Administrație publică

Administraţia publică din Republica Moldova s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea politicului şi cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile.

Includerea sa, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi. Ideea de reformă, atât de frecvent vehiculată, este prea des legată de formulările generale, soluţiile formale, iar procesele de conducere şi organizare nu sunt considerate atât de importante în refor­marea sistemului administrativ, accentuându-se tot mai des importanţa cadrului leg­islativ [91, pp. 80-83]. Nu putem nega importanţa acestuia în reforma administraţiei publice, dar ignorarea necesităţii unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea managerială a responsabililor administrativi şi-a pus şi tinde să-şi pună încă amprenta asupra unor instituţii administrative, activitatea cărora este prea puţin bazată pe iniţiativă şi flexibilitate.

Considerăm că reforma administraţiei publice trebuie să ia în consideraţie - pe lângă o viziune integratoare pe termen mediu şi lung asupra transformărilor din administraţia publică şi o creştere a capacităţii acesteia de a-şi defini priorităţile şi de a opta pentru implementarea diferitelor practici administrative moderne - formularea de obiective concrete, cuantificabile şi asigurarea unui management eficient orientat spre realizarea acestora.

Astfel, paralel cu cadrul legislativ, managementul public reprezintă suportul teo­retic şi practic necesar implementării schimbărilor în cadrul autorităţilor publice. Pe când managementul resurselor umane, ca parte a sistemului managementului pub­lic, în opinia noastră, reprezintă componenta funcţională şi operaţională a aplicării legislaţiei din domeniul administraţiei publice.

De aici rezultă importanţa elaborării şi implementării în administraţia publică a unei strategii a managementului resurselor umane, deoarece organizaţiile publice, spre deosebire de cele de profit, nu au foarte multe resurse la dispoziţie. Dintre cele pe care le au cea umană este cea mai preţioasă şi cea mai eficientă.

Studierea metodică a conceptului managerial în administraţia publică presu­pune precizarea prealabilă a unor noţiuni şi concepte. De aceea, considerăm necesar prezentarea sintetică a noţiunilor şi conceptelor fundamentale în această materie de cercetare şi studierea punctelor de tangenţă şi dependenţă a unora faţă de altele, şi anume: „administraţia publică," „managementul public."

a) Administraţia publică.

Termenul „administraţie" este de provenienţă latină, „administer," şi se traduce ca agent, ajutor, servitor, instrument.

Verbul „a administra" în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX)^[1] este expli­cat ca: a conduce, a cârmui, iar cuvântul „administraţie" este prezentat ca: totalitatea autorităţilor administrative existente într-un stat, secţie sau serviciu, care se ocupă de problemele administrative ale unei instituţii sau ale agentului economic.

Din multitudinea sensurilor termenului „administraţie", preocupările teoretice ale savanţilor Ch. Debbasch, G. Becker, M. Starr, I. Bodiguel, H. Bowen, J. Caude, G. Geţe, I. Alexandru, A. Iorgovan, M. Platon, M. Orlov ş.a. s-au axat pe determinarea noţiunii de „administraţie publică", ca formă de exercitare a puterii executive în stat, a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică, rolul statului în organizarea şi conducerea societăţii.

„Dictionary of American Government and Politics"^[2] reţine pentru sintagma „pub­lic administration" următoarele explicaţii:

1. Funcţia executivă în guvern, pentru executarea (aplicarea) politicii publice.
2. Organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea obiec­tivelor guvernării.
3. Arta şi ştiinţa conducerii aplicate la sectorul public.

„Administraţia publică" este un termen mai larg decât conducerea publică pentru că aceasta nu se limitează la management, ci include împrejurările politice, sociale, culturale şi legale care afectează conducerea instituţiilor publice. David H. Rosem- bloom relevă în lucrarea „Public Administration" faptul că „administraţia publică, ca multe alte strădanii umane, este dificil de definit, dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite despre cum ar putea fi realizată."^[3]

Cercetările în domeniu ne demonstrează un moment important, că administraţia publică este o categorie atât de abstractă şi variată, încât poate fi descrisă în termeni diferiţi. În acest context oferim o varietate de definiţii formulate de către autori. John J. Carson şi J. P. Harris definesc administrarea publică „activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele guvernului". John Pfiffner şi Robert Preshus constată că „ad­ministrarea publică este un domeniu de activitate preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice."^[4]

James W. Davis consideră că „administrarea publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării". Dwight Waldo relevă că „procesul administraţiei publice constă în acţiunile de realizare a intenţiei sau dorinţei guvernului. Din această cauză este o activitate continuă, cea mai „de afaceri" a guvernului, preocupată de apli­carea legilor care sunt realizate de corpurile legislative şi interpretată de curţile de judecată, prin procesul de organizare şi gestiune."

