Administrație publică

« La noi legea este ca o barieră: căţeii trec pe dedesubt, leii sar pe deasupra, iar boii rămân în faţa drugului » (Adrian Vasilescu, Curentul, 18 noiembrie 1998).                                        

Dintr-o legendă povestită de Herodot şi ilustrată de un pictor flamand spre sfârşitul secolului al XV-lea, aflăm că regele persan Cambyse ar fi fost foarte revoltat la vestea că judecătorul său Sisamnes se lasă corupt cu diverse sume de bani primite de la împricinaţii care vin să-şi găsească dreptatea la curtea sa. Furios, Cambyse a hotărât să-l pedepsească exemplar pe acesta, dând poruncă să fie jupuit de viu şi să fie îmbrăcat fotoliul judecătoresc cu pielea acestuia. Duritatea pedepsei aplicate pentru o asemenea faptă sugerează atât percepţia epocii asupra gravităţii fenomenului, dar şi teama faţă de eventuala lui extindere socială. Pentru că nu întotdeauna corupţia a fost privită aşa cum o definesc sociologii, psihologii, politologii şi moraliştii de astăzi. Platon, Aristotel sau Tucidide au folosit cuvântul corupţie nu pentru a desemna comportamentul imoral al unor persoane, ci pentru a descrie sănătatea morală a unei întregi societăţi. Aceasta era apreciată în funcţie de modul în care erau distribuite bogăţia şi puterea în societate, de raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, de sursele puterii şi dreptul moral al conducătorilor de a o exercita, de ataşamentul poporului faţă de valorile dreptăţii şi libertăţii.

Corupţia, dacă e să ne gândim bine, pare a fi una dintre cele mai vechi componente ale civilizaţiei umane. Apelând la vechiul testament, ne vom aminti de şarpele care a oferit drept mită un măr conlocuitoarei din Eden-Eva. Acest caz poate a fost primul de corupţie, fixat în scripturi şi care, fără îndoială a exercitat o influenţă deosebită asupra dezvoltării relaţiilor sociale şi a superstiţiilor (de exemplu, ziua de vineri, asociată cu data de 13, denumită în popor”vinerea neagră”, aduce, conform credinţelor, doar nenoroc şi vine din străvechile timpuri ale protopărinţilor care, anume în această zi au muşcat din fructul interzis).

Abia mai târziu a apărut corupţia în Egiptul antic-cazurile de mituire în rândul scribilor deveniseră un lucru obişnuit; târgoveţii fenicieni tratau cu cinism fenomenul mituirii, rezervând cadouri şi sume de bani pentru coruperea guvernatorilor din statele în care comercializau marfa, în timp ce în vechiul Babilon nu se făcea nici o mişcare fără mituirea funcţionarilor de stat. Despre funcţionarii altor civilizaţii vechi se poate spune că şi ei erau departe de a fi străini fenomenului corupţiei. De menţionat este faptul că în statul militarizat al asirienilor existau tentative de combatere a acestei molime, legea prevăzând pedepse aspre pentru luarea de mită. Însă aceste pedepse aveau o influenţă nesemnificativă asupra situaţiei deplorabile a relaţiilor sociale în cadrul cărora corupţia era considerată fenomen firesc.

Prima ţară care a etalat corupţia ca fenomen ce influenţează şi distorsionează grav relaţiile sociale a fost Roma antică. În dreptul roman îmbinarea termenilor latini ”correi” (indicând câţiva participanţi angajaţi de comun acord în soluţionarea aceleiaşi probleme) şi “rumpere” (a rupe, a afecta, a deregla) a dus la formarea unui termen unic, care semnifica implicarea într-o activitate a două sau mai multe persoane cu scopul de a afecta mersul normal al procesului judiciar sau al procesului de diriguire a fenomenelor obşteşti. Împotriva unor astfel de manifestări au fost luate măsuri de pedepsire şi combatere, lucru care nu împiedica câtuşi de puţin funcţionarii romani să-şi umple buzunarele şi să accepte cu uşurinţă daruri din partea vizitatorilor.

