Administrație publică

Federaţia (Germana) este un fel de unire de tip constituţional ce are la baza constituţia federala. Statul federal are 4 trasaturi caracteristice principale:

1. Unitatea statului federal
2. Pluritatea de state (federale)
3. Autonomia constituţionala a statelor federale
4. Suprapunerea parţiala a celor doua concstitutii.

Administratia Publica Locala in statul federal German se supune unor reguli stabilite prin constituţia adoptata in 1949, care prevede ca Germania este un stat federal si defineşte competentile respective ale federaţiilor (numite landuri) acorda o larga autonomie locala. În literatura de specialitate s-a arătat că sistemul administraţiei locale din această ţară este unul din cele mai eficiente.

Sistemul administrativ din Germania asigură o largă autonomie locală, care rezultă, atât din structura federală a statului, cât şi din existenţa colectivităţilor locale, ale căror resurse şi atribuţii sunt mult mai mari decât în oricare alt stat al Uniunii Europene.

În primul rând trebuie precizat că ceea ce numim astăzi Germania, era în Evul Mediu un conglomerat de principate, ducate şi comitate cu un pronunţat grad de autonomie. Modelul german se caracterizează printr-un interes crescut purtat descentralizării.

Structura administrativă a Germaniei a cunoscut o evoluţie neregulată, marcată uneori de un grad ridicat de autonomie din partea colectivităţilor locale, iar alteori de o incidenţă crescută a puterilor statului. Astfel, în statele care s-au născut din Sfântul Imperiu Roman Germanic, monarhia a pus în aplicare o politică foarte centralizată. După primul război mondial, odată cu instituirea Republicii de la Weimar, s-a evidenţiat o tendinţă netă în favoarea unei mari libertăţi acordată colectivităţilor locale, statuată ulterior prin vot universal.

Slaba gestiune practicată de anumite colectivităţi locale, însoţită de marea criză economică mondială, marcată în mod particular prin deprecierea mărcii germane, au determinat eşecul sistemului administrativ bazat pe autonomie locală. Odată cu instituirea regimului naţional-socialist s-a aplicat cu rigoare o politică de unificare a administraţiilor publice locale. Sistemul electoral a fost suprimat şi pe scena politică germană s-a aplicat un regim centralizat de stat bazat pe principiile Fuhrerului (“Fuhrer Prinzip”).

Organizarea locală a fost realizată prin intermediul unor agenţii publice numite direct de către puterea politică (“Staathalter”). O lege promulgată în anul 1935, privind organizarea comunelor, a stabilit noile principii de autoritate şi centralism. Prin instaurarea regimului hitlerist, se deschidea o nouă perioadă, în cadrul căreia fiecare autoritate de ocupaţie urma să administreze direct zona care i-a fost atribuită. Procesul urma să se desfăşoare gradual, pe măsura progreselor înregistrate în privinţa epurărilor. Adunările şi autorităţile executive ale colectivităţilor locale, după ce în prima fază au fost numite de către puterea de ocupaţie, erau ulterior alese în “mod liber”, conform modalităţilor diverse, specifice fiecărei regiuni.

Administraţia publică locală se supune unor reguli stabilite prin Constituţia adoptată în anul 1949. Aceasta prevede că Germania este un stat federal şi defineşte competenţele respective ale Federaţiei statelor membre (numite “Landuri”), acordând o largă autonomie locală. Pentru a avea o imagine de ansamblu, este de remarcat faptul că Federaţia angajează 13% din funcţionarii publici, în timp ce landurile şi comunele angajează 54% şi respectiv 33% dintre aceştia; bugetul federaţiei asigură acoperirea a 48,5% din cheltuielile publice, în timp ce landurile şi comunele realizează 33% şi respectiv 18%.

Germania a fost mult timp statul federal veritabil al Uniunii Europene. Împărţirea fostei RFG în 11 landuri datează din 23 mai 1949, dată la care s-a promulgat Legea Fundamentală ("GRUNDGESTETZ"). În fosta RDG, cele 5 landuri au fost abolite în 1952. După unificarea din 3 octombrie 1990, ele au fost restabilite şi integrate în RFG şi, implicit, în Comunitatea Europeană. Astfel, geneza federalismului german se datorează landurilor, văzute ca formaţiuni statale, preexistente statului federal. Dacă în perioada 1935-1945, Germania a fost un stat unitar, în anul 1949 s-a revenit la organizarea federativă a statului în landuri; astfel, federalismul a fost privit ca un element de libertate.