O definiţie mai amplă a fost dată de către Felix şi Lozd Nigro, în opinia cărora „administraţia publică este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public, are un rol important în formarea politicii publice şi de aceea este o parte a procesu­lui politic, este diferită de administraţia privată prin trăsături semnificative şi este asociată de numeroase grupuri private şi de indivizi."

Administrarea publică este procesul de organizare şi gestiune a resurselor umane şi materiale în vederea realizării sarcinilor, care stau în faţa conducerii. Savantul român Ioan Alexandru defineşte administraţia publică ca „folosirea teoriilor şi proceselor manageriale, politice şi juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legisla­tive, executive şi judecătoreşti, pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu, precum şi pentru segmentele acesteia."^[5]

Generalizând cele expuse putem defini într-un mod propriu, că „administraţia publică" înseamnă activitate, procese organizaţionale sau persoane care activează în organele de stat, responsabile de instituirea şi înfăptuirea prevederilor Constituţiei ţării, a legilor şi a altor acte adoptate de către organele legislative, precum şi de re­spectarea strictă a Constituţiei, a tuturor actelor normative emise de către autorităţile statale.^[6] Deci spre deosebire de administraţia privată, care urmăreşte realizarea unui interes privat, administraţia publică are scopul de satisfacere a interesului public, în mod dezinteresat, prin crearea unor servicii (instituţii) publice, la nivel naţional sau la nivelul colectivităţilor locale.

Ca sistem de organizare administraţia publică este alcătuită din elemente bine structurate cu atribuţii diferite şi care conlucrează cu: Preşedintele Republicii Moldo­va, Guvernul, ministerele, agenţiile, alte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, organizate în subordonarea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome, serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, autorităţile autonome ale administraţiei publice locale (consiliile locale, primarii, consiliile raionale), instituţiile publice, re­giile autonome etc.^[7]

Deci astăzi administraţia publică nu o putem defini numai ca o componentă a put­erii executive, ci şi ca o activitate exercitată de către autorităţile publice cu ajutorul unui corp profesional de funcţionari, sub autoritatea puterii executive, în special a Guvernului.

Acest corp de funcţionari trebuie să fie specializat, cu caracter permanent şi să ac­tiveze pentru a asigura continuitatea serviciilor publice, puse la dispoziţia cetăţenilor.

O deosebire esenţială avem între administraţia publică într-un stat unitar şi cea dintr-un stat de drept. Administraţia publică dintr-un stat totalitar este la dispoziţia exclusivă a puterii unice, fiind organizată centralizat şi unitar la nivelul întregii colectivităţi naţionale şi care constituie întotdeauna o „administraţie de stat."

În condiţiile statului de drept, la baza căruia stau principiile separaţiei puterilor, descentralizarea serviciilor şi autonomia administrativă, structurile funcţionale şi organizaţionale sunt stabilite atât la nivelul statului, situaţie în care avem administraţia publică centrală, cât şi la nivelul colectivităţilor locale, unde este organizată şi funcţionează administraţia publică locală.

Deci în fiecare ţară există o anumită putere administrativă, datorită continuităţii activităţilor administraţiei şi a serviciilor sale, datorită permanenţei, tehnicităţii, competenţei şi funcţionalităţii sale şi, de asemenea, datorită existenţei unei „caste", formate din personalul public, performanţa căruia şi caracterizează o administraţie sau alta ca fiind performantă sau mai puţin performantă. De aici şi legătura inversă între performanţa administraţiei publice şi cea a personalului public.

b) Managementul public.

Managementul se situează de-a lungul preocupărilor tradiţionale a ştiinţei organizaţiilor, percepută ca ştiinţă a bunei gestiuni.