Într-o manieră succintă s-a exprimat gânditorul din Italia medievală, Niccolo Machiavelli, considerând corupţia nu altceva decât exploatarea posibilităţilor publice în interese personale.

Pentru Machiavelli  termenul « virtu » avea  sensul de ţinută morală a omului de stat, singurul capabil să înţeleagă politica drept un proces social care transcede interesele particulare în vederea realizării unor scopuri mult mai înalte- Patria, Poporul. Corupţia înseamnă pentru ilustrul florentin o regretabilă « pierdere a sentimentului loialităţii » faţă de patrie, dacă patria reprezintă interesul său cel mai înalt şi pentru care nici un sacrificiu nu este prea mare. Dacă interesele patriei presupun uneori utilizarea procedurilor coruptive pentru a o salva, Principele are tot dreptul să uzeze de acestea fără a-şi reproşa vreun moment că a încălcat principiile moralei. De vreme ce atingerile ce i se aduc patriei de către inamicii săi sunt imorale, cu atât mai puţin pot fi suspectate ca imorale mijloacele de protejare a intereselor acesteia.

Termenul de corupţie a avut o traiectorie semantică de restrângere a semnificaţiilor sale. “În scrierile lui Machiavelli, care a preluat acest termen de la Polybius, corruzione desemna alterarea calităţii guvernării, indiferent de motivele care stau la baza acesteia. Termenul era încă folosit în acest sens larg în Anglia secolului al XVIII-lea, cu toate că ajunsese să fie identificat cu luarea de mită. Sensul monetar l-a înlocuit în timp aproape în întregime pe cel nemonetar.”^[1]

Utilizarea puterii publice în interese private a fost mereu un privilegiu nedeclarat al funcţionarului public. În unele ţări abuzurile în serviciu erau atât de răspândite printre funcţionari încât cazurile de exercitare cinstită a obligaţiunilor erau întâmpinate cu duşmănie şi considerate anomalii. Cam aşa stăteau lucrurile în Rusia ţaristă, spre exemplu. Anume acolo a luat naştere expresia ”N-ai uns roata, nu se-nvârte!”, actuală până în zilele noastre în unele locuri. Iar când ţarul Petru I a hotărât să spânzure toţi cinovnicii hrăpăreţi, cneazul Alexandr Menşikov l-a oprit spunându-I: ”Măria Ta, aşa poţi rămâne fără supuşi!”.

Modernii au adus completări şi nuanţări suplimentare în interpretarea fenomenului, dar în principiu, cei mai mulţi dintre autorii studiilor şi eseurilor filosofice despre corupţie dovedesc o anumită unanimitate în judecarea sa. Eventualele puncte de vedere divergente sunt mai curând accente şi nuanţări destul de minore. Unanimitatea amintită pune în evidenţă acuitatea problemei corupţiei ca problemă politică a tuturor timpurilor şi orânduirilor sociale.

Imaginea caracatiţei, constant atribuită fenomenului corupţiei, poate fi interpretată în două moduri: prin marea istorie pe care o are în spatele său şi prin marea anvergură socială, greu de estimat. Toată lumea îmbrăţişează ideea democratică, dar prea puţini o întruchipează în discursul politic. Durabilitatea şi constanţa acestei realităţi în istoria lumii a dat naştere şi speranţei că va veni un moment în care răul corupţiei va fi depăşit. Dar, la fel ca o altă himeră a omenirii, democraţia, s-a dovedit că realizarea unei societăţi « curate » este un obiectiv imposibil, un ideal posibil doar în lumea ideilor. Ambele fenomene dispun de biografii ilustre, dar şi de puţine intenţii asupra unei eventuale scadenţe morale. Tot ambele au făcut din promisiune metoda suverană de cultivare a inocenţei celor mulţi, reuşind astfel să-şi prelungească indefinit existenţa fericită.

