatea contemporană ne relevă astăzi o diversitate şi o complexitate a organizării şi funcţionării serviciilor publice locale, datorate specificităţii domeniilor în care se înfiinţează aceste tipuri de organisme sociale, precum şi multitudinii cerinţelor colectivităţii.[1]
Sfera serviciilor capătă dimensiuni tot mai mari în viaţa social-economică a unei ţări civilizat; ca urmare a acţiunii unor factori obiectivi. Stimulentul esenţial al apariţiei şi amplificării serviciilor îl constituie nevoia socială (dorinţă, cerinţă).
Unele servicii publice locale sunt de protecţie a unor categorii de cetăţeni (copii, persoane în vârsti etc), de securitate şi siguranţă a cetăţenilor împotriva crimei organizate etc), în timp ce altele se ocupă cu organizarea accesului la drepturi (protecţie socială, asistenţă de sănătate etc.) şi urmăresc asigurarea unui nivel de pregătire cetăţenilor (serviciile de învăţământ, de cultură etc.
Fiecare dintre aceste servicii publice necesită un plus de atenţie din partea managerilor publici pentru dezvoltarea şi menţinerea unei relaţii bune între furnizor şi client, în special atunci acesta din urmă este şi coproducător, respectiv, participant activ în procesul de realizare a serviciului public.
Managerii publici dezvoltă o strategie de marketing care prin conţinut trebuie să ofer; răspunsul la mai multe întrebări despre piaţă şi componentele acesteia. Aşa a apărut în timp idee: divizării, respectiv specializării organizaţiilor publice pentru satisfacerea nevoilor specifice ale unui grup, subgrup şi/sau segment de piaţă.[2]
De cele mai multe ori, managerii publici care ştiu să stabilească şi să dezvolte relaţiile de marketing pot oferi soluţii viabile pentru rezolvarea unor probleme complexe apărute în relaţiile cu clienţii şi pot redefini semnificativ comportamentul organizaţional în funcţie de variabilele identificate pe piaţă într-o perioadă determinată.
Spre deosebire de organizaţiile private, care oferă servicii destinate cu precădere doar unor segmente de piaţă identificate, instituţiile publice au misiunea de a acoperi o zonă mai mare sau chiar întregul teritoriu naţional, deoarece, prin obiectul lor de activitate şi statutul special satisfac interesul public general şi sunt, în unele situaţii, singurele organizaţii competente pentru furnizarea unor servicii publice unice.
Managementul este foarte sensibil la schimbările care au loc în societate. Ele reflectă dinamismul înregistrat de societatea contemporană şi, în acelaşi timp, se adaptează tot mai mult unor particularităţi determinate de sistem, tradiţie, cultură naţională etc. Astfel, deşi managementul ca principii, concept, obiectiv etc. este unic, ca mod de realizare în practică se diferenţiază, de la ţară la ţară sau chiar de la organizaţie la organizaţie în cadrul aceleiaşi ţări (subsistem).
Obiectivul fundamental al managementului serviciilor publice este creşterea gradului de satisfacere a interesului public, fiind determinat de nevoile generale şi specifice.
În vederea realizării obiectivului fundamental, managementul serviciilor publice, prin exercitarea funcţiilor sale de către managerii publici, asigură o previzionare realistă a întregului sistem de obiective. În funcţie de acesta, reprezentanţii managementului public creează o structură adecvată a sistemului administrativ în ansamblu şi a fiecărei instituţii publice în parte, în care coeziunea să fie dată de coordonarea excelentă la nivel de sistem şi componente şi de motivarea adecvată a resurselor umane în funcţie de gradul de realizare a obiectivelor previzionate pentru sectorul public şi pentru fiecare entitate instituţională existentă şi comunitate locală distinctă.[3]
În acest context, în literatura de specialitate serviciile publice locale sunt clasificate după mai multe criterii.