Iniţial, folosit în ţările anglo-saxone, conceptul de management a cunoscut o dezvoltare rapidă pe toate meridianele globului. Pentru a putea preciza în mai bune condiţii sensul conceptului „management," considerăm necesară o scurtă incursiune etimologică.

Managementul este abordat în mod obişnuit în trei modalităţi: ca activitate umană, ca profesie şi ca ştiinţă. Etimologic, cuvântul management provine de la cuvântul latin „manus" (mână), din franţuzescul „manege" şi reprezintă ca expre­sie literară „manevrare," „pilotare," iar cel chemat să organizeze această pilotare sau manevrare este managerul care participă nemijlocit la organizarea şi efectuarea acţiunii manageriale.⁸ În limba română termenul de management nu se traduce, în scop didactic şi practic convenindu-se că termenii „management" şi „conducere" sunt sinonime.

Un element important, care rezultă din analiza evoluţiei în timp a managementu­lui, îl constituie discrepanţa dintre istoria îndelungată a activităţii de management şi vârsta tânără a ştiinţei managementului.

Se poate afirma că activitatea de conducere are o existenţă milenară, în decur­sul căreia a înregistrat progrese substanţiale, fără de care nu ar fi fost posibil pro­gresul societăţii omeneşti. Cu toate acestea, ştiinţa managementului s-a cristalizat mult mai târziu, la începutul sec. al XX-lea, ca o consecinţă firească a acumulărilor substanţiale de cunoştinţe, de informaţii factologice şi ştiinţifice din secolele XVIII şi XIX.^[8]

Anterior domeniului economicului, termenul „management" este folosit la sfârşitul sec. al XVIII-lea - începutul sec. al XIX-lea în Anglia în sfera politicii şi a ziaristicii. În domeniul politicii managementul era folosit, pe de o parte, pentru a se constata conformitatea numirii unui om politic în postul cel mai potrivit pregătirii sale, iar pe de altă parte, personalul politic britanic era menajat potrivit principiilor manageriale. În sec. al XVIII-lea termenul de „management" s-a impus şi în dome­niul administraţiei publice, cu accent în chestiunile de poliţie, probleme navale şi militare.^[9]

Folosit în toate activităţile economice şi sociopolitice, termenul „management" s-a impus în sfera acestor domenii acum 60 de ani datorită lucrării lui James Burnham „The managerial revolution" publicată pentru prima dată la New York în anul 1941, considerată pe drept o „revoluţie" în ştiinţa managerială. Ţinând seama de realităţile vieţii sociale şi economice ale perioadei sale, J. Burnham a impus în mod categoric şi definitiv noţiunea de manager, ca vector al inovaţiei şi progresului. El vedea în manageri un grup de indivizi, o categorie socială capabilă să întemeieze o organizaţie în spirit novator şi performant, de aceea el considera că orice societate, indiferent de regimul său ideologic, juridic sau politic, are nevoie de manageri performanţi, dacă vrea să prospere în ritm creator şi novator.^[10]

Deci activităţile manageriale nu pot fi puse în discuţie fără referire la latura umană şi performanţele acesteia, poziţia managerilor în organizaţie nefiind înţeleasă doar ca un simplu titlu, ci însăşi îndeplinirea practică a unei activităţi.

Într-o altă opinie, „managementul organizaţiei rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principi­ilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii."^[11]

Astfel, tot mai des în domeniul public este utilizat termenul de management pub­lic, care a constituit obiectul de reflecţie şi cercetare pentru teoreticieni şi practicieni. Unii savanţi consideră că managementul public ar fi o ştiinţă politică sau o ştiinţă socială, care studiază intervenţia socială a statului, ori o ştiinţă cu caracter economic care cercetează gospodăria bunurilor pentru realizarea scopurilor statului.

