Cultura politică constituie o parte organică a vieţii sociale, care se referă la anumite orientari politice, adică la atitudinile faţă de sistemul politic, în intregul său, şi în părţile sale, precum şi la atitudinile cu privire la rolul sinelui în sistem. Ea face parte din cultura globală a societăţii, se caracterizată le fel ca cultura globală prin aspectul său normativ, direcţionând comportamentul politic al individului prin anumite norme.
Folosit într-o multitudine de accepţii, termenul „cultură politică” este unul interdisciplinar, fiind construit şi dezvoltat în cadrul mai multor discipline: ştiinţei politice, filosofiei, sociologiei, psihologiei şi culturologiei. În acelaşi timp, „cultura politică” este un concept, care se referă în acelaşi timp la două domenii diferite şi poate fi abordată „atât ca sferă specializată a culturii, cât şi ca o componentă a sistemului politic”[1]. Noţiunea „cultură politică” a fost introdusă, pentru prima dată în literatura ştiinţifică, în anul 1784 de către filosoful, iluministul german Johann Gottfried Herder în lucrarea sa „Idei privind filosofia istoriei omenirii”. În cartea a XII-a a acestei lucrări el scrie despre maturitatea culturii politice, iar în cartea a XIII-a – despre exponenţii culturii politice[2].
În ştiinţele politice, noţiunea „cultură politică”a fost utilizată pentru prima dată în cadrul şcolii politice nord-americane. În contextul abordării comparative a sistemelor politice, cultura politică a fost văzută ca „un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare”[3]. Conceptul „cultură politică” a fost introdus în aria ştiinţei politice de către Gabriel A. Almond, care abordează fenomenul culturii politice şi încearcă să-l definească în lucrarea sa „Sisteme politice comparate” (Comparative Political Systems) în anul 1956.
În ştiintele politice o teorie a culturii politice bine pusă la punct se contureză abia la mijlocul secolului al XX-lea în lucrarea fundamentală „Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni” (The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations), scrisă de Gabriel Almond şi Sidney Verba. În anii 1958-1963 ei au electuat o cercetare în cinci ţări: SUA, Marea Britanie, Italia, Germania şi Mexic, aplicând chestionare în fiecare ţară mai multor oameni. Această lucrare este de o importanţă majoră. În ea a fost elaborat atât mecanismul conceptual al teoriei culturii politice, cât şi metodele de cercetare a culturii politice. Conceptul de cultură politică a constituit pentru autori o legătura necesară dintre instituţiile statale şi societate, care poate să explice stabilitatea democraţiilor pe baze comparative.
În urma cercetărilor efectuate, G. Almond şi S. Verba ajung la concluzia, că instituţiile democratice au nevoie de o cultură civică pentru consolidarea lor. Ei vorbeau despre o cultură politică „exact aşa cum putem vorbi despre o cultură economică sau o cultură religioasă”[4], adică despre „un set de orientări faţă de un set special de obiecte şi procese sociale”[5]. Autorii menţionează că „termenul de „cultură politică” se referă la orientările politice specifice – atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul sinelui în sistem”. G. Almond şi S. Verba afirmă că atunci „când vorbim de cultura politică a unei societăţi, ne referim la sistemul ei politic, aşa cum a fost el interiorizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale”[6]. Sepoate vedea astfel, că autorii limitează sfera culturii politice la sfera conştiinţei politice, ei înşişi menţionând că folosesc conceptul de cultură politică „doar într-una dintre multiplele sale semnificaţii, acea de orientare psihologică spre obiectele sociale”[7]. Astfel, cultura politică este interpretată de către aceştia ca o totalitate de poziţii individuale şi de orientări ale indivizilor. Ea este, propriu-zis, sfera subiectivă, care se află la baza acţiunilor politice şi le conferă importanţă, fiind un fenomen subiectiv şi individual în esenţa sa.
