Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvernamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale, sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.[1]
Conceptul de societate civilă înainte de a fi întâlnit în termenologia sociologică, s-a conturat graţie filosofiei politice şi teoriei privitoare la formele de guvernare moderne. Încă în Roma Antică e atestată expresia “societas civilis”. Termenul “civitas” desemna la ei atît cetatea ca grup politic organizat cît şi societatea cu indivizii pe care îi integra. La romani civil/civilis reprezena antiteza pentru natural/naturalis, dreptul civil (jus civilis) reprezintă opusul dreptului natural (jus naturalis).
În lucrările filosofilor greci se afirmă că cetăţeanul e un actor politic. El, ca membru al statului are obligaţii, care trebuie respectate în conformitate cu legile şi normele stabilite în comun, iar toţi cetăţenii se află sub conducerea generală a statului[2]. Menţionez, că în aceste teorii noţiunile de stat şi societate civilă aveau acelaşi conţinut şi nu desemnau diferite fenomene sociale.
Teoriile mai detaliate privind conceptului de societate civilă au fost expuse in lucrările cercetatorilor din secolul XVll–lea şi al XlX–lea, perioadă specifică căderii relaţiilor feudaliste în Europa de West şi de instaurare a relaţiilor capitaliste. Odată cu aceasta începe răspândirea ideilor ce ţin de conştientizarea a ceea ce va constitui mai tîrziu societatea civilă. La baza argumentării necesităţii apariţiei unei asemenea societăţi, erau înnaintate principiile libertăţii şi valorii personalităţii.Valori concrescute din evidenţierea contribuţiei rolului subiectului în ptocesele de transformare socială.
Începând cu filosoful englez John Locke, începe sa se evidenţieze un alt aspect al problemei societaţii civile. Reieşind din dreptul natural al omului la apărarea vieţii, cinstii, libertăţii şi proprietăşii sale, el împarte comunitatea umană în două: comunitate naturală şi comunitate politică (civilă). Prima apare ca o reuniune de familii în care se efectuează conducerea casnică. În această comunitate, oamenii au o proprietate care le asigură existenţa, însă instabilitatea relaţiilor de proprietate, posibilitatea de a atenta la averea altui om aduc la înţelegerea necesităţii încheerii unui “contract social”. Acest contract este necesar pentru ca oamenii să trăiască în comun şi în acelaşi timp să se folosească liniştit de proprietatea sa. Aşadar, comunitatea naturală se transformă în societate civilă anume atunci “cînd un careva număr de oameni se uneşte într-o societate, astfel încât fiecare din ei renunţă la drepturile sale executive care-i sunt specifice de la natură şi le transmite societăţii. Atunci şi numai atunci există societatea civilă sau politică”[3]. Astfel se poate observa la John Locke o conturare a distincţiei dintre stat şi societatea civilă, ea fiind elaborată ca formă de organizare economică, ce este foarte corect din punct de vedere a obţinerii unui statut independent de către cetăţean.
Jean Jaques Rousseau în lucrările sale social-politice: “Despre contractul social”, “Tratate”, etc. evidenţiază multe idei cu privire la apariţia statului şi a societăţii civile. Proprietatea privată, după părerea sa, a fost baza economică a statului şi a societăţii civile, însă odată cu apariţia proprietăţii private apare inegalitatea politică şi economică. Rousseau se pronunţă pentru crearea puterii politice în baza contractului social care presupune că “fiecare din noi îşi dă personalitatea şi toată puterea sa sub conducerea supremă a voinţei comune şi împreună îl primim pe fiecare membru ca pe o indispensabilă parte a întregului”[4]. Transferând o parte din drepturile sale statului, fiecare cetăţean devine în acelaşi timp purtător al puterii supreme dar şi supus. Prin aceasta se obţine egalitatea politică a tutoror cetăţenilor. Însă Rousseau crede că statul nu reprezintă un ansamblu de instituţii politice, ci un corp politic în care indivizii sunt obligaţi să se supună legilor. Societatea civilă e definită de el ca o stare intermediară între statul natural şi statul civil. Considerînd că progresul material nu îl presupune pe cel moral al societăţii civile şi că exigenţile individului sunt diferite de cele ale cetăţeanului, Rousseau se preocupă în primul rând de căutarea unei modalităţi de pune în înţelegere a individului cu cetăţeanul, deci a societăţii civile cu statul.
