Promotorii recunoscuţi ai acestui model, Liesbet Hooghe, Gary Marks abordează sistemul multi-level governance, ca model de guvernare în UE, caracterizat, de altfel, de L. Hooghe ca o “Europă cu regiuni”, tocmai pentru a sublinia distincţia de modelul federalist “Europa regiunilor”al lui Delors. Semnificaţia lui multi-level constă în recunoaşterea existenţei unui număr sporit de actori ce participă la luarea deciziilor, la exercitarea influenţei pentru adoptarea acestora, competenţele fiecărui nivel fiind recunoscute prin însăşi participarea acestora la elaborarea şi implementarea politicilor comunitare, naţionale, regionale şi locale. Actorii între care are loc împărţirea competenţelor şi responsabilităţilor nu mai sunt doar statele, ca în cazul modelului interguvernamentalist, ci şi actorii supranaţionali şi subnaţionali, deopotrivă, deoarece interdependenţele vor spori pe măsură ce avansează integrarea, iar cooperarea între actorii situaţi pe diferite niveluri administrative se va dezvolta prin promovarea principiilor parteneriatului, programării şi concentrării , ce stau la baza politicii de dezvoltare regională. Poziţia statelor naţionale, membre ale Uniunii Europene, s-a schimbat în urma implementării politicii regionale, dar diferă de la un stat la altul funcţie de structura politico-administrativă a acestora.
Spre deosebire de abordarea interguvernamentalistă, ce susţine predominanţa nivelului naţional faţă de cel subnaţional şi supranaţional, sistemul multi-level governance este caracterizat prin existenţa a trei trăsături principale: arhitectura instituţională neierarhizată, caracterul neierarhic al procesului de elaborare a deciziilor si dispersia dinamică a autorităţii. Între nivelul supranaţional, pe de o parte, şi nivelurile naţional si subnaţional, pe de altă parte, există un raport de interdependenţă instituţională şi funcţională, mai degrabă decât unul de ierarhizare, deoarece la baza raporturilor dintre instituţiile UE şi statele membre stau principiile cooperării şi principiul subsidiarităţii. Instituţiile supranaţionale împreună cu toţi actorii ce participă la procesul decizional formează un sistem integrat, caracterizat prin rolul actorilor naţionali la nivel comunitar în ceea ce priveşte negocierea şi luarea deciziilor, dar şi pentru implementarea acestor politici împreună cu actorii subnaţionali, cum ar fi autorităţile regionale, locale şi cele cu caracter privat. La nivel supranaţional, coordonarea politicilor naţionale se realizează prin metoda deschisă de coordonare, aşa cum a fost ea promovată prin Strategia de la Lisabona, consacră caracterul neobligatoriu şi descentralizat al reglementărilor în concordanţă cu principiul subsidiarităţii şi are ca obiectiv implicarea prin diverse forme de parteneriat a tuturor actorilor, indiferent de nivelul lor(instituţii comunitare, guverne naţionale, autorităţi regionale şi locale sau societatea civilă în ansamblul ei). Cea de a doua trăsătură a sistemului multi-level governance semnifică faptul că majoritatea proceselor de luare a deciziilor se desfăşoară pe baza negocierilor între actorii principali, pe baza consensului şi al votului nemajoritar. În acest context, ierarhia este concurată de competenţă şi calificare, adică atât Comisia cât şi statele naţionale nu sunt decât nişte mediatori ce urmăresc să stimuleze luarea celor mai bune decizii prin care să se combine sau să se transforme interesele concurente ale actorilor implicaţi, aşa cum susţine şi B.Kohler-Koch într-o lucrare referitoare la evoluţia integrării economice şi politice.
Trecerea la sistemul votului cu majoritate calificată în dezbaterile Consiliului de Miniştri şi ale Consiliului European reprezintă o modalitate de urgentare a luării deciziilor şi, în acelaşi timp, a redus semnificativ domeniile în care deciziile se iau prin consens, restrangându-le doar la cele de importanţă strategică ale Consiliului European.
Cea de a treia trăsătură a sistemului multi-level governance, se referă la faptul că există o impărţire a competenţelor privind luarea deciziilor(decision-making) între actorii situaţi la diverse niveluri teritoriale. Din punct de vedere al dispersării autorităţii, L.Hooghe şi G.Marks afirmă că pot fi distinse două tipuri de guvernanţă multi-nivel(multi-level governance) luând în considerare criterii precum tipul sarcinilor, generale sau specializate, pe care le îndeplineste o autoritate, natura mutuală sau exclusivă a competenţelor pe care le exercită autoritatea asupra unei entităţi teritoriale precum şi durata de valabilitate a reglementărilor. Cele doua tipuri, I si II, sunt caracterizate prin existenţa unui anumit număr de autorităţi având sarcini generale sau specializate, un număr de niveluri administrative şi cu competenţe exclusive sau mutuale, după cum se va prezenta în continuare.