Astfel, autorul român Valentin Prisăcaru clasifică serviciile publice în funcţie de forma de organizare şi după obiectul de activitate a serviciilor publice.[4]
În funcţie deforma de organizare, serviciile publice Valentin Prisăcaru le împarte în trei categorii:
- organe ale administraţiei publice;
- instituţii publice;
- regii autonome de interes public (în literatura de specialitate pot fi întâlnite şi sub denumirea de stabilimente publice).[5]
Sub forma de organizare se subînţelege că serviciile publice sunt înfiinţate, reorganizate şi desfiinţate prin lege sau pe baza unor acte emise de organele de administraţie publică şi guvern, minister, consilii de toate nivelurile, dar care pot funcţiona şi ca instituţii publice sau sub formă de regii autonome.
Deosebirile între aceste forme de organizare a serviciilor publice sunt următoarele:
În primul rând, în timp ce activitatea organelor administraţiei publice (servicii publice) se caracterizează prin adoptarea sau emiterea de acte administrative (folosesc dreptul de comandă, de autoritate), a instituţiilor publice (servicii publice) - prin aceea că este mai mult o activitate intelectuală, activitatea regiilor autonome de interes public (servicii publice) este preponderent economică; organele administraţiei publice îşi desfăşoară activitatea atât la cerere, cât şi din oficiu, instituţiile publice şi regiile autonome, de regulă, la cerere.
În al doilea rând, mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii organelor administraţiei publice şi, în mare măsură, şi a instituţiilor publice sunt asigurate prin bugetul administraţiei centrale de stat şi prin bugetele locale, regiile autonome de interes public îşi asigură mijloacele financiare, în cea mai mare parte, din veniturile încasate pentru produsele fabricate, lucrările executate ori serviciile prestate.
În al treilea rând, spre deosebire de organele administraţiei publice, care îşi desfăşoară activitatea, de regulă, gratuit, regiile autonome de interes public îşi desfăşoară activitatea, de regulă, contra plată.
În sfârşit, în al patrulea rând, în timp ce în activitatea organele administraţiei publice, activitatea de adoptare şi emitere a actelor administrative este preponderentă, în activitatea regiilor autonome de interes public această activitate este mai redusă, chiar şi faţă de aceea a instituţiilor publice.[6]
Urmează de menţionat că serviciile publice care funcţionează ca organe ale administraţiei publice se caracterizează prin următoarele trăsături:
- înfiinţarea, reorganizarea si desfiinţarea acestora are loc numai prin lege sau pe baza legii de către Guvern, ministere, consiliile raionale sau cele locale. Astfel, drept exemplu poate servi adoptarea de către Guvernul R.Moldova a Hotărîrii nr.832 din 14.07.2003 „cu privire la reorganizarea Serviciului de stat pentru utilizarea forţei de muncă” prin care s-a reorganizat Serviciul de stat pentru utilizarea forţei de muncă în Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului[7]. La fel, conform prevederilor al.2 art.73 din Legea nr.436 din 28.12.2006 „privind administraţia publică locală”, serviciile publice locale se organizează de către consiliul local, la propunerea primarului, în domeniile de activitate descentralizate stabilite pentru unităţile administrativ-teritoriale de nivelurile întîi şi al doilea, în limita mijloacelor financiare disponibile.[8]
- activitatea acestora se desfăşoară, de regula, din oficiu si în mod
gratuit (unele servicii percep taxe - cum sunt taxele prevăzute de lege pentru liberarea autorizaţiilor de construcţie solicitate de persoanele fizice si juridice).
În literatura de specialitate s-a pus problema de a şti daca exista un drept subiectiv pentru cetăţeni de a pretinde administraţiei publice înfiinţarea unor servicii publice si daca administraţia publica este obligata sa realizeze acest lucru.
Potrivit reglementarilor în vigoare, nu se poate vorbi de un astfel de drept si de o obligaţie corelativa a administraţiei cu privire la înfiinţarea serviciilor publice. Administraţia publica examinează cererile cetăţenilor si numai în măsura în care le va găsi oportune si în raport de mijloacele de care dispune, va decide înfiinţarea serviciilor publice.
