În 1989, România nu dispunea de un sistem de servicii sociale. Unele activităţi de asistenţă socială erau realizate fără mijloace profesionale necesare şi in mod strict punctual de către autorităţile locale, întreprinderi sau organisme politice. În România, întregul sistem al protecţiei sociale se caracteriza în regimul trecut printr-o opţiune cvasi-universalistă şi automată. Politica de utilizare a forţei de muncă şi caracterul aproape universal al asigurărilor de boală, de pensii, creau cvasiautomat celei mai mari părţi a populaţiei resurse de viaţă, deşi minime, dar relativ sigure: salarii, pensii de bătrâneţe sau de boală, alocaţii pentru copii, îngrijire sanitară şi educaţie gratuite, bunuri de bază, inclusiv locuinţe subvenţionate. În schimb, asistenţa socială calitativă, personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor umane urgente, practic a fost desfiinţată. Se considera că mecanismele economiei socialiste, dublate de mecanismele politico-administrative, sunt capabile să rezolve automat toate problemele individului. Prin aceasta s-a creat în timp un sistem de dependenţă accentuată a individului de stat. De sprijin din partea statului beneficiau însă doar cei cu probleme speciale care erau angajaţi la stat. E drept că aceştia constituiau marea majoritate a populaţiei. Cei neîncadraţi într-un asemenea sistem, inclusiv şomerii nerecunoscuţi, riscau să rămână în afara sistemului de protecţie socială.
Asistenţa socială propriu-zisă viza doar ajutorul instituţionalizat pentru bătrâni, handicapaţi, bolnavi cronici somatici sau neuropsihici, copii în situaţii speciale. Foarte adesea însă aceste instituţii nu reuşeau să asigure standardele minime de viaţă. De regulă, ele erau în centre izolate, închise, plasate in zone greu accesibile, dispunând de un personal în majoritatea sa necalificat. De aceea, sistemul prestaţiilor sociale in instituţiile de asistenţă socială era cu mult sub cerinţele şi aşteptările celor asistaţi. Începând cu partea a doua a anilor '70 se observă o degradare vizibilă a acestuia ca urmare a reducerii treptate a fondurilor. La asistenţa socială instituţionalizată se mai adăugau ajutoare ocazionale, băneşti sau în natură, pentru persoanele cu incapacitate de muncă datorată unor boli cronice sau invaliditate, fără venituri proprii sau susţinători legali.
Situaţia actuală a serviciilor sociale ar putea fi caracterizată prin următoarele:
- a) Inexistenţa unui sistem naţional de servicii de asistenţă socială. Există doar
'55 5
dezvoltări punctuale ale unor servicii de asistenţă socială. Unele servicii (în mod special pentru copii, pentru persoane cu handicap, vârstnici, copii bolnavi HIV-SIDA şi familiile lor) sau dezvoltat in forme embrionare în cadrul sau pe lângă instituţiile publice cu obiective mai generale (spitale de exemplu). Altele s-au dezvoltat în jurul unor probleme speciale: evitarea abandonului copiilor, adopţie, reintegrarea în familie a copiilor din instituţii, copiii străzii, familii fără locuinţă. Cea mai semnificativă dezvoltare au reprezentat-o centrele de protecţie a copiilor şi familiilor cu mulţi copii dezvoltate experimental în 7 judeţe prin cooperarea cu organizaţia nonguvernamentală românească "Pentru copiii noştri" (cu sprijinul specialiştilor britanici), cu actualul Departament pentru protecţia Copilului şi Consiliile judeţene. Aceste centre au fost dezvoltate în afara structurilor publice urmând a fi preluate de către Consiliile judeţene şi transformate în servicii judeţene.
- b) Lipsa unei concepţii strategice de dezvoltare a unui sistem de servicii de asistenţă
socială. Lipsite de o viziune strategică asupra cadrului în care ele vor funcţiona, cele mai multe
experimente întreprinse prezintă, pe lângă multiplele lor contribuţii, câteva limite structurale:
- Nu conţin componenta de posibilă extindere / difuziune, cumulare intr-un sistem global. Ele sunt dezvoltate mai mult ca abordări punctuale şi nu deschid perspectiva dezvoltării unui sistem de servicii sociale, din care sunt o parte.
- Nu răspund la intrebarea: cum se poate asigura continuitatea şi sustenabilitatea funcţionării lor. Cele mai multe dintre ele sunt dezvoltate fie din entuziasmul donatorilor şi participanţilor, fie ca răspuns la apariţia unei surse importante de finanţare. Nu este deloc clar cum se vor transforma ele în sisteme cu funcţionare permanentă.
- Există practica in politica publică de a delega / încredinţa unele responsabilităţi fără a fi asigurate structurile şi instrumentele necesare. Este cazul atribuirii responsabilităţii finanţării instituţiilor de asistenţă socială autorităţilor judeţene, fără o stabilire clară a resurselor bugetare.
- Nu iau in considerare costurile activităţilor dezvoltate. Multe dintre aceste programe sunt extrem de scumpe pentru România, dar posibil şi pentru ţări cu resurse mai mari. Din acest motiv, structural ele nu sunt capabile de a inlocui resursele externe pe care s-au clădit cu sursele interne pe care comunitatea este capabilă să le ofere. Nici comunitatea şi nici statul nu pot oferi volumul de resurse presupus de extinderea multor programe experimentate. Din acest motiv, odată cu epuizarea suportului iniţial, este de aşteptat ca cele mai multe dintre aceste sisteme să dispară.