De asemenea, în decursul timpului, au existat savanţi care au susţinut că man­agementul public ar avea un caracter tehnic, prin el urmărindu-se să se iden­tifice acele soluţii necesare organizaţiei sau obţinerea unei eficienţe maxime prin perfecţionarea gestiunii administraţiei publice.^[12]

În mod concret, procesul de management constă în ansamblul fazelor şi al pro­ceselor prin care se determină obiectivele acestuia şi ale subsistemelor încorporate, resurselor şi proceselor de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora, prin care se integrează şi controlează munca personalului. În acest scop sunt folosite metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a raţiunilor ce au determinat înfiinţarea unei organizaţii, în timp ce relaţiile de management pot fi definite „raportu­rile care se stabilesc între componentele unui sistem şi între acestea şi componentele altor sisteme, în procesele previziunii, organizării, coordonării, antrenării şi control- evaluării activităţii unei organizaţii."^[13]

Alt punct de vedere expus este că: „Managementul este procesul de stabilire şi atingere a scopurilor prin utilizarea şi coordonarea resurselor umane, tehnice şi finan­ciare în contextul mediului."^[14]

Din interpretarea definiţiilor enunţate rezultă următoarele elemente:

• managementul este un proces de stabilire şi atingere a unor obiective. Orice organizaţie este creată şi operează pentru a realiza anumite obiective prestabilite, gama acestora fiind de o diversitate incomensurabilă;
• managementul utilizează resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale ale organizaţiei. Pentru a îndeplini scopurile acesteia, managerii folosesc împreună cu angajaţii materiale, bani, tehnologie, managementul implicând folosirea creativă, eficientă şi eficace a acestora.

Am redat aceste definiţii pentru a evidenţia faptul că, indiferent de multitudin­ea lor, toate conduc spre un numitor comun, acela că managementul este elementul esenţial şi determinant în realizarea eficientă şi eficace a obiectivelor pe care le pro­pune o organizaţie.

Având în vedere caracterul aplicativ al acestei ştiinţe, un rol major în cadrul său îl deţine conceperea de noi sisteme, metode, tehnici şi proceduri de management al organizaţiei în ansamblul său şi ale componentelor sale majore. Elaborate pe baza studiului şi proceselor de conducere şi a legităţilor descoperite, elementele me­todologice ale ştiinţei managementului reprezintă instrumentul pus la dispoziţia ma­nagerilor şi colaboratorilor acestora pentru eficientizarea activităţii organizaţiei.

Practic, astăzi, programul unei organizaţii care poate fi o companie (firmă, corporaţie, agent economic etc.), serviciu public sau o colectivitate, este de necon­ceput fără un management corespunzător.

Managementul public prezintă un ansamblu de particularităţi, spre deosebire de managementul organizaţiilor private, care interzice o supunere necondiţionată la ma­nagement, deoarece:¹⁶

1. Managementul presupune o raţiune strategică, vizând atingerea anumitor Or, dacă întreprinderea privată are un scop clar (căutarea şi maximaliza- rea profitului) în funcţie de care ea îşi poate organiza acţiunile şi modela gestiunea, situaţia nu este identică administraţiei publice, deoarece misiunea ei de a urmări re­alizarea „interesului general" este echivocă, or organizaţia publică este constituită pentru satisfacerea unor interese care o depăşesc: finalitatea ei este extravertită.
2. Managementul presupune deţinerea de către organizaţie a unei capacităţi de acţiune strategică, care îi permite să atingă obiectivele pe care şi le-a fixat. După părerea noastră, această capacitate de acţiune este redusă la organizaţiile publice, de­oarece ele se caracterizează prin interdependenţa acţiunilor lor, dependenţa de puterea politică şi cea legislativă. Tocmai aceste elemente le privează, în mare măsură, de flexibilitatea necesară, lipsindu-le de posibilitatea de reorganizare şi de reorientare în funcţie de dificultăţile întâlnite. Pentru administraţia publică criteriul de organizare, de cele mai multe ori, nu este cel de eficacitate economică, dar cel de conformitate politică: alegeri ce par „iraţionale" în termeni de management se pot dovedi necesare, datorită voinţei exprimate de către aleşii politici.
3. Managementul este construit în funcţie de o lege: cea a pieţei. Organizaţia privată este inserată într-un sistem concurenţial, care o obligă la un efort permanent de raţionalizare şi modernizare, pe când administraţia publică se află în afara disciplinei pieţei. Ea este dotată cu privilegii care îi permite să elimine presiunea concurenţei.

În condiţiile accentuării caracterului democratic al societăţii, există o serie de ar­gumente care explică necesitatea cunoaşterii managementului public (figura 1.1.).

La baza managementului public se află un ansamblu de principii, formulate în urma unor cercetări riguroase şi aprofundate, a unei experienţe îndelungate.