- ele se înfiinţează pentru satisfacerea unor interese de specialitate (speciale) ale membrilor societăţii. Astfel, Ministerul Dezvoltării Informaţionale şi serviciile sale desconcentrate, Serviciile Stării Civile satisfac interesul general de înregistrare a actelor stării civile, după cum Ministerul Apărării şi Centrele militare teritoriale satisfac interesul general de apărare a ţării.[9]
- mijloacele financiare necesare bunei lor funcţionări sunt asigurate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, după cum aceste servicii publice sunt de interes naţional sau local. Astfel, mijloacele financiare care asigură funcţionarea ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sunt prevăzute în bugetul de stat, iar pentru serviciile publice locale, mijloacele financiare sunt cuprinse în bugetul local. În acest sens, în art.8 din Legea „finanţelor publice locale” prevede că de la bugetele satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor, cu excepţia municipiilor Bălţi şi Chişinău) sînt finanţate cheltuielile ce ţin de amenajarea teritoriului şi urbanistică, construcţia şi întreţinerea, în limitele localităţii, a drumurilor, străzilor, podurilor locale, etc.[10]
- încadrarea cu specialişti, după atribuţiile pe care le au. Deci, ele sunt încadrate, pentru realizarea activităţii de specialitate pentru care au fost înfiinţate, cu personal cu pregătire în specialitatea respectivă. Astfel, la Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale şi la direcţiile de sănătate publică municipale şi raionale se vor încadra medici, farmacişti, chimişti, biologi ş.a., în timp ce la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, la direcţiile generale pentru agricultură şi industria alimentară raionale şi serviciile publice desconcentrate[11] sunt încadraţi ingineri agronomi, zootehnicieni, medici veterinari şi de alte cadre specializate în domeniu.
- continuitatea activităţii. Statul îşi desfăşoară activitatea în mod continuu pentru că ar fi de neconceput ca statul să acţioneze cu intermitenţă, şi serviciile sale publice care funcţionează sub forma de organe ale administraţiei publice îşi desfăşoară activitatea continuu şi în mod ritmic, după un anumit program care este adus la cunoştinţa publicului - a membrilor societăţii - ale căror interese urmăresc, prin activitatea ce o desfăşoară, să le satisfacă aceste servicii publice.[12]
- competenta de a emite acte administrative. În majoritatea cazurilor,
pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, serviciile publice care funcţionează sub forma organelor administraţiei publice, adoptă sau emit acte administrative de autoritate normative sau individuale. Am menţionat în majoritatea cazurilor pentru că sunt cazuri în care aceste servicii publice efectuează acte pregătitoare şi operaţiuni tehnico-materiaîe care, deşi nu produc prin ele însele efecte juridice, sunt necesare pentru adoptarea sau emiterea actelor administrative şi chiar pentru satisfacerea directă a intereselor generale ale membrilor societăţii.
Din trăsăturile caracteristice dezvoltate rezultă că serviciile publice care funcţionează sub forma organelor administraţiei publice constituie o categorie distinctă de servicii publice ce se deosebeşte de celelalte forme de servicii publice prin faptul că, prin aceste servicii publice, statul îşi exercită suveranitatea sa faţă de toţi membrii societăţii noastre.[13]
La rîndul său, pentru serviciile publice organizate ca instituţii publice se disting următoarele trăsături:
- înfiinţarea, reorganizarea si desfiinţarea prin lege sau potrivit legii de către Parlament, Guvern, ministere si celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum si de către consiliile judeţene si locale;
- mijloacele financiare necesare sunt asigurate de regula, de la bugetul administraţiei publice centrale de stat sau de la bugetele locale;
- desfăşurarea activităţii are loc fie gratuit, fie cu plata;
- emiterea de acte administrative (diplome, certificate etc.) doar de către unele dintre acestea, activitatea principala având caracter prestator;
- continuitatea activităţii;
- desfăşurarea unei activităţi, de regula, la cererea celor interesaţi.
Parcurgând trăsăturile caracteristice ale instituţiilor publice organizate ca servicii publice, se poate constata ca ele se aseamănă cu cele ale organelor administraţiei publice ca servicii publice.