În noile condiţii, în Germania există 16 astfel de "state federate"-landuri: Baden-Württemberg, Bavaria, Berlin, Brandenburg, Brëmen, Hamburg, Hessen, Lower Saxony, Mecklenburg-West Pomerania, Renania de Nord-Westphalia, Rhineland-Palatinate, Saarland, Saxony, Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein, Thuringia. Populaţia acestor landuri variază de la 676.000 locuitori (landul Bremen) - 17.962.000 locuitori (Renania de Nord-Westphalia).

Avem 2 tipuri de landuri :

Landuri cu suprafata mare: Bade-Wurtemberg, Bavière, Brandebourg, Hesse, Mecklembourg-Poméranie occidentale, Basse-Saxe, Rhénanie-du-Nord/Westphalie, Rhénanie-Palatinat, Saxe, Saxe-Anhalt, Sarre, Schleswig-Holstein, Thuringe.

Landuri de tip oraş-stat: Berlin, Brême, Hambourg.

Fiecare land german își are propria constituție (în plus față de Constituția Germaniei); propriul guvern și proprii miniștri la nivel de land; propriul prim-ministru, proprie reprezentanță la Bund în Berlin, proprie legislație în domeniile care țin de competența landurilor (ca de ex. cultura, învățământul, poliția e.t.c.)

Landurile au competenta in executarea legilor proprii si a legilor federaţiei, ele se supun controlului de legalitate exercitat de guvernul central si pot sa primească instrucţiuni de la autorităţile centrale. Landurile sunt insarcinate din ce in ce mai fregvent cu executarea unor funcţii administrative cu care au fost delegate de statul federal. Din acest domeniu fac parte: impozitarea societăţilor autostrăzi federale administrarea apărării, iar guvernul central exercita un control de oportunutate asupra modului de îndeplinire a acţiunilor respective.

În fruntea fiecărui land se află un ministru-preşedinte, ales de către Parlamentul landului. La rândul său, ministrul-preşedinte numeşte miniştrii landului şi îşi face cunoscut programul politic pe care doreşte să-l realizeze. Miniştrii răspund în faţa Parlamentului de Land şi, cu acordul acestuia, pot fi revocaţi de către ministrul-preşedinte. Landul este divizat într-un anumit număr de circumscripţii; cetăţenii landurilor sunt suverani în privinţa modului de organizare în propriul resort teritorial.

De asemenea, nu există un regim uniform de organizare al landurilor, fiecare având propria structură funcţională. Autonomia landurilor rezultă în primul rând din repartiţia competenţelor legislative, care este însă limitată prin Constituţie. Astfel, Constituţia defineşte domeniile care sunt în exclusivitate de competenţa Federaţiei sau chiar a landurilor şi domeniile care sunt de competenţă comună/concurentă, atât pentru statul federal, cât şi pentru landuri.

Federaţia deţine în exclusivitate atribuţiuni legate de următoarele domenii: afaceri externe, apărare naţională, protecţie civilă, comerţ exterior, direcţia vămilor, poştă şi telecomunicaţii, cai ferate, trafic aerian, politica monetară. Atât Federaţia, cât şi landurile se pot ocupa de probleme comune privind: legislaţia muncii şi legislaţia economică, asigurări şi asistenţă socială, despăgubiri de război, cercetare ştiinţifică, transporturi, naţionalizări, legislaţii anticartel. În aceste domenii, landul poate acţiona în măsura în care Federaţia nu intervine, el trebuie să salvgardeze unitatea juridică şi economică şi să armonizeze condiţiile de viaţă pe ansamblul teritoriului. Anumite probleme sunt numai de competenţa landurilor cum este cazul educaţiei şi radiodifuziunii. Responsabilităţile de natură administrativă aparţin, în principal, statelor membre şi nu federaţiei.

Landurile au competenţe în executarea legilor proprii cât şi a legilor federaţiei. Din acest motiv, ele se supun controlului de legalitate exercitat de către Guvernul central şi chiar pot să primească instrucţiuni de la autorităţile centrale, dacă există un act normativ care să prevadă acest lucru.

În plus, landurile sunt însărcinate din ce în ce mai frecvent cu executarea unor funcţii administrative cu care au fost delegate de statul federal. Din acest domeniu fac parte: administraţia apărării, autostrăzi federale, impozitarea societăţilor, iar Guvernul central exercită un control de oportunitate asupra modului de îndeplinire a acţiunilor respective; în plus, el poate interveni în procesul de numire al funcţionarilor publici pe diferite posturi.

