În teoria politică modernă problema statului este una dintre cele prioritare. Aceasta se explică prin faptul că statul este, în sensul îngust al noţiunii, principalul instrument al puterii politice în societate, elementul de bază al suprastructurii, iar în sensul larg al cuvîntului, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită,organizează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, soluţionează litigiile care apar în societate.
Statul este un sistem special de guvernare a sferelor principale ale vieţii sociale, care se sprijină, în caz de necesitate, pe forţa constrîngerii.
Trăsăturile principale ale statului sînt:
- prezenţa unui sistem de instituţii şi de organe politice care în ansamblul lor formează mecanismul statului (în acest mecanism un loc special îl ocupă aparatul de constrîngere: armata, poliţia ş.a.);
- prezenţa creării şi aplicării dreptului (a unor norme de conduită obligatorii, stabilite sau sancţionate de stat);
- existenţa unui anumit teritoriu, în limitele căruia se extinde puterea publică a statului respectiv;
- prezenţa deţinerii puterii de stat care, în exclusivitate, poate obliga executarea voinţei generale, aplicînd, în caz de necesitate, forţa de constrîngere.
În aceeaşi ordine de idei de menţionat că statului îi este caracteristic şi faptul că el este definit prin referire la trei elemente componente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea), puterea publică politică exclusivă sau suverană (suveranitatea).
L. Mamut, profesor la Institutul Statului şi Dreptului din cadrul AŞ a Rusiei, indică încă o condiţie: timpul. „Spaţiul şi timpul sînt condiţii fireşti, fizice, necesare pentru existenţa statului, ele determină vădit viaţa lui: statul (şi nu numai el) este imposibil în afara continuităţii de spaţiu şi timp."
Statul nu face parte din fenomenele eterne ale societăţii. El este un produs al evoluţiei sociale. Au existat şi mai există societăţi care n-au creat instituţii speciale pentru reglementarea lor. Statul apare atunci cînd în cadrul colectivităţii se desprind grupuri de persoane cu ajutorul cărora se realizează conducerea socială conform voinţei şi intereselor celor aflaţi la conducerea colectivităţii respective.
Deci deosebim societăţi cu stat şi societăţi fără stat. într-o societate fără stat funcţiile politice nu sînt strict determinate şi monopolizate pe o bază permanentă de către partea ei privilegiată. în societatea cu stat puterea o exercită un grup centralizat, care se sprijină pe aparatul administrativ ierarhic şi îşi desfăşoară activitatea în baza normelor juridice. în aceste societăţi acţionează o ierarhie strictă - împărţirea persoanelor în cei care posedă puterea politică şi cei care se supun acestei puteri sau, altfel spus, împărţirea persoanelor în guvernanţi şi guvernaţi. între ele există relaţii de dirijare şi subordonare, bazate pe diferite principii ale legitimităţii. Statul este garanţia dezvoltării optime a unui popor.
Conform aşa-zisei „teorii a celor trei elemente", statul apare acolo unde există un popor (populaţie), un teritoriu şi o putere de stat, deoarece el nu poate fi conceput în absenţa unei populaţii, organizate în acel stat, a unui teritoriu, locuit în mod stabil de acea populaţie, şi puterii de stat, ca element instituţional.
Statul este reprezentantul unei colectivităţi umane în raportul acesteia cu alte colectivităţi, precum şi cu înseşi colectivităţile respective. Dar pentru a putea să reprezinte colectivitatea, statul trebuie să fie subiect de drept, adică să aibă aptitudinea de a dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în numele poporului în raporturile internaţionale. Aşadar, prin stat înţelegem un popor organizat, un teritoriu asupra căruia se extinde puterea publică instituţionalizată. Actuala teorie a statului este legală, deoarece ea exprimă întemeierea statului pe drepturile popoarelor la autodeterminare şi asociază puterea cu drepturile omului, sau, cu alte cuvinte, cu cerinţele de bază ale unei anumite măsuri a libertăţii omului, ca element primar, faţă de putere. Aceste cerinţe şi drepturi ale popoarelor sînt recunoscute şi consemnate în principiile şi normele dreptului internaţional.