Ele s-au tratat separat pentru ca instituţiile publice (servicii publice) se deosebesc de organele administraţiei publice (servicii publice) prin următoarele trei trasaturi:[14]
- în timp ce, de regula, organele administraţiei publice folosesc pentru exercitarea atribuţiilor lor dreptul de comanda, ce le revine din exercitarea suveranităţii statului, instituţiile publice nu pot folosi acest drept decât cu totul excepţional, în condiţiile legii;
- de regula, activitatea instituţiilor publice se desfăşoară la cererea celor interesaţi, pe când activitatea organelor administraţiei publice se desfăşoară atât la cerere, dar mai ales din oficiu;
- organele administraţiei publice îşi finalizează activitatea, de regula, prin acte administrative, în timp ce ponderea activităţilor instituţiilor publice o reprezintă faptele materiale. Acestea adopta acte juridice (diplome de absolvire a unei forme de învăţământ, certificate medicale s.a.) numai în condiţiile precizate de lege.
În acelaşi timp, în cazul serviciilor publice organizate ca regii autonome, trăsăturile sunt următoarele:
- înfiinţarea, reorganizarea si desfiinţarea pe baza legii, prin acte emise de Guvern, ministere, consilii raionale si locale;
- primirea în administrare a bunurilor necesare, care reprezintă domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
- asigurarea mijloacelor financiare necesare, în principal, din venituri proprii si numai în subsidiar de la bugetul de stat sau local;
- desfăşurarea unei activităţi cu caracter preponderent economic;
- emiterea unui număr restrâns de acte administrative.
După obiectul lor de activitate, serviciile publice se împart în următoarele tipuri:
- ocrotirea ordinii publice şi a securităţii naţionale, aceste servicii au drept scop păstrarea ordinii publice, securitatea naţională, apărarea ţării şi sunt realizate
de Ministerul de Interne, Ministerul Securităţii Naţionale, Ministerul Apărării
şi serviciile desconcentrate şi descentralizate la nivel raional şi local; - activităţi financiare şi fiscale, aceste servicii sunt prestate de Ministerul
Finanţelor, Inspectoratul Principal Fiscal, Inspectoratele fiscale teritoriale; - activităţi legate de învăţământ, serviciile sunt realizate de Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei, inspectoratele judeţene şcolare, precum şi de universităţi, şi alte instituţii de învăţământ superior, de colegii, licee, gimnazii, şcoli generale,
şcoli polivalente; - servicii de asistenţă socială şi igienă, serviciile sunt prestate de Ministerul
Sănătăţii, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, direcţiile raionale
de plasare în câmpul muncii, direcţiile raionale de asistenţă socială, spitalele
republicane, raionale, de sector, dispensare, centrele de medicină preventivă, etc; - activităţi în domeniul artelor şi culturii, sunt realizate de Ministerul Culturii şi Turismului, direcţiile raionale de cultură, teatre, muzee, biblioteci, precum şi de alte instituţii de cultură;
- activităţi economice, care asigură securitatea economică a ţării sunt Calea Ferată a Moldovei, Poşta Moldovei etc.[15]
După obiectul de activitate, bineînţeles, numărul lor poate fi cu mult mai mare, variind în dependenţă de necesităţile specifice ale colectivităţilor locale. Cît priveşte numărul serviciilor publice, el este în raport direct proporţional cu gradul de civilizaţie şi într-un raport invers proporţional cu iniţiativa particulară.[16]
La fel, savantul român Valentin Prisăcaru în monografia sa „Trata de drept administrativ român” în dependenţă de obiectul de activitate împarte serviciile publice în următoarele categorii:
- păstrarea ordinii publice şi apărarea ţării;
- financiare şi fiscale;
- învăţământ;
- asistentă socială şi igienă;
- artă şi cultură;
- activităţi economice.[17] ,
După gradul de extensie, se disting:
- Servicii naţionale sau de importanţă naţională (care sunt organizate la scara întregului teritoriu naţional; şi
- Servicii locale, care la rândul său pot fi raionale, municipale, orăşeneşti şi comunale.
Din punctul de vedere al administraţiei publice locale trebuie precizat că există servicii:
- cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă, autorizarea construcţiilor sau licenţierea transportului),
- servicii care pot fi delegate altor persoane (salubritatea, iluminatul stradal, deratizarea, ecarisajul etc).[18]
După modul în care se realizează interesul general, Antonie Iorgovan
clasifică serviciile publice în următoarele categorii:
- servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a cetăţenilor (având calitatea de uzageri ai serviciului public, în special, serviciile publice industriale şi comerciale);
- servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect (aceştia sunt utilizatori, dar nu uzageri, de ex. serviciul de întreţinere şi exploatare a drumurilor);
- servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu (apărarea naţională, serviciul diplomatic).
