Abordările privind eficienţa şi eficacitatea au, de cele mai multe ori, în vedere activitatea din sectorul privat, în sectorul public accentul punându-se mai mult pe nivelul de acoperire a solicitărilor şi mai puţin pe modul de utilizare a resurselor.
Sectorul public a fost considerat, o perioadă îndelungată, ca unul al nonpieţei, fapt ce a exclus concurenţa cu repercusiuni negative asupra calităţii bunurilor şi serviciilor publice şi asupra gestionării resurselor utilizate în acest sector.
Un nivel tot mai înalt al nevoilor publice, ca şi dificultăţile frecvente, câteodată de netrecut, de acoperire a acestora au impus transformări esenţiale atât în modalitatea de asigurare a bunurilor şi serviciilor publice, cât şi în finanţarea organizaţiilor şi a instituţiilor care le realizează.
De aceea implementarea schimbărilor - în sensul urmăririi eficienţei în sectorul public - a constat în renunţarea statului la monopolul asupra activităţilor din acest sector. Admiterea agenţilor economici privaţi ca furnizori de bunuri şi servicii de interes public a deschis calea competiţiei, a performanţei în sectorul public.
Se cunoaşte că „eficienţa înseamnă maximalizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate," măsurarea realizându-se prin raportarea ieşirilor la intrări.
La rândul său, se poate menţiona, că şi eficienţa cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între efortul financiar, constituit de resurse financiare publice şi efectele comensurabile sau estimative realizate pe seama obiectivelor finanţate de către stat.[1]
În procesul de apreciere a eficienţei sectorului public, managerii ţin seama de faptul că eforturile făcute pentru satisfacerea nevoilor sociale sunt măsurabile, de obicei, cuantificate valoric în timp ce efectele sociale sunt dificil de determinat şi nu pot fi prevăzute în totalitate.
Dacă ne referim la necesitatea evaluării performanţelor şi greutatea comensurării rezultatelor, atunci Peter Drucker afirmă: „Ştim că trebuie să măsurăm rezultatele. De asemenea, ştim că exceptând afacerile, nu ştim să măsurăm rezultatele în cele mai multe organizaţii" .[2]
În organizaţiile publice, eficienţa a început să fie „măsurată" prin gradul de servire a cetăţeanului, prin considerarea acestuia drept client către care trebuie să se îndrepte toate acţiunile organizaţiei.
Informaţiile privind îndeplinirea obiectivului de satisfacere a cetăţeanului-client provin adeseori din sondajele de opinie, numărul şi sursa reclamaţiilor privind calitatea serviciilor oferite, manifestările publice, din exercitarea dreptului de elector, atunci când legea oferă această posibilitate ca şi din contactul direct autoritate-cetăţean. Abordările privind eficienţa în domeniul public au ca punct de plecare raţionalismul în folosirea resurselor.
Resursele utilizate în sectorul public sunt, de obicei, resurse asigurate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. Sunt însă şi servicii care se finanţează din fonduri private, cum ar fi: transportul în comun, gospodăria comunală etc.
Resursele bugetului de stat şi ale bugetelor locale sunt limitate, sursa lor principală fiind reprezentată de taxele şi impozitele percepute de la persoanele fizice şi juridice. Depăşirea gradului de suportabilitate specific acestora descurajează plata contribuţiilor bugetare şi încurajează frauda şi evaziunea fiscală, ca urmare este necesară folosirea eficientă a resurselor bugetare alocate pentru a se putea acoperi cât mai multe nevoi sociale.
Creşterea nevoilor sociale în raport cu scăderea veniturilor bugetare impun creşterea eficienţei şi eficacităţii în sectorul public, a devenit clar că neglijarea eficienţei conduce la risipă şi la contraperformanţă în sectorul public.
Eficacitatea priveşte raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul care trebuie atins.[3]
Într-o organizaţie, eficacitatea presupune atingerea standardelor, a obiectivelor, ceea ce determină o definire prealabilă a obiectivelor şi o măsurare ulterioară a rezultatelor. Este adusă astfel, din nou, în prim-plan necesitatea măsurării rezultatelor ca şi importanţa stabilirii unor obiective pertinente care, în cazul organizaţiilor publice, trebuie să aibă în vedere efectele atât la nivel „macro," cât şi la nivel „micro."