Numai în situaţii excepţionale, administraţia federală centrală dispune de organe de execuţie proprii pe ansamblul teritoriului (servicii diplomatice şi consulare, financiare, de poştă, transporturi etc.). În mod normal, aceste instituţii se crează numai în domeniile în care Federaţia deţine competenţe legislative.

Unele landuri sunt împărţite în regiuni administrative numite Regierungsbezirk. Regiunile administrative se împart la rândul lor în districte:

• Districte rurale (Kreise, în unele landuri numite Landkreise)
• Districte urbane (Kreisfreie Städte) - oraşe care nu ţin de vreun district rural

Unele districte se împart în unităţi administrative (Ämter), iar acestea se împart în comune (Gemeinde).

Conform legilor de bază, organizarea administrativă a fiecarui land este lăsată la dispoziţia acestuia. La nivel federal, politica generală pentru fiecare land este fundamentată de şeful Guvernului Regional (Primul Ministru al landului) şi birourile sale. Doar câteva sarcini administrative, precizate în legea de bază, sunt realizate de administraţia federală.

Cele mai multe landuri au trei niveluri de organizare administrativă: superior, mediu şi inferior. Autorităţile de la cel mai înalt nivel îndeplinesc funcţiile administrative pentru întregul land dintr-o poziţie centrală. Aceste autorităţi sunt imediat subordonate ministerelor şi nu au structuri administrative.

Autorităţile de nivel mediu îndeplinesc sarcini administrative pentru un district administrativ din cadrul landului.

Responsabilitatea este asigurată de către comisarul de district şi biroul lui. Comisarul de district, desemnat de Guvernul landului şi în subordinea Ministerului de Interne al landului, are misiunea de a veghea la siguranţa. Landurile mai mici nu au acest nivel intermediar de autoritate.

Autorităţile de nivel inferior sunt autorităţi specifice landului, de exemplu, autorităţile pentru administrarea reţelei de drumuri, birourile de sănătate şi cele veterinare.

Conducerea landurilor desfăşoară, de asemenea, activităţi mixte, care sunt rezultatul cooperării între landuri şi Guvernul Federal, cum ar fi elaborarea politicii economice regionale, învăţământ etc. Organele de coordonare pentru activităţile mixte dintre Federaţie şi landuri sunt Comitetele de Planificare, din care fac parte reprezentanţii landurilor şi Federaţiei.

Landurile sunt autonome şi din punct de vedere financiar. Veniturile lor provin, în principal, din taxele landului pentru proprietate, succesiune şi din taxele pe venit.

Principala diviziune administrativă a landului este circumscripţia (regiunea), entitate care nu are personalitate juridică. Suprafaţa şi populaţia unei circumscripţii sunt variabile: de la 178 km2 la 16.338 km2, de la 300.000 la 5.600.000 locuitori. De exemplu, landul Renania – Westphalia cuprinde 6 regiuni, fiecare având în medie 6.200 km2 şi 2.650.200 locuitori, iar în ansamblul Germaniei sunt 33 de regiuni.

Circumscripţia dispune de un buget propriu, alimentat din beneficiile unor întreprinderi, subvenţii ale landului, prin impozite indirect gestionate de land şi prin contribuţii ale comunelor, în funcţie de rezultatele financiare ale acestora. În Germania circumscripţia joacă rolul unei mari comune sau a unei asociaţii de comune, fiind definită ca o asociere legală şi obligatorie de comune.

Guvernul landului are câte un reprezentant în fiecare regiune, care deţine competenţe de coordonare a întregii activităţi. El este controlat de către ministrul de Interne al landului şi de către fiecare ministru însărcinat cu probleme tehnice. Administraţia regiunii este importantă şi se structurează în mai multe servicii. Regiunile exercită o tutelă asupra oraşelor independente şi grupărilor comunale.

În Germania se găsesc 295 107 de departamente sau ( numite Kreis sau Landkreis ), 107 municipalităţi şi 11.253 comune(gemeinden) a căror autonomie este foarte mare.

Administraţia publică locală este reprezentată de departament. Constituţia federală şi constituţiile landurilor îi recunosc departamentului autonomia administrativă, precum şi reprezentativitatea autorităţilor proprie.

Statutul departamentului este stabilit printr-un cod special, adoptat ca lege a landului, ceea ce implică deosebiri de la un land la altul.