După cum se ştie, zoon politicon nu are doar virtuţi sociale comunicativ-participative, ci şi o lume în care să domine. Urmărindu-şi scopurile, oamenii încalcă mereu regulile, dar nu vor înceta să invoce democraţia ori de câte ori le sunt ameninţate libertăţile şi interesele particulare. Cei mai mulţi recunosc în democraţie cadrul cel mai avantajos de realizare a personalităţii, chiar şi atunci când ambiguităţile sale legislative afectează funcţionalitatea instituţiilor societăţii civile şi a statului de drept. Pentru că din această ipocrită raportare la structuri rezultă comportamentul ambivalent al actorilor. El oscilează între conduita formală, afişată şi oficială şi conduita ascunsă, reală, eficientă. Temeiurile acestei complicităţi milenare se află într-o relaţie particular-strategică dintre agenţii acţiunii, mijloacele şi scopurile lor. Miza complicităţii o constituie tentaţia fandărilor normative ca sentiment al libertăţii de a acţiona inteligent şi, mai ales, eficient. Corupţia apare, în multe privinţe, ca o formă de rezolvare a situaţiilor limită prin exploatarea viciilor normative ale contextului democratic.

Mulţi analişti ai fenomenului politic au remarcat o legătură strânsă între regimul democratic şi fenomenul corupţiei, îndeosebi în forma particulară a corupţiei politice. Primele constatări au avut loc în contextul în care politicienii occidentali îşi construiau vârful de lance al mesajului politic în jurul unei idilice superiorităţi intrinseci a democraţiei occidentale, văzută ca model universal valabil. Aceste tentative de demonstrare a existenţei unei afinităţi între corupţie şi democraţie s-au înscris, în timp, într-un cadru mult mai larg de demitizare realistă a regimului democratic, deschis de Schumpeter, Dahl, Sartori şi Popper, sub egida ironiei lui Churchill, care definise democraţia drept ”cel mai rău dintre sistemele politice, cu excepţia tuturor celorlalte”.

Scandalurile politice ale anilor  ‘80 au acordat corupţiei una dintre cele mai  importante poziţii în rândul imperfecţiunilor regimului democratic, poziţie consolidată după căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea regimurilor socialiste. Într-o lucrare recentă, Mark E.Warren aprecia fenomenul corupţiei ca fiind maladia cu cea mai probabilă apariţie într-o democraţie, aducând în sprijinul afirmaţiei sale câteva categorii de argumente. O primă observaţie ţine tocmai de natura instituţională a democraţiei: limitând puterile suveranului, sistemul democratic a instituit pluralismul puterilor în economie şi societate, cu efectul pervers al tiparelor de excludere. Unii sunt în posesia anumitor resurese, dar au nevoie de altele, aflate într-o proprietate diferită. Între proprietarii resurselor se instituie relaţii de schimb corupt.

În al doilea rând, definind un „sistem al ordinii publice”, capabil să legitimeze luarea deciziilor prin aderenţa la anumite norme,  democraţia legitimează corupţia. Altfel spus, corupţia este legitimată de democraţie ca formă de non-aderenţă la respectivele norme.

Un al treilea efect pervers al democraţiei ţine de cultura antreprenorială plină de dinamism pe care o promovează. Când cei ce gestionează domeniul public cad victime unei astfel de culturi- în ciuda diferenţierii domeniilor şi a comportamentelor specifice, diferenţiere promovată de societatea modernă- rezultanta este corupţia. În plus, pluralismul în forma sa extremă goleşte de sens noţiunea de responsabilitate în faţa poporului, înlocuind-o cu o responsabilitate descentralizată în faţa unor grupări mai mult sau mai puţin clientelare, creând noi oportunităţi pentru corupţie.