Dar chiar şi în condiţiile în care societate civilă este asemanată cu statul, termenul de „stat” din această schema nu se referă la guvernare, la aparatul de stat, la putere, dar la stat în calitate de corp politic ca ansamblu al membrilor săi. Aşadar ţinănd cont de aceste caracteristici, Hegel va fi cel care va defini un contur opoziţiei dintre stat şi societatea civilă, în lucrarea “Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi ştiinţa statului”(1821) prin separarea completă a celor două sfere ale societăţii. El consideră că societatea civilă ar fi segmentul intermediar dintre familie şi stat.
Termenul de “societate civilă” astfel a fost detaşat de cel de “stat” şi folosit de Hegel pentru a defini acea sferă a activităţii concrete, rezervată urmăririi de către oameni a scopurilor private, egoiste, a intereselor personale concepute ca necesităţi prioritare. Domeniul societăţii civile se dezvoltă în spaţiul dintre mediul familiei tradiţionale, aflat în proces de slăbire a solidarităţii şi nivelul superior de organizare - statul. Definiţia pe care o da acesta este: “Societatea civilă este o diferenţiere dintre familie şi stat”[5] Hegel totuşi crede că statul este o treaptă superioară de dezvoltare în comparaţie cu societatea civilă. În stat şi nu în societatea civilă se conţine voinţa comună a cetăţenilor. Societatea civilă apare doar ca o arenă de interacţiune, colaborare şi contradicţie a diferitor interese şi tendinţe de amplificare a unor elemente din contul altora. Nu întotdeauna societatea civilă e în stare să oprească ciocnirile şi conflictele dintre interesele particulare şi cele comune fără a atrage statul. Aşadar, este permisă în anumite condiţii acapararea societăţii civile de către stat în baya asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor.
Din acest tip de societate trebuie eliminate acele forme de grupari provenite din relaţiile ce corespund comunităţii, aşa cum apare aceasta în opoziţia clasică dintre societate - comunitate a lui Fernando Tönnies[6]. În înconjurările acestui cuplu conceptual, societatea civilă trebuie înţeleasă ca o grupare de contract, iar diversele forme tradiţionale care se manifestă în spatiul ei trebuie considerate, în principiu, altceva decât societatea civilă (familia, neamul, clanul nu sunt forme de societate civila, la fel cum nu sunt nici poporul sau naţiunea - decât, poate, numai în măsura în care temeiul comunitar devine substanţă a asocierii civile, cum este cazul asociaţiilor pe baze etnice). Cele mai importante caracteristici ale acestui tip de societate civilă ar, fi în schiţa sintetică a lui Robert Dahl[7] voluntariatul şi pluralismul (autonomia asociaţională), în sensul că nici apariţia şi nici legitimitatea acestor forme nu implică statul şi nici formele de viaţă tradiţională ca atare. Societatea civilă este o societate de asociaţii.
Ultimele sensuri menţionate ale categoriei societăţii civile s-au profilat pe fondul renaşterii interesului pentru societatea civilă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, la conjuncţia dintre intensificarea militantismul anticomunist în Est şi adoptarea perspectivei antropologice în ştiinţa politică (studierea sistemului politic ca sistem într-o cultură). Astfel, spaţialitatea raportului dintre stat şi societate civilă s-a topit în serii de interacţiuni care ar sublinia importanţa societăţii civile pentru buna funcţionare a sistemului politic într-un sens mai larg şi chiar a statului ca agenţie.