Într-un studiu efectuat cu cercetătorul Bingham G. Powell, Gabriel Almond formulează, în 1966, următoarea definiţie: „Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv, care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: orientări cognitive, exacte sau mai puţin exacte, pe tema subiectelor şi convingerilor politice; orientări emoţionale, sentimentul ataşării, angajării, respingerii în raport cu subiectele politice şi orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice”[8]. În această definiţie, cultura politică este practic identificată cu orientările politice, iar în calitate de obiect al acestor orientări serveşte sistemul politic alcătuit din roluri şi elemente specifice, structuri şi exponenţi ai rolurilor.
Cultura politică constituie valorile sistemului politic, recunoscute de comunitate. Până înprezent au fost întreprinse o multime de încercări de a defini termenul de cultură politică, încercându-se de a include în el toate activităţile individului în domeniile politic, social, economic şi cultural, ce evidenţiază personalitatea sa dinamică. Pentru explicarea fenomenului de cultură politică este necesar de a stabili locul individului în societate şi ce relaţii există între individ şi aceasta. Caracteristicile fundamentale de evidenţiere a acestui fenomen sunt societatea şi sistemul politic.
Aşa de exemplu, o definiţie din perspectiva psihologică dă culturii politice SidneyVerba: “Cultura politică a unei societaţi constă dintr-un sistem de credinţe empirice, simboluri expresive şi valori care definesc situţtia în care are loc acţiunea politică. Ea ofera orientarea subiectivă a politicii”.[9]
Cultura politică este un fenomen social caracterizat prin valorile sale care sunt adaptate la sistemul politic existent în societate şi determină atitudinea individului faţă de instituţii şi viaţa politică, şi este în funcţie de dimensiunile fenomenelor politice, în special, de puterea politică. Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe politice, orientări, convingeri, idei, modele de comportament, ce cuprind experienţa generaţiilor precedente şi se manifestă în activitatea subiectelor procesului politic.
La baza culturii politice şi a dezvoltării ei stau: cunoaşterea, valoarea şi comunicarea. Cunoaşterea reprezintă un produs necesar al procesului de viaţă politică. Cu cât mai informaţi sunt oamenii de rând, cu atât mai mult pot să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Valoarea culturală este o funcţie socială ce determină dezvoltarea culturii politice a societăţii. În cultura politică, valoarea se manifestă prin prezenţa unei activităţi, fiind o legătură între individ şi societate. Astfel, valoarea apare în conştiinţa individului şi este indispensabilă pentru conturarea culturii politice sau a domeniului istoric. Cultura politică este un moment de neconceput în afara comunicării, deoarece presupune un schimb permanent de valori vechi şi noi. Comunicarea a permis adiţionarea valorilor culturii politice de-a lungul istoriei, prin transmiterea lor, proces care-i conferă un caracter cumulativ. Cultura politică nu poate exista şi funcţiona fără comunicare între indivizi şi fără receptarea informaţiei din massmedia.
În ştiinţa politică occidentală se pot evidenţia cel puţin două orientări în vederea interpretării culturii politice. Reprezentanţii primei viziuni limitează sfera culturii politice la orientările subiective ale cetăţenilor, iar reprezentanţii celei de a doua viziuni extind sfera culturii politice prin includerea în ea a comportamentului politic.
O clasificare complexă şi minuţioasă a definiţiilor culturii politice este elaborata de către Ş. Stănciugelu, care îl citează pe J. R. Gibbins (Contemporary Political Culture; Politics in a Post Modern Age), precum urmează:
- definiţii psihologice, care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice;
- definiţii sociologice, care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale pe care acestea le provoacă;
- definiţii zise „obiective”, în care cultura politică apare în termenii normelor şi valorilor consensuale şi normelor sociale;
- definiţii euristice, care oferă un tip ideal cu rol de a permite explicarea unor fenomene parţiale (comportament, credinţe etc.);
- definiţii lingvistice – un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat;
- definiţii care fac referinţă la cultura naţională, ideologii politice, ideologia dominantă.[10]
Astfel, întalnim in ştiinţele politice o mare varietate de definiţii a culturii politice. În această ordine de idei vom evidenţia mai jos o serie de interpretări a culturii politice:
- psihologice, în cadrul cărora se pune accentul pe orientările psihologice (G. Almond, S. Verba).