În administraţia publică se consideră că eficienţa este importantă, iar eficacitatea primordială, aceasta din urmă depinzând de:[4]
- Execuţia administrativă care presupune în concepţie tradiţională, acţiuni pentru apropierea deciziilor legislative, politice de cele executive. Rolul administraţiei este de a concretiza acţiunile la nivel înalt, care trasează cadrul de acţiune. Misiunea administratorilor se limitează, în concepţia tradiţională, la aplicarea fidelă a deciziilor politice.
- Aplicarea socială se realizează prin mijloace specifice, administraţia utilizând puterea publică şi dreptul de a impune unilateral obligaţiile de comportament.
Eficacitatea mai este influenţată de resursele ideologice, care sunt difuzate în mecanismele de acţiune socială.
George Moldoveanu menţionează în lucrarea sa „Analiză organizaţională" că, în general, se acordă o atenţie mai mare obţinerii unei eficienţe ridicate în detrimentul eficacităţii întrucât ineficienţa poate afecta grav performanţele organizaţiei, dar şi datorită faptului că aprecierea managerilor este corelată cu nivelul eficienţei realizate.[5]
Însă unii specialişti străini sunt de părere că nu se poate vorbi de eficienţă fără eficacitate pentru că „este mult mai important să realizezi bine ceea ce ţi-ai propus - eficacitatea - decât să realizezi bine altceva - eficienţa."
Eficienţa organizaţiei este influenţată de eficienţa personalului, fapt ce impune îndreptarea atenţiei managerilor din sectorul public către resursele umane întrucât factorul uman este singurul care poate face un sistem mai eficient şi mai durabil din punctul de vedere al viabilităţii economico-financiare şi manageriale.
Folosirea unor termeni ca productivitate administrativă sau randament al serviciilor publice scoate în evidenţă noile orientări ale managerilor din organizaţiile publice, respectiv - activităţi eficiente şi eficace prin folosirea unui personal performant, eficient şi eficace, totodată.
Este evident că prestarea serviciului public este însoţit de cheltuieli publice. Cheltuielile publice, la rândul lor, trebuie să fie realizate eficient. Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între eforturile financiare şi efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat. În condiţiile în care nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, în continuă creştere şi diversificare, pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid, se creează un decalaj de ritm, care conduce la o stare permanentă de insuficienţă a resurselor necesare. Acest fenomen se petrece în condiţiile în care, în mod conştient, guvernul procedează la tăierea şi ierarhizarea nevoilor sociale şi, respectiv, la dimensionarea cheltuielilor publice, în funcţie de mai multe criterii: prioritate, oportunitate, eficienţă sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitatea serviciilor publice, nivelul standardelor internaţionale.[6]
Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupă din ce în ce mai mult locul principal între criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a volumului acestora în vederea cuprinderii, în legile bugetare anuale, prin care cheltuielile se adoptă ca sarcini maxime.
Aprecierea eficienţei sau a eficacităţii cheltuielilor publice este de competenţa factorilor de decizie politică şi ai celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare a fondurilor alocate. Pe parcursul acestui proces pot fi găsite soluţii de minimalizare a costurilor, a investiţiilor sau a cheltuielilor curente privind serviciile publice.
Eficienţa cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiţii, de optim social, atunci când:
- este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu rezultatul final al serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public;
- modernizarea, din punctul de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximalizării utilităţii la consumator, dată de satisfacţia performanţelor;
- maximalizarea utilităţii la consumator, comparând şi latura economică;
- puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.
Colaborarea acestor aspecte implică minimalizarea costurilor proiectelor obiectivelor de finanţat, ceea ce permite costuri sociale minime; preţuri accesibile plătite de consumatori; creşterea calităţii consumului de bunuri publice şi deci a satisfacţiei consumatorului public etc. Toate aceste activităţi conduc la maximalizarea bunăstării sociale a statului.
[1] Drucker P. Eficienţa factorului decizional. Editura „Destin," Bucureşti, 2001, p. 14.
[2] Moldoveanu D. Economie politică. Bucureşti, 1998, p. 32.
[3] Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazăr. Elemente de finanţe publice. Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 32.
[4] Bîrcă A., Năstase M. Potenţialul forţei de muncă - politica de salarizare-costul vieţii în economia de tranziţie // „Economica," nr. 1, 2000, p. 65.
[5] Cojuhari A. ş. a. Teorie economică. Chişinău, U.T.M., 2004, p. 32.
[6] Melnic O. Particularităţile remunerării muncii în Moldova. // Revista „Economica," Chişinău, nr. 1, 2000, p. 34.