Pornind de la oscilarea definiţiei societăţii civile ca asociaţie spre societatea civilă ca participare , Michael Foley şi Bob Edwards au considerat că putem vorbi chiar de două feluri de societatea civilă: de o „societate civilă I” şi de o „societate civilă II”.[8] Societatea civilă I se referă la rolul jucat de viaţa asociativă în general şi de comportamentele asociative în special în asigurarea cadrelor civilităţii şi în susţinerea acţiunii cetăţeneşti într-o societate democratică. Modelele societăţii civile I sunt schiţate de către Tocqeville, A. Smith, Adam Ferguson şi Francis Hutcheson. Modelul societăţii civile II corespunde teoretizărilor lui Jacek Kuron şi Adam Michnik, dar fiind prezentă mai ales în literatura privind redemocratizarea societăţilor din America Latină. Societatea civilă II trimite la întreaga sferă a acţiunilor independente de stat, la acea parte a societăţii şi la acele modalităţi prin care se opune rezistenţă acţiunilor unui stat abuziv. Foley şi Edwards argumentează în favoarea interpretării societăţii civile II, războindu-se cu concepţia lui Putnam din „Bowling Alone…” , dar mai ales din „Making Democracy Work: Civic Traditions în Modern Italy”, lucrare în care Putnam leagă complexitatea vieţii sociale şi nivelurile dezvoltării economice ale zonelor din nordul Italiei de existenţa unui puternic angajament civic generat de întinse reţele de asociaţii civile.
Potrivit lui Foley şi Edwards, societatea civilă II este mai potrivită pentru un asemenea rol decât societatea civilă I, acolo unde statul este mai puternic, iar democraţia imperfectă. Acest tip de societate civilă este hotărâtor în ţările în care statul este lipsit de responsabilitate sau în ţările în care sistemul democratic nu este capabil să recunoască şi să ofere un răspuns nevoilor cetăţenilor - ceea ce se întâmplă în ţările cu un sistem democratic sănătos. În asemenea societăţi, este legitim ca cetăţenii să se organizeze în vederea atingerii scopurilor lor civice şi politice, de a căror realizare statul îi frustrează prin ignoranţă sau prin represiune.
Totodată, prin societate civilă „se înţelege o ordine socială şi economică care se transformă potrivit propriilor reguli, independent de cerinţele etice ale asociaţiilor legaliste sau politice. Termenul se referă la aspectele nepolitice ale ordinii sociale contemporane, a căror importanţă a crescut atât de mult încât se discută dacă există un acord între societatea civilă şi stat. În societăţile pluraliste, societatea civilă a obţinut un loc important, constituind una din formele cele mai importante de apărare a indivizilor şi grupurilor umane în faţa expansiunii statale şi furnizând mijloacele de influenţare a deciziilor politice”[9]. În acelaşi timp, societatea civilă reprezintă tot ceea ce este în sânul naţiunii, dar în afara administraţiei şi a puterii politice, ce contribuie la funcţionarea globală a societăţii, de la întreprinderi mari sau mici, până la cea mai mică asociaţie ce adună la o activitate comună persoane având aceleaşi idei, dorinţe, sau gusturi.
În acelaşi timp, societatea civilă poate fi văzută ca un spaţiu sau o arenă politică, unde asociaţii de voluntari caută, în afara partidelor politice, să stabileasca regulile, formale şi informale, ce guvernează un aspect sau altul al vieţii sociale. Asociaţiile voluntare sunt formate din persoane care pot, vor şi se angajează conştient la o activitate neremunerată care prezintă interes pentru ei sau comunitatea din care fac parte.