Principiile managementului public au menirea de a asigura cadrul general pentru o bună desfăşurare a activităţii administrative.

Conştientizarea acestor particularităţi va conduce deci la elaborarea unui manage­ment adaptat acestui tip de gestiune, un management public. Gradul de specificitate al managementului public este contestat: pentru unii lucrurile sunt fundamental identice, doar alegerile strategice diferă în funcţie de finalităţi. 

Alţi savanţi consideră că managementul public trebuie să dezvolte propriile mo­dele şi propriile mijloace de gestiune, să se ferească a imita întreprinderea privată.¹⁷

Desigur, există unele asemănări între managementul public şi cel realizat în între­prinderile private. Administraţia publică, la fel ca şi întreprinderile private, trebuie să folosească cât mai bine mijloacele ce îi sunt destinate, dar eficacitatea sa se va aprecia prin raportarea la gradul de realizare a obiectivelor fixate de către aleşi şi nu în funcţie de simpla „rentabilitate" financiară.

De aceea, considerăm că managementul public tinde să amelioreze calitatea acţiunilor prin folosirea a noi mijloace de gestiune, să atenueze anumite rigidităţi de organizare şi să îmbunătăţească sistemul de comunicare cu exteriorul.

Generalizând cele expuse putem conchide, că definirea managementului public nu poate fi privită ca un efort facil, datorită diferitelor modalităţi de percepere a acestui domeniu, precum şi diferenţelor amintite între sectorul public şi cel privat. Managementul public îl putem percepe ca un demers de gestionare şi organizare necesar organizaţiilor publice în cadrul cărora modelul tradiţional de organizare şi conducere a devenit inoperant.

Termenul de „management public" este utilizat de la începutul anilor '50 ai se­colului trecut. În prezent, în cele mai multe ţări europene îşi face tot mai mult simţită prezenţa noul management public - un curent nou, internaţional. Această doctrină pătrunde tot mai mult în domeniul administrării publice. Originea sa se află în unirea a două curente de idei: noua economie instituţională şi managerialismul. Primul termen s-a constituit pe teoria publică, teoria costurilor şi teoria factorială, iar al doilea curent s-a bazat pe managementul ştiinţific şi orientările acestuia. Potrivit acestei doctrine, funcţionarii publici sunt identificaţi cu nişte agenţi activi ai politicii de dezvoltare şi nu numai ca persoane ce participă la implementarea acesteia.

Adepţii ambelor curente consideră că Noul Management Public (NMP) se caracterizează printr-o serie de noi caracteristici:^[15]

• este mai apropiat de clienţi - cetăţeni;
• este ghidat de performanţă (ţinte şi standarde) şi nu neapărat de un set de reguli;
• are o ierarhie simplificată, aplatizată, este puternic descentralizat, cu funcţionari flexibili şi inovativi;
• practică un control strict al costurilor, folosind tehnici contabile importate din sectorul privat;
• utilizează sisteme performante pentru recrutarea, promovarea şi motivarea per­sonalului;
• este mai preocupat de elaborarea strategiei, decât de deciziile punctuale;
• pune accentul pe prevenirea problemelor, nu pe rezolvarea lor;
• foloseşte mecanisme de piaţă, fie prin introducerea unor reguli de piaţă între furnizorii din sistemul public, fie prin privatizarea serviciilor publice sau contractarea unor firme private pentru a le furniza;
• se bazează pe parteneriatul între autorităţile administraţiei publice şi organizaţiile din sectorul privat sau nonguvernamentale;
• demonstrează un ataşament continuu faţă de îmbunătăţirea calităţii serviciilor.

De asemenea, îmbunătăţirea sistemului de gestiune a personalului public, dez­voltarea şi pregătirea profesională a acestuia, crearea posibilităţilor reale de realizare a unei cariere profesionale de către funcţionarii publici, îmbunătăţirea calitativă a performanţelor profesionale, atitudinea faţă de cetăţean ş. a. sunt unele dintre orientările noului management public şi, implicit, ale managementului resurselor umane.

Potrivit concepţiei Noului Management Public, echitatea socială, drepturile minorităţilor şi alte probleme au fost deplasate din centrul atenţiei societăţii. Descentralizarea, fundamentarea proiectelor, contractelor, pregătirea personalu­lui, îmbunătăţirea organizării, atitudinea faţă de cetăţean în dubla sa calitate de con­tribuabil şi client al administraţiei, implicarea acestuia la procesul decizional sunt fundamentele noii orientări a managementului public.