- obiectiviste (normative), în care cultura politică este reprezentată ca un ansamblu atât de idealuri politice, cât şi norme de guvernare în vigoare (L. Pye şi D. Pol).
- simbolice, care tratează cultura ca pe un sistem de simboluri (L. Dittmer).
- ideologice, în care cultura politică se identifică cu ideologia politică (E. Babosov).
- vaste, care includ atât orientări psihologice, cât şi forme corespunzătoare de comportament
politic (J. Wiatr).
Pentru a concretiza conţinutul conceptului de „cultură politică” este necesar de a urmări interescţia acestuia cu noţiunea de „cultură”. Cultura politică apare ca o componentă atât a culturii globale, cât şi a sistemului politic. Ori, „cultura globală a unei societăţi este o matrice în care se dezvoltă cultura politică sau culturile politice ale principalelor grupuri sociale”.[11] De exemplu, ne conducem de la o definiţie a culturii, care include atât valorile materiale, cât şi cele spirituale create de om, atunci ar trebui să vizăm cultura politică ca toate valorile materiale şi spirituale din domeniul politic. Aceasta ar incadra şi ideologii politice, şi valori politice, şi diferite tipuri de instituţii politice, şi simbolica politică. Pornind de la faptul că cultura globală include atât orientări generale, cât şi orientări politice, atunci considerăm că cultura politică cuprinde doar orientări politice.
Specificul culturii politice este determinat de către componentele sferei politice, a funcţionării puterii politice şi de specificul elementelor, atribuite tipului de cultură: reprezentările şi valorile politice, obiectivele şi comportamentul politic.
Cultura politică reprezintă unitatea dintre subiectiv şi obiectiv, deoarece ea nu există independent de oameni şi de activitatea lor şi, în acelaşi timp, este obiectivată în rezultatele acestei activităţi. Ea, ca şi orice alt tip de cultură, este legată indisolubil de subiectivitatea umană şi reprezintă un fel de „obiect subiectiv”[12].
Cultura politică îşi desfăşoară activitatea în societate prin anumite funcţii care au un caracter general privind întreaga societate, dar şi caracteristice pentru conducători sau conduşi.
Ca funcţii generale sunt menţionate următoarele funţii: funcţia de cunoastere, functia informaţionala, funcţia axiologică şi funcţia normativă.
Funcţia de cunoaştere a realitaţii politice, a fenomenelor şi proceselor vieţii politice din societate. Obiectivitatea acestei cunoaşteri ţine în mare masură de valorile pe care ea se intemeiază, de opţiunile şi orientările politice ale creatorului, de nivelul său intelectual, de obiectivele şi sarcinile urmarite. Cunoaşterea realizată de cultura politică porneşte de la condiţiile generale ale societaţii, vizeaăa aspectele ei fundamentale. Datele, cunoştinţele dobandite sunt un bun public, ele regăsindu-se în spiritualitatea politică a societaţii, in programele şi doctrinele politice ale acesteia.
Funcţia informaţională constituie calea de transmitere spre membrii societăţii de informaţii cu privire la sistemul politic, la acţiunile politice, la valorile şi normele politice. Aceasta funcţie contribuie la formarea unui fond de cunostinţe politice şi, implicit, la cunoaşterea modului de organizare politică a societaţii, a legăturilor dintre conducători si conduşi, dintre putere şi indivizi, dintre stat şi societate, a criteriilor prin care puterea apreciază politica statului. Prin această modalitate de informare şi cunoaştere se asigură un comportament corespunzator atât din partea cetaţenilor cât şi din partea puterii. Într-un sistem politic democrat, functia informaţională a culturii se realizează în ambele sensuri, de la guvernanţi la guvernaţi, şi invers. În acest fel, guvernanţii informează asupra deciziilor luate, dau sugestii sau orientează anumite acţiuni. La rândul lor, guvernaţii, îşi exprimă opţiunile asupra legitimitaţii deciziilor şi actelor politice, îşi manifestă anumite atitudini, comportamente politice faă de putere.