Astfel se întâlnesc mişcări împotriva sărăciei, asociaţii profesionale, organizaţii de protecţie a consumatorilor, grupuri de militanţi pentru democraţie sau în favoarea dezvoltării, ecologişti,
mişcări pentru pace, mişcări ţărăneşti, fundaţii filantropice, asociaţii profesionale liberale, organizaţii umanitare, asociaţii de tineri şi multe altele. Este evident că societatea civilă nu se reduce doar la organizaţiile neguvernamentale. Toate organizaţiile societăţii civile sunt voluntare. Obiectivul lor fundamental nu este să obţină profituri financiare (ca întreprinderile) şi nici să ocupe funcţii politice oficiale (ca partidele politice). Desigur, în practică, frontierele dintre societatea civilă, piaţă şi sectorul public nu pot fi separate cu rigurozitate. De exemplu, asociaţiile profesionale adesea apără interesele comerciale ale membrilor lor. Unele sindicate sunt strâns legate de partidele politice. Astfel, în România, şi nu numai, se obişnuieşte ca unii lideri de sindicat să fie susţinuţi
pentru a obţine calitatea de parlamentar. De asemenea, pot exista situaţii în care unele organizaţii neguvernamentale (ONG) sunt create de guvern. Totuşi, în principiu, societatea civilă reprezintă o sferă distinctă, unde oamenii caută să influenţeze guvernarea fără a spera să obţină din aceasta un profit comercial sau o putere oficială. O orientare politică activă este fundamentală pentru societatea civilă, mai precis pentru acele organizaţii ale sale care îşi propun obiective din domeniul social, al dezvoltării
durabile, al mediului ambiant, al democraţiei.
În afara faptului că acestea sunt asociaţii voluntari şi care apără poziţii politice, organizaţiile societăţii civile sunt extrem de diverse. Ele sunt foarte diferite prin: oamenii pe care îi reprezintă; funcţiile, mărimea, nivelul resurselor şi forma de organizare; întinderea geografică a acţiunilor lor; experienţa lor istorică; contextul lor cultural; programele, ideologiile şi tacticile lor.
primelor state moderne sau ale statelor-partid.
Un alt punct de vedere interesant asupra societăţii civile se întâlneşte într-un studiu al lui Sunil Khilnani[10]. Acesta face distincţie între modul de percepere a societăţii civile în ţările occidentale şi în cele din Europa de Est. În Occident, deziluzia vizavi de viaţa politică şi de partide a stimulat interesul pentru societatea civilă ca mijloc de regenerare a vieţii publice. În Europa de Est termenul acoperă o semnificaţie mai specifică prin trimiterea la proprietatea privată şi la piaţă. În Sud, prăbuşirea modelelor care dominau analiza după al Doilea Război Mondial a incitat intelectualii să insufle o viaţă nouă acestei noţiuni. În plus, instituţiile internaţionale, mai ales cele care gestionează fonduri multilaterale pentru dezvoltare, intră în contact direct, scurtcircuitând statul, cu organizaţii ale societăţii
civile - întreprinderi private, cooperative, asociaţii animate de biserică, diverse organizaţii neguvernamentale - considerate ca elemente indispensabile unei vieţi politice mai responsabile, mai deschise şi mai reprezentative. Societatea civilă – afirmă studiul citat - exprimă voinţa de a restitui societăţii umane puterile economice, sociale sau de expresie pe care statul le-a uzurpat.
În prezent, există mai multe percepţii ale societăţii civile. Deşi acest termen este frecvent utilizat, el are totuşi înţelesuri diferite. Unii îl percep ca pe un ideal normativ, în timp ce alţii îl văd ca pe un fel de entitate sistematică, ca pe un proiect instituţional sau ca pe un ansamblu de capacităţi şi conduite niciodată reunite într-o manieră contigentă.
În general, se pot distinge trei poziţii faţă de percepţia societăţii civile. Mai întâi, ar fi „concepţia liberală”, care situează societatea civilă în economie, proprietatea şi pieţele în care aceasta din urmă poate fi liber schimbată. Apoi, o altă poziţie, denumită „radicală”, plasează societatea civilă într-o zonă independentă, atât de economie, cât şi de stat, un spaţiu în care circulă ideile asupra treburilor politice şi argumentelor raţionale, în care se formează în mod liber asociaţii şi se descoperă interese. În fine, o poziţie „conservatoare”, care preferă să vadă în societatea civilă un ansamblu de acumulări culturale, de moravuri istorice moştenite, care regizează relaţiile dintre indivizi şi dintre grupuri. Fiecare din cele trei poziţii adoptă un domeniu (respectiv economia, sfera publică şi cultura) ca sursă a unei autenticităţi şi a capacităţii de acţiune. Fiecare are istoria sa. Avocaţii fiecărei poziţii au tendinţa neglijării profunzimii istorice sau a unor aspecte importante. Această concisă trecere în revistă a unor concepţii privind societatea civilă, de-a lungul timpului, explică de ce şi în prezent, această realitate este de actualitate, atât pentru teoreticieni, cât şi pentru oameni politici. De fapt societatea civilă astăzi, în condiţiile întegrarii regionale şi a globalizarii, şi-a extins sfera de manifestare de la nivel local, naţional la cel regional şi global.