Din punct de vedere al delegării lor:
- servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot credinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);
- servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).[19]
Totodată, Victor Popa, în dependenţă de interesul general pe care îl realizează şi gradul de extensie distinge:
- servicii publice de interes naţional;
- servicii publice descentralizate.
Serviciile publice de interes naţional pot avea caracter de servicii publice centralizate în cazul ministerului apărării, ministerului de externe, serviciului de informaţie şi securitate, deoarece sînt organizate la scara întregului teritoriu naţional şi servicii desconcentrate ale ministerelor în unităţile administrativ-teritoriale. Serviciile publice descentralizate la rîndul lor se divizează în servicii publice locale şi servicii publice raionale.[20]
Din punct de vedere al raporturilor cu serviciul se pot identifica trei
categorii:
a) servicii monopolizate ( de stat sau de o unitate administrativ-teritonală); Serviciile sunt prestate de către stat sau de serviciile desconcentrate sau descentralizate, de exemplu: serviciul poştal, căile ferate, telecomunicaţie, obligându-i pe particulari să se folosească de aceste servicii;
b) servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoanele particulare autorizate; de exemplu, paralel cu instituţiile de învăţământ atât primar, cât şi universitar, instituţii medicale finanţate din bugetul de stat sau
bugetele locale, activează şi instituţii de învăţământ, instituţii medico-sanitare Autorităţile publice supraveghează activitatea instituţiilor private în calitatea prestării serviciilor publice şi;
c) servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub paza unei autorităţi a administraţiei publice (brutărie privată sau concesionată, transportul cu
minimaxi în municipiu Chişinău).
Din punct de vedere al importanţei sociale avem:
- servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);
- servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţii, centre de informare) etc.
În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem:
- Servicii publice interne şi extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior, serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor). Cu toate acestea, distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de funcţionare a serviciilor;
- Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. în multe ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.[21]
Suplimentar la criteriile de clasificare a serviciilor publice examinate anterior, prezintă interes următoarea clasificare a serviciilor publice propusă de profesorul Ioan Alexandru:[22]
- a) servicii publice interne şi servicii publice extrateritoriale. Majoritatea serviciilor publice sunt prestate în teritoriul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior; serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor). Serviciile extrateritoriale sunt servicii specifice, care, de regulă, reprezintă competenţa exclusivă a autorităţilor publice centrale, sunt prestate de organisme administrative specializate şi sunt reglementate conform unui regim juridic special, ce ţine de reglementările internaţionale. Cu toate acestea distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de funcţionare a serviciilor;
- b) servicii civile şi servicii militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor;
- c) servicii de administraţie generală în opoziţie cu cele tehnice (prestează servicii specializate, de exemplu serviciul de salubrizare, asigurare cu apă potabilă);
- d) serviciile tehnice sunt constituite cu organisme de direcţie sau de execuţie (de exemplu, serviciul veterinar de stat are atribuţii de direcţie (serviciu
desconcentrat), iar serviciul veterinar raional (serviciul descentralizat) - atribuţii de execuţie; - e) serviciile prestate de stat sunt oferite direct prin organisme ale administraţiei publice centrale de specialitate, pe de altă parte, servicii desconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale.[23]
Totodată, literatura de specialitate mai distinge serviciul public de legiferare, serviciul public judiciar şi serviciile publice administrative.[24]
Serviciul public de legiferare, are ca scop adoptarea de norme juridice obligatorii, care să reglementeze, în mod uniform, la nivelul întregii ţări, raporturile sociale
Serviciul public judiciar, este înfăptuit de instanţele judecătoreşti, şi are drept scop să soluţioneze, cu putere de adevăr legal, conflictele juridice şi să pedepsească pe cei care încalcă legea.