- c) Un proces de dezvoltare haotică, fără nici o concepţie. Începutul dezvoltării
serviciilor sociale este inclus în câteva documente care consfinţesc doar posibilitatea organizării
unor asemenea servicii, fără să indice suficient ce vor fi ele şi cum va arăta sistemul naţional de
servicii de asistenţă socială, în special pentru copii în dificultate. - d) S-a acumulat multă competenţă, adesea sectorială, la nivelul unor organisme
restrânse în cadrul instituţiilor guvernamentale, dar există un blocaj al oricărei incercări
de găndire a unui sistem coerent. Cu sprijinul unor organisme internaţionale (o menţiune
specială trebuie făcută în legătură cu activitatea Reprezentanţei UNICEF în România),
persoanele din diferite organisme şi segmente ale sistemului guvernamental au avut posibilitatea
de a-şi dezvolta capacitatea de înţelegere a modului de organizare la nivelul experienţei mondiale
a diferitelor tipuri de activităţi de asistenţă socială.
Această competenţă acumulată este mai degrabă concret-sectorială. Tot mai mulţi specialişti ştiu ceea ce ar trebui să fie făcut in legătură cu o problemă sau alta. Datorită sentimentului neputinţei de schimbare a struciurilor legale şi institujionale, generat de blocajul de imagina(ie a reformei întregului sistem, se poate detecta un fel de incompetenţă organizaţională dobândită. Mulţi specialişti sunt blocaţi de lipsa voinţei guvernamentale de a dezvolta o strategie globală de dezvoltare a serviciilor sociale şi paralizaţi de încâlceala legislaţiei actuale, neputând gândi soluţii în perspectiva unor schimbări mai profunde.
În condiţiile în care nu există un cadru pentru funcţionarea serviciilor de asistenţă socială, experienţele punctuale devin tot mai costisitoare şi eficienţa lor este în scădere. Funcţia de exemplaritate şi de formare a unor capacităji are o valoare tot mai locală, mai limitată.
Punctul critic al dezvoltării serviciilor sociale în momentul de fată il reprezintă inexistenţa unei structuri publice pe care serviciile nonguvernamenale să le complementeze. Preluarea unor experienţe pozitive în sistemul nonguvernamental de către sistemul public s-a dovedit neaşteptat de dificilă, datorită lipsei unor structuri organizaţionale adecvate. Asimilarea unor servicii create oarecum intr-un mediu izolat în cadrul structurilor publice nepregătite, cu moduri de organizare nespecifice, este de natură mai degrabă de a degrada rapid şi a alinia noile patternuri, create în afară, la practicile administrativ nereformate.
O strategie de dezvoltare a sistemului serviciilor sociale
Serviciile dezvoltate până acum in cadrul sistemului public sunt mai degrabă embrionare şi cu un grad de profesionalism scăzut. Obiectivul actual este deci de a proiecta practic de la zero un întreg sistem naţional. Va fi necesară o perioadă de, probabil, 8-10 ani până când aceste servicii vor ajunge la deplina lor maturitate. Este vital de aceea a se adopta cât mai rapid cu putinţă o strategie de dezvoltare.
Patru principii fundamentale pentru construcţia sistemului serviciilor de asistentă
socială:
- Servicii înalt profesionalizate - utilizează specialişti cu înaltă calificare (asistenţi sociali), dobândită prin forme de pregătire înalt elaborate, de regulă la nivel universitar. Asistenţii sociali sunt deosebiţi de voluntarii care acţionează în organizaţii non-guvernamentale. Serviciile înalt profesionalizate au o altă logică decât serviciile profesional medii, înalt standardizate şi uşor de difuzat / asimilat.
- Servicii deschise la revederea procedurilor şi la încorporarea noilor proceduri şi cunoştinţe. Ca orice profesiune cu un grad ridicat de încorporare a cunoştinţelor ştiinţifice, asistenţa socială se află într-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la perfecţionare / schimbare rapidă şi capacitatea de asimilare de noi tehnici. Disponibilitatea la perfecţionarea profesională este condiţionată de tipul de pregătire iniţială: o profesie cu o bază ştiinţifică solidă şi cu capacitate de reflecţie critică şi de autodezvoltare, constând din noi cunoştinţe şi tehnici, de formare profesională continuă.
- Internaţional / naţional / local în dinamica serviciilor sociale. Profesia de asistent social trebuie considerată ca o paradigmă tehnico-şliinţifică mondializată (stoc de cunoştinţe utilizat, tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu în mod special prin canale profesionale, şi mai putin prin cele administrative. Este vital deci să existe, pentru menţinerea standardelor profesioniştilor la nivelele dezvoltării actuale, un mecanism de contact profesional cu experienţa mondială.
- Combinarea între priorităţi stabilite la nivel naţional cu priorităţi stabilite la nivel local, pe fondul unei mondializări / regionalizări tot mai accentuate a sistemului de valori, a problemelor de soluţionat şi a priorităţilor. Activitatea de asistenţă socială se fundează pe angajamente juridice, politice şi morale atât ale ţării într-un context mai larg (mondial: convenţii ONU de exemplu), regional (reglementările europene), pe angajamente juridice, politice şi morale ale ţării ca un întreg, prin legile şi opţiunile sale politice, prin sistemul de valori promovat naţional, cât şi pe angajamentele locale şi responsabilitatea faţă de comunitatea locală.