Într-un plan concret şi din perspectivă temporală, politica socială a evoluat diferenţiat pe ţări, diferenţieri ce se pot vedea reproduse şi astăzi. Începând cu ultima parte a secolului XIX şi până spre anii 1930 ai secolului nostru se pot distinge două modele contrastante de politică socială:
- primul, în regimurile liberale, se regăseşte în ţările anglo-saxone. Unul dintre cei mai mari creatori a fost William Henry Beveridge (şef al serviciului de şomaj şi ocupare, economist şi administrator britanic). Politicile sociale din această categorie au fost orientate spre sisteme tradiţionale de combatere a sărăciei şi de încurajare a soluţiilor private de asigurări sociale. Această abordare a fost conformă cu ideile economiei politice liberale clasice, politicile sociale având, ca principale instrumente, sisteme de verificare a mijloacelor de trai şi prestaţii publice orientate numai spre nevoi care pot fi dovedite a fi, în mod real, neacoperite şi care nu grevează esenţial bugetul public.
- cel de-al doilea model este regăsit în Europa continentală. El s-a bazat pe asigurarea socială - lansată de Otto von Bismarck în anii 1880-, iniţial privată şi voluntară, devenită ulterior obligatorie. Acest model s-a construit în ideea unui rol puternic şi direct al statului, în special prin stipularea participării obligatorii a populaţiei şi prin stabilirea unor standarde ce trebuie atinse. Aceasta a favorizat dezvoltarea de programe de asigurări sociale pe principii ocupaţionale, cu statut distinct şi administrare autonomă.
Politicile sociale, în evoluţia lor, au înregistrat o "explozie" în special după cel de-al doilea război mondial, anii '50 şi '60 reprezentând perioada cea mai fertilă. Această dezvoltare, îndeosebi în ţările occidentale, a fost susţinută de creşterea economică puternică înregistrată în respectiva perioadă. Ea a permis elaborarea şi punerea în practică a unor programe sociale importante, care au ajuns astăzi să acopere în întregime problematica socială, evident cu particularităţi şi accente de la o ţară la alta.
Chiar dacă au avut la baza construcţiei şi funcţionării lor concepţii politice diferite, de nuanţă liberală sau social-democrată, politicile sociale în ţările occidentale nu s-au dezvoltat în forme pure, acestea modelându-se, în timp, în funcţie de o multitudine de factori.
Pe de altă parte, se constată deosebiri semnificative între ţări sau grupuri de ţări privind unele caracteristici majore ale politicilor sociale, deosebiri derivate în special din percepţia şi respectiv din concepţia privind soluţionarea diferitelor probleme sociale. De exemplu, în unele ţări ale Europei occidentale ca Franţa ori Suedia programele de protecţie a familiilor cu copii au căpătat o amploare deosebită, în timp ce altele ca SUA acest gen de programe nu există sau nu sunt semnificative.
Astăzi, "statele bunăstării" sunt departe de cele două modele iniţiale. Potrivit experienţelor înregistrate în ţările occidentale se pot distinge câteva categorii de regimuri de politici sociale:
a)Un prim grup este alcătuit din ţări care au reformat numai marginal model de asistenţă socială de tradiţie liberală, denumit uneori şi "statul bunăstării reziduale". Exponentul cel mai radical îl constituie SUA, unde se urmăreşte cu prioritate combaterea sărăciei, intervenţia statului în domeniul social fiind mult redusă, caracterizată ca reziduală în comparaţie cu modelul european, în special cu cel nord-european.
Modelul SUA se circumscrie, în linii mari, la programe centrate pe asistenţă socială, pe prestaţii acordate în special săracilor, pe baza unei verificări drastice a veniturilor. El nu cuprinde programe publice de îngrijire medicală, ajutoare de boală şi programe pentru familii cu copii. Aceasta este o abordare în care guvernul se abţine în general de la politici active de ocupare a forţei de muncă (de ex., nu au fost organizate sisteme publice de reorientare ocupaţională a forţei de muncă).
Criteriul de accesibilitate la prestaţii sociale este definit, în principal, de nevoi sau de capacitatea de plată. Rezultatul este un proces de redistribuire redus şi o inegalitate mare în distribuţia veniturilor, comparativ cu modelele vest-europene. Din 1993, administraţia americană a început o companie puternică în favoarea promovării unor programe de anvergură în domeniul sănătăţii şi al ocupării forţei de muncă.
- b) Un al doilea grup îl constituie ţările scandinave, cu exemplul cel mai des citat şi cel mai mult admirat până nu demult: Suedia. În acest caz, începutul l-a constituit o bună şi extinsă tradiţie de asistenţă socială, evoluţia statului bunăstării fiind sub influenţa concepţiilor social-democrate care au dominat guvernarea aproape patru decenii. Sloganul "casa oamenilor" a exprimat ideea (principiul) de a include întreaga populaţie în principalele domenii ale politicii sociale, indiferent dacă nevoia era sau nu manifestă.
Filozofia care a stat la baza acestui model a fost aceea că o naţiune mică, pentru a fi competitivă pe plan internaţional, trebuie să se bazeze pe propriile resurse umane şi că productivitatea optimă este cel mai bine realizată dacă indivizii şi familiile au garantată o bunăstare adecvată.
Principalele obiective le-au constituit:
- eradicarea sărăciei;
- realizarea solidarităţii sociale;
- echitatea prin politică socială.