Funcţia axiologică se referă la modul în care se apreciază valoarea fenomenului politic şi modalitaţile concrete de constituire a sistemului de valori, precum si a raportării acestuia la realitatea practică. În general, prin această funcţie se realizează anumite convingeri ale oamenilor faţă de valorile politice care pot fi de ataşament sau de respingere privind aceste valori. Convingerile, la rândul lor, generează atitudini politice ce reprezintă modalitaţi de raportare a cetaţenilor la fenomenele politice pe care le apreciază într-un mod anume.
Funcţia normativă a culturii politice ţine de modul în care sistemul de valori se transformă în norme şi reguli care au ca scop de a stabiliza societatea şi de asigurare a functionalităţii sistemului social. În elaborarea unor norme şi reguli de comportament, orice cultură politică tinde spre consens, acest lucru se realizează destul de rar, deoarece sunt dese situaţiile când unii membri ai societaţii resping o parte a normelor şi regulilor politice elaborate de putere. Pentru stabilitatea socială este necesar ca regulile adoptate de putere să fie respectate de sufiecienti de mulţi ca să asigure stabilitatea chiar dacă unii nu le impărteşesc. Întro societate în care exista o cultură politic temeinică, normele şi regulile politice sunt respectate de catre toţi membrii acesteia, dacă aceasta exprimă voinţa majorităţii, chiar dacă mai sunt unii ce nu sunt de acord cu ele. Într-o societate democratică cu un grad avansat de cultură politică, se admite contestarea anumitor valori şi norme politice care însa nu înseamna automat nerespectarea lor.
Ca obligaţii pentru guvernanţi, cultura politică cuprinde elaborarea unor programe politice corespunzatoare cerinţelor dezvoltării democratice a societaţii şi asigurarea transpunerii lor cât mai adecvate în practică, iar pentru cetaţeni, formarea unui comportament de respectare a normelor şi regulilor politice, a legilor ţării şi de schimbare prin metode democratice a celor care sunt apreciate că necorespunzătoare cerinţelor de prosperare. Rolul culturii politice în societate este de nepreţuit. Acest rol este cu caracter dublu: „îi oferă comunităţii o structură sistematică de valori, norme, idealuri şi simboluri, care asigură funcţionalitatea şi o legatură stânsă intre instituţiilor sale, în timp ce individului îi pune la dispoziţie câteva linii de conduită pentru comportamentul său în domeniul public şi cel politic”[13]. Cultura politică poate să avantajeze sau să dezavantajeze procesul de democratizăre a societăţii.
Stabilirea principiilor şi legilor de clasificare şi sistematizare a culturii politice în concepţia cercetatorilor acestui domeniu, porneşte de la conceptul de orientare politică şi ajunge la problema relaţiei indivizilor cu obiectele politice. În cercetarile efectuate în domeniu au fost descoperite cateva elemete esenţiale necesare pentru a elabora o clasificare a tipurilor de cultură politică : care sunt obiectele politice spre care se îndreaptă indivizii; cum se orienteaza spre ele; „de jos in sus” sau „de sus in jos”. Aflarea acestora depinde de raspunsurile la zeci de intrebari cu privire la individul politic. Astfel, trebuie cunoscute opiniile si judecatile individului fata de sistemul politic, caracteristicile sale legale, asupra rolului elitelor politice, asupra modului cum se i-au deciziile, se adoptă legile şi sunt ele transpuse in practică. Din răspunsurile la aceste intrebari se pot deduce principiile şi legile de clasificare a culturilor politice şi a subculturilor acesteia. Sunt trei mari tipuri de cultură politică : parohială, care desemnează indivizii vag conştienţi de existenţa guvernului central şi a caror viaţa este în mare parte neafectată de deciziile autorităţii centrale; dependentă, desemneză indivizii care trăiesc in regimuri autoritare, în dictaturi, unde ei se percep mai mult ca supuşi decât ca participanţi la procesul politic; participativă în care orientările sunt maxime faţă de toate obiectele politice, în special faţă de sine ca participant activ la procesul politic.