Proiectarea şi implementarea sistemului economiei de piaţă, trecerea de la economia socialistă, hipercentralizată, la economia de piaţă, concurenţială, este un proces deosebit de complicat, care presupune mutaţii profunde atât în sistemul public cât şi în cel privat.

În opinia unor savanţi,^[16] principalele direcţii care trebuie urmate pentru realizarea economiei de piaţă sunt următoarele:

• instituirea unui sistem de protecţie socială a populaţiei;
• descentralizarea sistemului de management al economiei naţionale;
• elaborarea şi aplicarea unei strategii de reformă economică;
• liberalizarea utilizării pârghiilor economice;
• privatizarea masivă a economiei;
• apelarea la capitalul străin;
• remodelarea sistemului de impozite;
• formarea unei pieţe a capitalurilor;
• realizarea convertibilităţii valutei naţionale;
• formarea unei pieţe a muncii;
• implementarea unui nou tip de management la nivelul economiei naţionale şi al agenţilor economici.

În Republica Moldova multe dintre ele au fost în anumită măsură realizate, dar cu efecte slabe. Absenţa unor strategii coerente de dezvoltare economico-socială, la nivel global de ramură, a făcut ca evoluţia societăţii să urmeze trasee nedorite, ajungându- se la soluţii neviabile pentru probleme fundamentale.

Această situaţie a fost generată în mod indiscutabil de carenţele managementului, în general, şi ale managementului public, în special.

Plecând de la realitatea că Republica Moldova se află într-un proces de tranziţie, de schimbare, în care structurile de ordin economic, social, politic au cunoscut o nouă dinamică în încercarea de adaptare la noile condiţii, trebuie să conştientizăm că un sistem democratic va fi funcţional numai atunci când economia înregistrează reuşite şi în măsura în care se dezvoltă un spirit democratic în mentalitatea socială.

În această transformare nu se poate face abstracţie de sistemul administraţiei pub­lice din Republica Moldova, de necesitatea introducerii unei dimensiuni manageriale în acest domeniu şi realizarea reformei în administraţia publică.

Considerăm că nu greşim afirmând că, în administraţia publică din Republica Moldova, în anii '90, s-a practicat şi încă se practică conducerea empirică, specifică evoluţiei societăţilor dezvoltate până la finele sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX- lea. Este tipul de conducere clasică, tradiţională, neştiinţifică, ce asigură rezolvarea problemelor pe baza calităţilor personale ale conducătorilor, fără analize previzionale.^[17]

Reuşita acţiunilor de conducere în administraţia publică a depins şi depinde de intenţia, bunul-simţ, imaginaţia, capacitatea de analiză şi sinteză, de relaţiile şi talen­tul factorilor de decizie, atât de la nivelul central cât şi de la cel local.

Managementului practicat în administraţia publică din Republica Moldova îi sunt caracteristice următoarele limite:^[18]

• absenţa unor obiective clar definite pentru fiecare autoritate publică, atât la nivel central cât şi la cel local;
• adaptarea la problematica societăţii, în general, şi a colectivităţilor locale, în par­ticular, în loc de anticiparea acesteia, cu prefigurarea soluţiilor optime;
• lipsa unor instrumente şi organe adecvate, necorupte pentru exercitarea unui con­trol eficient;
• se elogiază doar experienţa proprie (a partidului sau grupului de interese din care face parte conducătorul) şi se ignoră rezultatele pozitive ale altor conducători;
• baza de informaţii este în general precară, cu efecte nefaste asupra procesului decizional;
• predomină improvizaţia, ce caută soluţii pe măsura confruntării cu problemele administraţiei publice, activităţile conducătorilor fiind predominant de rutină, curente, în detrimentul celor de coordonare, conducere şi decizie;
• lipsa de perspectivă, a unui set de obiective şi programe care să asigure condu­cerea corespunzătoare a unei autorităţi publice pe timpul unui mandat etc.;
• angajarea personalului public, în marea majoritate a cazurilor, pe criterii poli­tice, ignorându-se competenţa, organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor asigurând doar aparenţa de legalitate şi dorinţa de profesionalizare a posturilor.