Serviciile publice administrative asigură executarea legilor şi a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti, ordinea publică, siguranţa naţională, crearea condiţiilor optime de sănătate, instrucţie publică, cultură, transport etc.[25]
La fel, criterii de clasificare a serviciilor publice, întâlnite la unii savanţi români, care evidenţiază patru grupe de servicii:
(A) În dependenţă de nivelul de realizare sau interesul satisfăcut, se disting servicii:
- servicii naţionale;
- servicii locale;
(B) După natura serviciilor publice sau din punct de vedere juridic, sunt:
- servicii publice administrative;
- servicii publice industriale şi comerciale.
(C) În dependenţă de modul de organizare:
- ca autorităţi ale administraţiei publice;
- ca instituţii publice.
(D) După formă de proprietate sau reguli juridice aplicabile:
- servicii publice monopolizate/ regim administrativ;
- servicii publice realizate de sectorul public şi/sau privat.[26]
În finele acestei abordări indicăm asupra faptului că în practica internaţională se utilizează clasificarea bunurilor şi serviciilor după natura acestora modul de folosire, procesul tehnologic, organizare şi finanţare, acţiune cunoscută sub denumire: de Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională.[27]
[1] Victor Mocanu, „Descentralizarea serviciilor publice”, Ed.: Tish, 1999, pag.12
[2] Georgeta Modiga, “Managementul public şi serviciile publice” în „Administraţia publică în perspectiva integrării europene”, Chişinău, 2006, pag.420
[3] Ibidem, pag.421
[4] Valentin Prisăcaru, „Tratat de drept administrativ român, partea generală”, Ed.: ALL, Bucureşti, 2001, pag.209
[5] Ioan Alexandru, „Drept Administrativ”, Ed.: Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag.177
[6] Victor Mocanu, „Descentralizarea serviciilor publice”, Ed.: Tish, 1999, pag.12
[7] P.1 din Hotărîrii nr.832 din 14.07.2003 „cu privire la reorganizarea Serviciului de stat pentru utilizarea forţei de muncă”, Monitorul Oficial 149-152/868, 18.07.2003
[8] al.2 art.73 din Legea nr.436 din 28.12.2006 „privind administraţia publică locală”, Monitorul Oficial 32-35/116, 09.03.2007
[9] Anexa nr.1 la Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.735 din 16 iunie 2003 „cu privire la structura şi efectivul-limită ale serviciilor publice desconcentrate ale ministerelor, departamentelor şi altor autorităţi administrative centrale”, Monitorul Oficial 123-125/770 din 20.06.2003
[10] Al.2 art.8 din Legea nr. 397 din 16.10.2003 “privind finanţele publice locale”, Monitorul Oficial 248-253/996 din 19.12.2003
[11] Se au în vedere Direcţiile de supraveghere fitosanitară şi control semincer raionale/municipale şi posturile fitosanitare pentru controlul producţiei de import; Direcţiile raionale/municipale sanitar-veterinare şi pentru siguranţa produselor de origine animală.
[12] V.Prisăcaru, op.cit., pag.217
[13] Ibidem, pag.218
[14] Valentin Prisacaru – “Tratat de drept administrativ român”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1993, p. 128
[15] Victor Mocanu, „Descentralizarea serviciilor publice”, op.cit., pag.12
[16] Antonie Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Vol.I, Ed.: Nemira, pag.96
[17] Vitalie Prisăcaru, op.cit., pag.215
[18] Georgeta Modiga, “Managementul public şi serviciile publice” în „Administraţia publică în perspectiva integrării europene”, Chişinău, 2006, pag.421
[19] Georgeta Modiga, op.cit., pag.421
[20] Victor Popa, “Ghidul primarului”, Ed.: ARC, 2001, pag.193
[21] Georgeta Modiga, op.cit., pag.422
[22] Ioan Alexandru, „Mecanisme şi Instituţii Administrative”, Ed.: Silvi, 1996, pag.116
[23] Victor Mocanu, op.cit., pag.14
[24] Mihai Platon, „Administraţia publică. Curs universitar.”, Ed.: Universul, Chişinău, 2007, pag.91
[25] Ioan Alexandru, „Administraţie publică. Teorii. Realităţi. Perspective”, Ed.: Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.290
[26] A.Androceanu, „Management public”, Ed.: Economică, Bucureşti, 1999, pag.56
[27] Georgeta Modiga, op.cit., pag.422