Dincolo de acestea, corupţia rămâne un fenomen profund anti-democratic, dimensiune devenită tot mai evidentă odată cu extinderea sistemului democratic şi spre estul Europei. Corupţia subminează însăşi bazele democraţiei, scurtcircuitând legătura fundamentală între luarea deciziilor în mod colectiv şi puterea poporului de a influenţa deciziile colective prin cuvânt şi vot. Oamenii îşi pierd încrederea în transparenţa şi caracterul justificabil al deciziilor publice, devenind cinici în legătură cu valori esenţiale, precum libertatea cuvântului şi deliberarea publică. Astfel, în timp, corupţia subminează cultura democratică.

Orice actor politic întâmpină adesea în viaţa socială  fundături care-i obstaculează actele de voinţă, dar fiecare crede în sinea sa că la limită nu prea ai de ales între prea multe scrupule morale dacă scopul urmărit are o valoare superioară. S-ar putea spune că Machiavelli a avut nu doar emuli lipsiţi de scrupule, dar şi magiştri de calibru în istoria atât de bogată în exemple de acest gen. Ceea ce-i aparţine ca o contribuţie incontestabilă este atenţia acordată valorii scopului care poate justifica mijloacele, fără a i se putea atribui responsabilitatea degradării morale a celor ce i-au împrumutat fraudulos ideile politice. Consecinţa pragmatismului machiavellic nu-i mai nelinişteşte decît pe moralişti, trezind curiozitatea şi interesul politicienilor preocupaţi să înveţe arta guvernării eficiente, iar regizorilor de film inspirându-le un subiect de mare succes la public. Toată lumea acceptă regulile jocului, fără a accepta cu aceeaşi promptitudine ideea că „celălalt” poate beneficia de pe urma mijloacelor ascunse. Eul are întotdeauna justificări pentru acţiunile sale, dar este intolerant cu alter în situaţii acţionale identice. Aşa cum democraţia e pentru căţei, corupţia este un apanaj al dulăilor administrativi.

Definirea corupţiei nu priveşte mijloacele ilicite de atingere a scopurilor şi nici nu incriminează democraţia ca sistem politic pentru rătăcirile morale ale instituţiilor sale, ci ia ca reper onestitatea înalţilor demnitari. Aceştia sunt incriminabili pentru alterarea regulilor jocului democratic şi a competiţiei loiale. Mediul predilect de înflorire a corupţiei este economia, dar caracatiţa atinge şi zone ale societăţii considerate prin tradiţie mai protejate de efectele acţiunilor sale, între care sfera serviciilor,învăţământul, sănătatea etc.

În ceea ce-i priveşte pe români, politica struţului nu poate de roade spectaculoase într-o lume care nu şi-a ispăşit complet păcatele duplicităţii practicate în vechiul regim. Caracterul bicefal al economiei naţionale, în care actorii se împart în „şmecheri” şi „fraieri”, unii respectând legea, alţii ignorând-o complet, a oferit un câmp larg de afirmare pentru economia informală ce se alimentează din furtul sistematic de la buget sau de la bugetari. Este greu de presupus că bugetarii pot reacţiona la aceste practici, de vreme ce ei înşişi poartă povara unei gratificaţii economice care nu reflectă de multe ori un raport just cu rezultatele muncii lor. Excepţiile sunt rare, iar atunci când sunt motivate ca prioritate alocativă în buget trebuie ca mai înainte să fie înlăturate vechi superstiţii despre caracterul „neproductiv” al învăţământului ori al sănătăţii.