Dezbaterile şi lucrările publicate, în ultimul timp, despre activitatea societăţii civile, indiferent de cadrul său de manifestare, s-au înmulţit semnificativ. Aceasta poate însemna, printre altele, mai întâi, creşterea rolului organizaţiilor societăţii civile şi a gradului lor de implicare în organizarea, susţinerea sau participarea consistentă la activităţi complexe orientate spre soluţionarea problemelor esenţiale cu care comunitatea se confruntă şi apoi, recunoaşterea acestui rol de către ceilalţi actori statali şi nonstatali, naţionali, regionali şi internaţionali. cărora oamenii de pretutindeni trebuie să le facă faţă. Dezvoltarea societăţii civile, atât la nivel local, naţional, regional, cât şi global este una interesantă şi plină de concluzii pentru toţi actorii statali şi nonstatali care au un rol mai mult sau mai puţin nuanţat, pe scena lumii. În acelaşi timp, această dezvoltare demonstrează, pe de o parte, acumulările cantitative şi calitative ale societăţii civile, pe toate planurile, şi pe de altă parte, creşterea gradului de conştientizare a individului uman asupra necesităţii implicării sale directe în rezolvarea problemelor care privesc nemijlocit existenţa şi cale de parcurgere a vieţii sale.[11]
Astăzi, tot mai multe organizaţii ale societăţii civile se implică în găsirea soluţiilor adecvate la sfidările sociale, economice, culturale etc. la care omenirea este supusă, în aproape toate domeniile şi la toate nivelurile. Totodată, evoluţia societăţii civile a marcat un real progres, atât la nivel naţional, cât şi regional şi internaţional. Astfel, de la statutul de „oaspete nepoftit”, pe care l-a avut iniţial societatea civilă, în prezent se asistă la dobândirea de către organizaţiile acesteia a unui statut înalt, recunoscut de aproape toţi actorii implicaţi în soluţionarea problemelor cu care comunitatea umană se confruntă. De altfel, acţiunile şi activităţile societăţii civile au sporit puternic sub aspect calitativ, depăşindu-se stadiul contestărilor şi trecânduse, cu succes, în etapa parteneriatelor cu diferite organizaţii, organisme şi instituţii ale statului cu competenţe într-un domeniu sau altul de activitate umană.
[1] http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html
[2] RUSSELL B. Istoria filosofiei occidentale. Humanitas 2005. p 63-64.
[3] Lock J. Lucrări în 3 volume. Моscova, 1989. V. 3, p.312.
[4] ROUSSEAU, Jean-Jacques. Contractul social. Institutul European, 2006. p 13.
[5]Hegel G.W.F. “Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi ştiinţa statului”. Моscova, 1980, p.228.
[6] Fernando Tönnies, Gemeinschaft und Gesellschaft. Grundbegriffe der reinen Soziologie, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellchaft. 1988
[7] Robert A. Dahl , Democraţia şi criticii ei, Iaşi: Institutul European. 2006
[8] Michael W. Foley, Bob Edwards, „The Paradox of Civil Society”, în Journal of Democracyvol. 7, nr.3 iulie 1996. p 38-52
[9] Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 50
[10] KHILNANI Sunil, La „société civile”- une resurgence, Critique internationale nr.10, 2001, pp. 38-50.
[11] http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_101.pdf