În calitate de colectivitate teritorială locală, departamentul desfăşoară activităţi care depăşesc mijloacele financiare şi capacitatea de gestiune a comunelor. Pentru aceasta, el dispune de prerogative de autoritate publică, cele mai importante dintre acestea fiind:

• puterea de organizare;
• puterea de a-şi recruta şi gestiona personalul;
• puterea financiară şi bugetară;
• puterea de a emite anumite norme juridice cu caracter general, pentru teritoriul districtului;
• dreptul la sigiliu, stemă şi drapel.

În general, atribuţiile obligatorii ale departamentului sunt: construirea şi întreţinerea drumurilor intercomunale, amenajarea teritoriului, întreţinerea parcurilor naturale, asistenţă socială, construirea şi întreţinerea spitalelor, construirea şi întreţinerea liceelor şi a şcolilor profesionale, colectarea prelucrarea şi depozitarea rezidurilor menajere.

Pentru exercitarea atribuţiilor ce îi revin, departamentul dispune de organe alese şi de un aparat administrativ.

Organul reprezentativ este ales prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Adunarea decide în toate problemele care ţin de competenţa departamentului , însă ea poate delega unele atribuţii Preşedintelui adunării sau unor comitete constituite dintre membrii săi.

Aparatul administrativ are o structură dualistă: de serviciu al departamentului şi de serviciu desconcentrat al landului. Din acest motiv, este format atât din funcţionari ai departamentului, cât şi din funcţionari ai landului. De regulă, funcţionarii superiori sunt recrutaţi de autorităţile landului, iar ceilalţi de autorităţile departamentului. Costurile serviciilor administrative de la nivelul departamentului sunt astfel împărţite între land şi arondisment.

Aparatul administrativ al departamentului, ca serviciu al landului, exercită atribuţiile acestuia în următoarele domenii: poliţie, controlul disciplinei în construcţii, amenajarea teritoriului, drumuri şi căi navigabile, monumente istorice. În calitate de serviciu al departamentului, îndeplineşte atribuţiile ce revin acestuia, potrivit statutului său de colectivitate teritorială locală.

La nivelul departamentului, un rol deosebit de important revine Preşedintelui districtului. El este ales de Adunarea districtului pentru perioade cuprinse între 6 şi 12 ani în funcţie de land. La selecţionarea candidaţilor pentru această funcţie, participă şi ministrul de interne al landului. Astfel, un comitet de selecţie, din cadrul Adunării, întocmeşte o listă de candidaţi, care trebuie să cuprindă cel puţin trei persoane. Această listă se trimite spre aprobare ministrului de interne al landului. După aprobare, lista este supusă votului Adunării. Este ales candidatul care obţine majoritatea absolută.

Preşedintele departamentului este un funcţionar public ales care are atât calitatea de Preşedinte al Adunării departamentului, cât şi pe cea de şef al aparatului administrativ din departament. Ca şef al aparatului administrativ din departamentului, Preşedintele este responsabil de îndeplinirea atribuţiilor ce revin acestuia. E1 este superiorul ierarhic al funcţionarilor departamentului şi al funcţionarilor landului de la nivel de departament,   considerat ca circumscripţie administrativă, răspunzând de activitatea acestora.

Conceptul de descentralizare în Germania se traduce, într-un mod particular, prin recunoaşterea constituţională a domeniului propriu de acţiune al comunelor. Cea mai mare parte dintre constituţiile landurilor precizează, în acelaşi timp, libertatea de principiu recunoscută comunelor. Astfel, comunele sunt, în limitele lor teritoriale, singurele responsabile şi promotoare, în exclusivitate, al ansamblului administraţiei publice locale. Ele îndeplinesc toate sarcinile publice, în măsura în care, acestea nu au fost atribuite altor autorităţi prin intermediul unor dispoziţii legale.

Unitatea administrativ-teritorială de bază a Germaniei este comuna. Termenul de „comună” se aplică atât marilor oraşe, cât şi micilor localităţi rurale.

În Germania autonomia locală atât a comunelor, cât şi a departamentelor are o lungă tradiţie, o particularitate a Germaniei constând în faptul că autonomia departamentelor are o dublă consacrare constituţională – atât prin legea fundamentală a federaţiei, cât şi prin constituţia landului. În acest sens, libera administrare a colectivităţilor locale şi repartizarea competenţei conform principiului, ce mai târziu avea să fie numit principiul subsidiarităţii, va figura printre principiile centrale ale Legii fundamentale din 1949.