Acest tip de conducere nu mai este aplicat în niciuna dintre ţările cu o democraţie dezvoltată şi în consecinţă - trebuie să fie combătut şi abandonat.

Bunele intenţii, intuiţia nu mai sunt considerate condiţii suficiente pentru un manager în administraţia publică, problematică cu care se confruntă autorităţile administraţiei publice, sunt mult mai complicate decât cele ale unei firme.

Este nevoie de multă raţiune şi imaginaţie creatoare, fundamentată pe noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, pentru a rezolva diferitele situaţii deosebit de compli­cate adeseori, dar în acelaşi timp este necesar un efort creator, o adaptare şi combinare a tehnicilor furnizate de cunoaşterea ştiinţifică, de practica managerială.

Acest gen de conducere este bazat pe un ansamblu logic, închegat de reguli, prin­cipii şi activităţi ordonate, cu ajutorul cărora se dirijează munca în scopul de a realiza obiectivele organizaţiei.

Obiectivul acestei conduceri este deci obţinerea unor rezultate maxime cu eforturi cât mai mici, folosind în mod eficient, valorificând optim performanţele profesionale ale angajaţilor, resursele materiale şi financiare ale organizaţiei.

Definind managementul, specialiştii în materie consideră că esenţa sa rezidă în funcţiile sale, cunoaşterea şi înţelegerea acestora constituind o premisă majoră pen­tru aplicarea practică a managementului, pentru însuşirea şi utilizarea eficientă a sis­temelor, metodelor, tehnicilor, procedurilor şi modalităţilor sale.^[19] Din cele expuse
putem să concluzionam, că sistemul administraţiei publice în reforma pe care o par­curge trebuie să prevadă pe termen lung, mediu şi scurt mijloacele umane, financiare şi materiale de care dispun.

^[1] Dicţionarul explicativ al limbii române. Academia Română. Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998, p. 13.

^[2]  Shafritz J. Dictionary of American Government and Politics. Chicago, The Dorsey Press, 1988, 447 p.

^[3] Rosenbloom D. Public Administration. Understanding Management, New-York, 1989, pp. 3-181.

^[4]  Ibidem, pp. 97.

^[5] Rosenbloom D. Public Administration. Understanding Management, New-York, 1989, pp. 117.

^[6] Platon M. Introducere în ştiinţa administraţiei publice. Chişinău, AAP, 1999, p. 29.

^[7] Legea cu privire la Guvern nr. 64-XII din 31 mai 1990. Acte normative în domeniul funcţionării autorităţilor administraţiei publice. Chişinău, 2004.

^[8] Cotelnic A., Nicolescu M., Cojocaru V Management. Chişinău, ASEM, 1998, 339 p.

^[9] Laufer R., Burlaud A. Management public. Gestion et legitimite. Paris, Ed. Dalloz, 1980, pp. 11-67.

^[10] Hold D. Management: Principles and Practices, Prentice. New Jersey, Hall, Inc., Englewood Cliffs, 1987, p. 31.

^[11] Johannsend H., Page G. International Dictionary of Management. London, Ed. Kogan Page, 1995, p. 179.

^[12] Androniceanu A. Management public. Bucureşti, Editura economică, 1999, pp. 20-24.

^[13]Nicolescu E., Verboncu I. Management. Bucureşti, Editura Economică, 1997, pp. 39-91.

^[14] Baird L., Post J., Mahon J. Management - Functions and Responsabbilities, London, Ed. Harper and Row, 1990, p. 39.

^[15] Вейл П. Искусство менеджмента: Новые идеи для мира хаотичных перемен. М.: Новости, 1993, р. 37.

^[17] Cantemir A. Dihotomia programelor sociale în tranziţie: Cazul Moldovei // Conferinţa „Reformele economice în Moldova şi România: progresele, tendinţele şi problemele". Chişinău, 1998, pp. 93-96.

^[18] Tranziţia: Retrospective şi perspective. Chişinău, Editura Giunivas, 2002, p. 15-21.

^[19] Hrişcev E., Burlacu N. Problemele managementului în perioada de tranziţie la economia de piaţă în Moldova // „Economica," nr. 3-4, Chişinău, 1994, p. 27.