Culturile politice sunt sisteme complicate şi eterogene şi includ subsisteme, formaţiuni relativ autonome, care se numesc subculturi politice. În sfeara de operare a ştiinţelor politice, acestea se numesc „subculturi politice”. Subculturile politice sunt orientări şi modele de comportament politic proprii anumitor grupuri sociale. După W. Rosenbaum, subcultura politică este interpretată ca un ansamblu de orientări politice, care se deosebesc esenţial de „orientările culturale, care predomină în societate”[14].
Câteodată conceptul de cultura politică este interpretat în mod superficial şi idealizat doar ca tot ceea ce este bun în viaţa politică a unei societăţi, ca orientări politice valoroase, ca modele de comportament activ în sfera politică. Aceste devieri ale întelegerii reale ale culturii politice sunt cauzate de existenţa unei atitudini „sacrale” faţă de cultura globală, ca faţă de un ansamblu de elemente în exclusivitate pozitive. Dar din cultură fac parte nu doar elemente pozitive, progresiste, ci şi elemente negative, elemente distructive. Odată cu orientările, tradiţiile şi normele de comportament de ordin pozitiv, din cultură mai fac parte şi orientările, tradiţiile şi normele de comportament de ordin negativ. Acest lucru este valabil şi pentru manifestările particulare ale culturii, deci şi pentru cultura politică. Însuşi termenul de „cultură politică” nu are un conţinut pozitiv sau negativ. Conceptul de cultura politică ne permite realizarea unei caracteristici adecvate a sistemului politic, explicarea cauzelor conflictelor, conturarea perspectivelor dezvoltării societaţii.
[1] Fuga, Gh. Schimbare socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura Economica, 2000. p 138
[2] Johann Gottfried Herder Idei privind filosofia istoriei omenirii. Moscova: Hayka 1977.
[3] Pârvulescu, C. R. Cultura politică – un instrument teoretic pentru estimarea adaptării la schimbare a societăţii româneşti. Sfera politicii. Revistă lunară de ştiinţe politice, editată de fundaţia „Societatea civilă”, anul III- № 21, 1994, p.5.
[4] Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE, 1996. p 43
[5] Idem p 43
[6] Idem p 44
[7] Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE, 1996. p 44
[8] ALMOND, G.A., POWELL, B. G. Comparative Politics. A Developmental Approach. -Boston: Little Brown and Company, 1966. p 44
[9] Sidney Verba, Comparative Political Culture, in: Political Culture and Political Development, Princeton University Press, Princeton, New York, 1969, p. 512.
[10] STĂNCIUGELU, Şt. Ideal-tipuri şi tipuri reale în cultura politică românească. Sfera politicii. Revistă lunară de ştiinţe politice, editată de fundaţia „Societatea civilă”, anul III- № 21, 1994, p 6.
[11] FULGA, Gh. Schimbare socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura Economică, 2000. p 141.
[12] BESSONOV, B. N., DUBIŢKII, V. V. Societatea civilă şi dezvoltarea spirituală a personalităţii. Omsk: Universitatea de stat din Omsk, 2002.
[13] CRĂIUŢU, A. Elogiul libertăţii: studii de filosofie politică. Iaşi: Polirom, 1998. p 141
[14] ROSENBAUM, W. A. Political Culture. New York: Praeger, 1975. p 151