Fiecare land are o legislaţie comunală proprie, deşi organele administraţiei publice locale sunt caracteristice tuturor statelor (atât federale, cât şi unitare) şi ele sunt: Primăria şi Consiliul (Municipal/Comunal).

Toti membrii consiilor locale sunt alesi prin vot direct de catre populatie. In cea mi mare parte a Germaniei primarul este in acelasi timp  seful Consilului Local si seful Biroului Executiv. El ste ales de populatie sau de Consiliul Local.

În privinţa organizării administraţiei publice comunale, se întâlnesc trei forme principale, şi anume:

• modelul „Consiliului”, întâlnit în Germania de nord;
• modelul „Primarului”, întâlnit în Germania de sud.
• modelul „Magistratului”, întâlnit în Hesse şi Schleswig-Holstein;

1) Modelul „Consiliului” este de inspiraţie britanică. În acest caz, autoritatea preponderentă este Consiliul Comunal, ales prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani, care deţine toate atribuţiile importante.

Primarul, ales de consiliu, prezidează şedinţele şi reprezintă comuna, cu titlu onorific.

Serviciile administraţiei comunale sunt conduse de un Director ales de Consiliul Comunal pe o perioadă determinată (6, 8 sau 12 ani, în funcţie de land). Acesta se ocupă efectiv de afacerile comunei. În funcţie de mărimea comunei, Directorul poate fi ajutat de un număr de adjuncţi, aleşi, de asemenea, de consiliu, pe o durată determinată.

În cadrul acestui sistem, Consiliul este ales de către cetăţeni şi exercită în acelaşi timp, atât sarcini legislative, cât şi sarcini executive. Rolul primarului este restrâns şi el nu poate acţiona decât cu acordul Consiliului. Acest regim este foarte întâlnit în sudul Germaniei, dar în modallităţi diverse. De exemplu, în landul Baden-Wurtemberg, preşedintele Consiliului municipal este totodată şi şeful administraţiei publice locale. Ales pentru o perioadă de 8 ani de către Consiliu, el este un funcţionar relativ independent şi prezidează Comitetul de cetăţeni, organism creat numai în comunele care au peste 3000 de locuitori; o variantă a acestui sistem este regimul local de influenţă britanică, în cadrul căruia, puterile care în mod normal, revin Consiliului, sunt exercitate în mare parte de comisia administrativă, în fruntea căreia se află preşedintele Consiliului Comunal. Dar preşedintele nu are dreptul să exercite funcţii administrative. Ele sunt încredinţate unui funcţionar ales de către Consiliu, pentru o perioadă de 6-12 ani care conduce administraţia comunală şi execută deciziile comisiei administrative. În plus, el nu se supune autorităţilor locale, ci primeşte directive de la autorităţile centrale ale landului;

2) Modelul „Primarului” presupune un primar cu puteri importante. Organul deliberativ rămâne Consiliul comunal, ales prin vot direct, pentru un mandat de 8 ani în unele landuri, iar în altele numaipentru un mandat de 4 ani. El prezidează consiliul comunal, este executivul comunal şi şeful serviciilor administraţiei comunei.

El este şeful administraţiei locale, cât şi reprezentant al puterii centrale, fiind ales pentru o perioadă de 8-12 ani, în unele landuri iar în alte landuri, numai pentru un mandat de 4 ani;

3) Modelul „Magistratului”, presupune existenţa unui Consiliu, organ deliberativ, ales prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani, şi a Magistratului care este organul executiv.

Magistratul este compus din primar şi adjuncţii săi, aleşi de către Consiliu.

Magistratul este un organ colegial, dar fiecare membru are şi atribuţii proprii. El reprezintă comuna în raporturile cu terţii şi conduce serviciile administraţiei comunale. De asemenea, pregăteşte şedinţele consiliului comunal şi execută hotărârile acestuia.

Acesta este un organ colegial, în cadrul căruia primarul are o poziţie onorifică. Comitetul este ales de către Consiliul Comunal, care rămâne de drept organul legislativ şi organul de tutelă asupra administraţiei locale.

În Germania legi locale privind administraţia se delimitează în funcţie de o trăsătură a lor esenţială, şi anume: dacă administraţia locală, cât şi consiliul local, au în fruntea lor una şi aceeaşi persoană - monism - sau dacă există două persoane - dualism - adică un conducător onorific al Consiliului local (primarul) şi un şef al administraţiei locale.