E greu de stabilit cine pe cine fură. În principal este Statul, prin extorcarea contribuabililor, uzând de sistemul corupt al administraţiei. Între contribuabili, cei mai afectaţi sunt cei care dovedesc rezultate prin liberă iniţiativă, faţă de care Statul se comportă ca un suveran tolerant, dar nu protector. Sau ca un mare administrator, atent la derapajele celor care cultivă interesul privat în dauna celui public. Logica acţiunii administraţiei este protejarea cu orice preţ a intereselor Statului, astfel încât totul se reduce la o chestiune de legitimare a acestuia ca reprezentant al interesului naţional opus actorilor privaţi, reprezentanţi ai propriilor interese, evident marginale prin comparaţie cu primele. Separaţia între marile şi micile interese spune foarte multe lucruri despre aprecierea valorilor individualismului şi despre atitudinea faţă de proprietate a structurilor etatiste, dominante până nu demult în economia românească. Nu întâmplător o temă forte a guvernării Iliescu, dar care a revenit cu obstinaţie şi în timpul mandatelor celorlalţi preşedinţi români post-revoluţionari, este Corupţia. Toţi au dorit să-şi adjudece imaginea de campioni ai luptei anticorupţie, dar nici unul nu a reuşit să-şi ducă opera până la capăt. În forme diferite, fiecare dintre ei a rămas prizonierul mitului Statului suveran, ăcând din statolatrie un ideal de apărat. Corupţia a fost maximalizată de proprietatea de stat care a devenit hegemonică în 1948. Ea a produs, pe lângă monopolul puterii politice şi pe cel anex, al distribuirii resurselor. Mulţi autori consideră că există o legătură directă între mărimea proprietăţii de stat şi gradul de corupţie dintr-o societate. Principalul generator de corupţie din societatea românească a fost proprietatea de stat. Aparent, introducerea mecanismelor economiei de piaţă a generat corupţia din prezent, dar adevărul este că doar a făcut-o vizibilă. Corupţia din anii ‘80 a fost una din principalelor trăsături ale regimului şi se manifesta la nivelul întregii societăţi. Uneori a luat un caracter reglator, făcând ca sistemul să funcţioneze împotriva dogmelor ideologice şi indicaţiilor nerealiste. Corupţia a fost un fenomen atât al birocraţiei care utiliza responsabilităţile publice în scopuri personale, cât şi al societăţii unde se realiza redistribuirea bunurilor şi serviciilor conform legii cererii şi ofertei. După 1989 aceste raporturi s-au oficializat prin cadrul  legislativ, iar piaţa a creat alte raporturi. Birocraţia a pierdut monopolul distribuţiei, iar corupţia s-a adaptat situaţiei, luând alte forme.

Dar nu doar statul prin mecanismele şi instituţiile sale determină înflorirea mecanismelor corupţiei, nu doar el fură. Sunt şi alţi agenţi implicaţi în acest fenomen, iar printre ei un loc de frunte este ocupat de cetăţeanul de rând. El recurge la resorturile corupţiei pentru un avantaj ce ţine de sfera privată a propriei gospodării. Prin intermediul aşa-numitei atenţii, el îşi asigură anumite servicii pe care le apreciază ca fiind normale şi de care ar fi privat ,amânat sau neglijat în absenţa mitei. ”Atenţia” îi este uneori pretinsă în mod direct, alteori în mod indirect, însă de cele mai multe ori o consideră ca pe o datorie pentru a primi un serviciu de calitate. De multe ori individul priveşte corupţia ca pe un mijloc de autoapărare împotriva piedicilor şi hăţişurilor de tip birocratic. Raţionamentul care stă la baza actului de a corupe este unul clasic de tip costuri-beneficii. Individul pune în balanţă cele două tipuri de costuri pe care ar trebui să le plătească pentru a obţine beneficiul dorit: pe de o parte este vorba despre costuri de ordin material (valoarea atenţiei), pe de altă parte , de celelalte costuri pe care le-ar implica obţinerea beneficiului pe cale normală, legală (timp irosit, stres, probabilitatea unui serviciu de calitate scăzută, alte acţiuni pe care le ratează etc). Dacă, în mod subiectiv, el va evalua costul „atenţiei” ca fiind mai mic decât valoarea cumulată a costurilor adiacente, atunci individul va prefera să plătească mita pentru a obţine serviciul sau facilitatea dorite.