În această concepţie se promovează o politică de venituri de bază garantate, într-o gamă largă de prestaţii sociale, dintre care cele mai importante sunt: alocaţiile universale pentru copii, pensiile de bază, îngrijirea sănătăţii, etc. Obiectivele se realizează preponderent pe căi redistributive, prin transferuri şi prin sistemul de impozitare şi taxe.
c)În zona vest-europeană se particularizează - prin anumite trăsături - ţările ale căror politici sociale sunt de inspiraţie bismarckiană, reprezentate de Germania şi Austria. Acest grup este denumit, adesea, ca fiind de tip "conservator", situându-se, din punct de vedere al doctrinei care-l defineşte, între cel liberal şi cel social-democrat. Acest grup s-a constituit prin reformarea schemei tradiţionale de asigurări sociale şi prin stabilirea unui sistem puternic de protecţie pentru grupuri care nu se pot proteja singure.
Modelul (vest) german de politică socială este astăzi cunoscut ca fiind bine integrat în cerinţele economiei de piaţă, iar instrumentele politicii sociale sunt concepute astfel încât să fie conforme cu principiile de funcţionare eficientă a pieţei.
Literatura de specialitate utilizează pentru economia germană termenul de "economie socială de piaţă". Acest calificativ este motivat de faptul că se urmăreşte ca funcţionarea pieţei să nu fie stânjenită de dezvoltarea programelor sociale, fără ca aceasta să însemne limitarea dezvoltării politicilor sociale.
- d) În cadrul ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă se particularizează, de asemenea, modelul japonez, de tip paternalist, îndepărtat în multe privinţe de modelele vest-europene şi de cel american. Este un model care se bazează pe joncţiunea elementelor tradiţionale de întrajutorare în mediul familial cu intervenţia statului şi antrenarea substanţială a patronatului în soluţionarea problemelor sociale.
Literatura de specialitate oferă o dezbatere largă referitoare la diferitele modele de politică socială şi, în acest context, la rolul statului în procesele de redistribuire a veniturilor. Într-o anumită măsură, astfel de dezbateri au fost stimulate de nevoia fostelor ţări socialiste de a se "inspira" din modelele occidentale admirate pentru performanţele lor, inclusiv în domeniul social.
Pe de altă parte, dezbaterile au fost impulsionate de înseşi cerinţele de reformare a politicilor sociale din ţările dezvoltate, de regândire a rolului diferiţilor actori sociali în acest domeniu, precum şi de modelul în care politica socială a statelor dezvoltate se cuplează cu economia şi cu cerinţele de funcţionare eficientă a acesteia, cu sistemul de valori naţionale sau regionale.
Michel Albert, în lucrarea sa "Capitalism contra capitalism" propune o analiză comparativă a modelului american şi (vest) european (renan, în special). De altfel, în ţările dezvoltate, preocuparea majoră de reformare a politicilor lor sociale este impusă cu prioritate de modificările importante ale mediului economico-social, ostil, în general, expansiunii programelor sociale şi, deopotrivă, de tendinţele de armonizare a politicilor sociale; acesta din urmă este cazul ţărilor vest-europene, preocupate de realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
În acelaşi timp, se simte nevoia iniţierii unor programe sociale în scopul ameliorării unor tensiuni acumulate în anumite segmente ale sferei sociale; un exemplu este reforma în domeniul asigurărilor de sănătate în SUA.
În spaţiul est-european fostele ţări socialiste constituie un grup în care politica socială a fost marcată de ideologia care a determinat modul de funcţionare a întregului sistem. Într-un anumit sens politica socială din această categorie de ţări s-a constituit într-o componentă inseparabilă de sistemul social în general, de cel economic în special, fiind o zonă în care fundamentul său ideologic a avut consecinţe benefice.
Colapsul sistemului socialist şi criza pe care o traversează în prezent fostele ţări socialiste au scos în evidenţă limitele "de sistem" ale politicii sociale şi trăsăturile comune în acest domeniu, care disting ţările foste socialiste de ţările dezvoltate cu economie de piaţă.
In această categorie de ţări, politica socială promovată s-a bazat pe principii egalitariste, "echitatea socialistă" fiind un principiu declarat în toate domeniile sociale, inclusiv în cel al repartiţiilor veniturilor. Statul a fost superpatron, singurul deţinător al resurselor pentru politica socială, individul fiind în general exclus de la responsabilitatea în acest domeniu, înlăturat de la dreptul de a lua decizii viabile privind propria sa existenţă, deciziile politice discreţionale au condus la diluarea coeziunii sociale, au adus prejudicii conştiinţei sociale şi comportamentului populaţiei.
Politicile sociale din sistemul socialist au avut o configuraţie diferită de cele din ţările occidentale, în special europene. Caracterul particular al politicilor sociale din fostele ţări socialiste ar putea fi rezumat de următoarele trăsături:
- o dezvoltare a politicilor sociale bazată preponderent pe legislaţia muncii (drepturi preferenţiale celor cu statut de salariat);
- un sistem de asigurări sociale suprasolicitat din punct de vedere funcţional şi în condiţiile absenţei sau ale subestimării protejării oamenilor şi prin alte mijloace, cum ar fi asistenţa socială;
- exercitarea directă de către stat a funcţiei sale sociale.