Deci teoria generală modernă a statului vede în el o formă juridică de organizare şi funcţionare a puterii politice din punctul de vedere al dreptului internaţional.
Respectiv, se schimbă şi sensul „teoriei celor trei elemente". Este vorba nu de populaţia statului, ci de un popor ca o comunitate etnică ce are dreptul la autodeterminare politică. Orice etnie, care îşi dă seama că reprezintă o naţiune, are dreptul să-şi creeze organizaţia suverană sau autonomă a puterii publice şi acest drept este recunoscut de comunitatea mondială.
Prin urmare, elementul esenţial al statului este naţiunea, care a conştientizat necesitatea autodeterminării politice.
O caracteristică esenţială a naţiunii este că ea include în sine oameni din cadrul unui popor bine determinat, între care există interacţiuni şi interdependenţe, reprezintă aceleaşi norme şi dezvoltă aceleaşi relaţii economice, teritoriale, lingvistice şi culturale şi au conştiinţa păstrării identităţii sale.
Al doilea element este teritoriul. Acesta nu e, pur şi simplu, un teritoriu în hotarele recunoscute, ci o ţară, o zonă geografică de care naţiunea este legată istoric, ca subiect al dreptului la autodeterminare politică. După criteriul teritorial aceasta poate să se realizeze pe calea creării atît a unei autonomii, cît şi a unui stat - subiect al federaţiei.
Teritoriul are o structură tridimensională, cuprinzînd subsolul, spaţiul aerian şi întinderea de pămînt delimitată de frontiere. Regimul juridic al teritoriului statului este stabilit de două principii: principiul indivizibilităţii (art. 1 al Constituţiei RM) şi principiul inalienabilităţii (art. 3 al Constituţiei RM).
Al treilea element instituţional al statalităţii este puterea publică. în orice stat există trei ramuri ale puterii publice: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească.
Art. 16 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de către Adunarea Constituantă a Franţei, la 26.08.1789, prevede că o societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată şi nu este determinată separaţia puterilor, nu are Constituţie. Important este ca separaţia puterilor să fie determinată sau reglementată în spiritul articolului sus-menţionat. în acest sens precizăm că puterea publică este limitată de drepturile omului.
Problemele ce ţin de separaţia acestor trei puteri în stat au o istorie foarte veche, ele urmărind să fie rezolvate în toate civilizaţiile umane, încă Platon afirma:
„Eu prevăd apropiata pieire a acelui stat, în care legea nu are forţă şi se află sub puterea cuiva. Acolo însă, unde legea e regină asupra guvernanţilor, iar ultimii sînt robii ei, eu prevăd salvarea statului". Aceeaşi idee o împărtăşeşte şi o dezvoltă Aristotel: „Acolo unde lipseşte autoritatea legii, nu este loc nici pentru o formă a regimului statal. Legea trebuie să predomine asupra tuturor".
în Franţa dezvoltarea teoretică a principiilor separaţiei puterilor în stat şi dominaţiei legilor (concepţia statului de drept) - condiţii primordiale de funcţionare optimă şi eficientă a puterii de stat - a atins apogeul în lucrările iluştrilor gînditori Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot ş.a.
Marele gînditor şi iluminist francez din sec. XVIII Charles-Louis Montesquieu scria că totul ar fi pierdut, dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ei ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărîrile publice şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari.
Cu toate că în lucrarea sa "Politica" Aristotel nu vorbeşte despre separaţia puterilor şi nici de echilibrul puterilor, anume divizarea de către el a statului în trei părţi (Adunarea Generală, Corpul Magistraţilor şi Corpul Judecătorilor) a constituit fundamentul pentru crearea şi dezvoltarea principiului separaţiei puterilor în stat pe parcursul anilor.