Se întâlnesc astfel, diferite variante de reglementări locale, şi anume:

1. Conducere prin magistratură care se caracterizează prin:

• alegerea în mod nemijlocit de către cetăţeni a consiliului deputaţilor oraşului, iar acesta îşi desemnează la rândul său o conducere administrativă cu putere de decizie (magistratură);
• alegerea viceprimarilor onorifici se realizează pe baza votului general, în timp ce viceprimarii din oficiu sunt aleşi pe baza votului nominal; primarul este preşedintele magistraturii şi are drept de veto.

2. Conducerea prin intermediul primarului care are următoarele caracteristici principale:

• organul de conducere este consiliul local/orăşenesc, care este ales de cetăţeni;
• primarul este în acelaşi timp şi preşedintele Consiliului orăşenesc;
• există şi organisme orăşeneşti alcătuite din primar şi viceprimari care pregătesc deciziile ce urmează a fi adoptate de Consiliul orăşenesc.

3. Modelul Germaniei de Nord - conducere prin intermediul consiliului care se caracterizează prin următoarele:

• cetăţenii aleg Consiliul local al oraşului care, la rândul său, îşi desemnează un preşedinte (primarul general);
• consiliul local îşi alege un director comunal (director al oraşului) care va fi şi viceprimarul localităţii şi va îndeplini atribuţiile de conducător al administraţiei locale.

4. Modelul Germaniei de Sud - conducere prin intermediul consiliului care are următoarele trăsături definitorii:

• cetăţenii aleg consiliul local; primarul sau primarul general este ales de cetăţeni prin vot direct; primarul este preşedintele Consiliului local şi directorul Administraţiei;
• consiliul local alege viceprimarii, care se subordonează primarului.

5. Modelul de conducere comunală din cele 5 noi landuri germane are ca principale caracteristici:

• cetăţenii aleg direct reprezentanţii obştei;
• consiliul local are un preşedinte, un prezidiu sau un organ de conducere;
• primarul şi viceprimarii sunt aleşi de Consiliul local pe o durată de 4 ani;
• în oraşele cu peste 10.000 locuitori se poate constitui şi o magistratură;
• în localităţile mai mici, la propunerea consiliului local, primarul onorific poate fi şi preşedintele Consiliului.

Statutul comunei este guvernat de principiul liberei administrări, ceea ce însemnă că aceasta rezolvă în nume propriu ansamblul problemelor locale. În acest sens, comunei îi este recunoscută autonomia financiară, capacitatea de a-şi planifica dezvoltarea, de a adopta acte normative în anumite domenii şi de a-şi recruta şi gestiona personalul.

Comunele au atribuţii proprii, atribuţii delegate de land şi, eventual, unele atribuţii transferate de district. Atribuţiile proprii pot fi obligatorii sau facultative.

Principalele atribuţii obligatorii sunt: urbanismul, construcţia şi întreţinerea drumurilor locale, construcţia şi întreţinerea unor categorii de şcoli, protecţia civilă, ajutoarele sociale, amenajarea şi întreţinerea cimitirelor.

Dintre atribuţiile delegate de land putem regăsi: starea civilă, evidenţa populaţiei, diferitele recensăminte, controlul alimentar, supravegherea restaurantelor şi a comerţului cu băuturi alcoolice.

De asemenea, comunele mai pot acţiona şi ca agenţi economici, în limitele stabilite de lege. Astfel, ele pot înfiinţa întreprinderi economice dacă acestea satisfac o nevoie publică.

Conform legii, controlul federal se extinde asupra legalităţii şi oportunităţii executării legilor de către landuri.

Între departamente şi comune nu există raporturi de subordonare, dar în Germania funcţionează un sistem dezvoltat de cooperare între colectivităţile locale.

Comunele îndeplinesc, atât competenţe obligatorii, cât şi facultative. Cele obligatorii se referă la: construcţia şi întreţinerea şcolilor, combaterea poluării, aprovizionarea cu apă şi energie, producerea şi distribuţia gazelor, acordarea de asistenţă minerilor, etc. Atribuţiile facultative conţin: acordarea de ajutoare economice (concesiuni de terenuri, credite pentru construcţii industriale, comerciale etc), construirea de abatoare, pieţe en-gros, porturi publice maritime sau interne, centre de transbordare.

Anumite competenţe sunt exercitate în contul administraţiei statului federal: construcţia de locuinţe, poliţie, pompieri.