Codul Civil al Republicii Moldova, prin Art. 284, dar şi în mai multe alte articole pe parcurs, defineşte noţiunea de patrimoniu. Patrimoniul, în termenii definiţi de legislaţia în vigoare, reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele, aparţinând unor persoane fizice şi juridice determinate.
Din această definiţie a Codului Civil, constatăm că termenul patrimoniu este definit prin două aspecte:
Aşa cum a fost menţionat mai sus, atât statul, cât şi UAT sunt subiecţi care pot să dispună de patrimoniu, deoarece atât statul, cât şi UAT sunt persoane juridice de drept public care au o dublă calitate: participanţi ai raporturilor de drept public, dar şi de drept privat. Iar pentru a-şi realiza atribuţiile şi a putea participa în raportul de drept public şi privat, atât statul, cât şi UAT trebuie să dispună de un anumit patrimoniu. De ce? Deoarece intrarea în relaţii cu persoanele fizice şi juridice presupune asumarea de drepturi, dar şi de obligaţii. În cazul în care se aduc atingere drepturilor persoanelor fizice şi juridice, obligaţiile trebuie să fie onorate. Pentru onorarea obligaţiilor este necesar ca atât statutul, cât şi UAT să dispună de bunuri, care să poată fi evaluare în bani, drepturi şi obligaţii asupra acestor bunuri care le aparţin.
În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane (fizice sau juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale (comune, sate, oraşe, municipii / sectoare ale municipiilor, raioane).
În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei fizice sau juridice.
Astfel, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter patrimonial, adică să poată să reprezinte o valoare bănească.
© Deseori, se confundă termenul stat şi UAT cu organele care le reprezen- tă, Guvernul, Parlamentul, Consiliile locale şi raionale, primăriile, precum şi primarii sau preşedinţii de raion. Din start, orice persoană trebuie să cunoască că instituţiile statutului şi autorităţile locale nu sunt proprietarii patrimoniului public (cu mici excepţii). În general însă, întreg patrimoniul public aparţine fie statutului (Republica Moldova), fie raionului, municipiului, oraşului, satului, comunei, adică unităţilor administrativ-teritoriale.
Patrimoniul UAT reprezintă o categorie juridică complexă formată din două elemente indispensabile:
- Active - elementul activ (bunuri, drepturi patrimoniale, drepturi reale şi de creanţă) şi
- Pasive - elementul pasiv care cuprinde valoarea tuturor obligaţiilor (datoriilor).
Un bun management al patrimoniului public începe de la aceste două elemente ale patrimoniului. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoască un bun manager public este de ce dispune la moment UAT la categoria active şi care sunt datoriile UAT înregistrate în pasive.
Patrimoniul, în general, dar şi patrimoniul UAT este o universalitate juridică, este un fenomen strâns legat de titularul de patrimoniu şi se menţine atât pe timpul „vieţii" titularului său, cât şi după „moartea" acestuia, până când patrimoniul trece la succesorii săi. În cazul persoanelor juridice, patrimoniul va exista şi atunci când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât activele (bunurile şi valoarea lor economică). Astfel, patrimoniul este indisolubil de titularul de drept şi îl însoţeşte pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiectele raportului juridic pot avea patrimoniu. Deci, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii. Legislaţia Republicii Moldova în vigoare nu indică expres necesitatea existenţei patrimoniului la persoana fizică şi acest lucru, în principiu, nici nu este necesar, fiindcă în cazul persoanei fizice existenţa patrimoniului se subînţelege. Orice persoană fizică are calitatea de subiect de drept, această calitate presupunând în mod necesar existenţa unor drepturi şi obligaţii.
În schimb, în cazul persoanelor juridice (inclusiv statul şi UAT), legislaţia în vigoare pune existenţa persoanei juridice în dependenţă de existenţa patrimoniului. Atât Codul Civil din 1964 (art. 23), cât şi noul Cod Civil din 2002 (art. 55), prevăd expres că persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct. Mai mult, persoana juridică (inclusiv statul şi UAT), răspunde pentru obligaţiile sale faţă de acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţă de judecată.
Orice persoană are doar un patrimoniu, explicaţia reieşind din faptul că fiecare individ este o singură persoană. Patrimoniul, fiind o noţiune pur juridică, este inalienabil şi deci nu poate fi înstrăinat, fiindcă este indisolubil legat de persoană. O persoană poate să înstrăineze toate elementele componente ale patrimoniului, fără a-şi înstrăina astfel însuşi patrimoniul.
Bunurile, care conform prevederilor art. 285 alin. 1 al Codului Civil, includ atât lucrurile propriu zise, cât şi drepturile patrimoniale, constituie conţinutul patrimoniului. Prin prevederea alin. 2 al acestei norme, se accentuează odată în plus faptul că patrimoniul este o universalitate juridică.
Proprietatea este una din categoriile economice şi juridice fundamentale ale relaţiilor socio-economice actuale.
În sens juridic, prin proprietate înţelegem relaţiile sociale ce apar şi persistă între persoane fizice, persoane juridice, stat şi unităţile administrativ-teritoriale, în legătură cu posesia şi însuşirea bunurilor existente în societate.
În sens economic, proprietatea este o relaţie socială şi reprezintă o totalitate de relaţii dintre stat, unităţile administra- tiv-teritoriale, persoanele fizice şi persoanele juridice, în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate.
Relaţiile de proprietate sunt relaţii sociale şi nu reprezintă o relaţie între bunuri (între lucruri), ci o relaţie între oameni, stat, unităţile administrativ-teritoriale şi alţi subiecţi de drept cu privire la bunuri sau în legătură cu acestea.
Dreptul de proprietate, la rândul său, este o relaţie socială de proprietate reglementată de normele de drept, ale Constituţiei Republicii Moldova, ale Codului Civil şi altor acte normativ-legislative. Dreptul de proprietate exprimă atitudinea faţă de un bun ca al său, faţă de un bun, care aparţine unei persoane fizice, persoane juridice, statului Republica Moldova sau unei UAT. Dreptul de proprietate este dreptul unui subiect de drept (sau a mai multor), reglementat de normele de drept, de a fi posesor, proprietar şi stăpân al unui bun oarecare, concomitent cu obligaţia tuturor celorlalţi subiecţi de drept, determinată de lege, de a respecta acest drept şi proprietate.
Dreptul de proprietate este un drept real ce conferă titularului posibilitatea de a întrebuinţa bunul conform naturii sau destinaţiei sale, de a-l folosi şi de a dispune de acesta în mod exclusiv şi perpetuu, în cadrul şi cu respectarea legii, ordinii de drept şi a bunelor moravuri. Dreptul de proprietate se extinde atât asupra lucrurilor corporale (proprietate mobiliară sau imobiliară), cât şi asupra celor necorporale (proprietate intelectuală etc.).
Celelalte drepturi patrimoniale prevăzute de legislaţia Republicii Moldova în vigoare (uzufructul, dreptul de uz, uzucapiunea, servitutea, superficia, arenda, locaţiunea, administrarea fiduciară, concesiunea etc.), spre deosebire de dreptul de proprietate, permit titularului doar posesiunea şi folosinţa sau numai una din acestea, dar niciodată dreptul de dispoziţie asupra bunului, adică dreptul de a înstrăina bunul şi de a decide despre