În anumite situaţii individul oferă mită în schimbul unei ilegalităţi. Circa 20% dintre români au declarat într-un studiu al Băncii Mondiale că au dat mită unor persoane din justiţie, fie sub formă de bani, fie sub formă de cadouri. Cele mai invocate motive pentru a da mită în justiţie au fost dorinţa de a urgenta un proces sau de a se asigura că un anumit magistrat va prelua procesul. În cel de-al doilea caz ilegalitatea este evidentă, chiar dacă mai puţin explicită. Peste 15% din persoanele care au intrat în contact cu organele Poliţiei Rutiere au declarat că au dat mită acestora. Acestea sunt doar câteva din situaţiile în care corupătorul este cetăţeanul de rând, iar mita oferită de individ este sau poate fi preţul unei ilegalităţi.

În al doilea rând, corupătorul poate fi agentul economic, prin intermediul unei persoane din structura executivă a firmei. Agentul economic recurge la corupţie la adresa unor funcţionari publici în cel puţin şase situaţii:

a) pentru a-şi acoperi propria incompetenţă în gestiunea documentaţiei firmei. Atunci când solicită un serviciu sau îşi îndeplineşte o obligaţie în relaţia cu o instituţie publică, agentul economic trebuie să prezinte o anumită documentaţie, pe care, în numeroase cazuri, nu reuşeşte să o întocmească. În astfel de situaţii, el oferă o „atenţie” funcţionarului public pentru ca acesta să treacă cu vederea viciile de documentaţie;

b) pentru a obţine o poziţie preferenţială în raport cu concurenţa. El se foloseşte, prin mită sau trafic de influenţă, de birocraţie pentru a obţine informaţii sau tratamente preferenţiale în raport cu concurenţa, ori pentru a-i şicana acesteia acţiunile prin veşnice controale;

c) în vederea comiterii unor ilegalităţi în procesul de privatizare, de evaluare şi vânzare a activelor şi societăţilor cu capital de stat, transferurile ilegale de capital şi patrimoniu;

d) pentu a se asigura că aparatul birocratic va respecta termenele legale pentru rezolvarea anumitor probleme, considerate vitale pentru desfăşurarea activităţii firmei, sau pentru a obţine urgentarea lor;

e) pentru a-şi asigura furnizarea de către organele administraţiei publice sau ale unor regii de stat a unor servicii perfect legale, pe care acestea refuză sau le amână nejustificat în scopul obţinerii unor avantaje de ordin material. Au fost semnalate numeroase situaţii în care acestea recurg la şantaj la adresa agenţilor economici, cu scopul declarat al obţinerii aşa-numitei „şpăgi” pentru nişte servicii considerate ca normale;

f) pentru a obţine decizii guvernamentale –îndeosebi în planul Ordonanţelor de Urgenţă-caresă deroge firma de la plata  anumitor obligaţii financiare către stat. Este forma pură de corupţie politică, aflată la îndemâna unor agenţi economici cu  putere financiară deosebită.

În al treilea rând, iniţiatorii mecanismului corupţiei, corupătorii, pot fi chiar persoane cu poziţii-cheie în administraţia publică, atunci când îşi exercită influenţa datorată poziţiei pentru a impune unui funcţionar subordonat să acţioneze în mod ilegal pentru a favoriza un anumit agent economic sau o persoană privată.

Fie că este vorba de mită, fie că este vorba doar de o „atenţie” sau un cadou, agentul economic are nevoie de anumite resurse de ordin financiar pentru a corupe. Iar lichidităţile sale sunt verificate cu stricteţe într-o documentaţie contabilă care îi permite –cel puţin la nivel teoretic- relativ puţin spaţiu de manevră. Dacă prin intermediul controversatelor „fonduri de protocol” agentul economic poate acoperi anumite ”atenţii” sau o mită cu un cuantum modest, acestea nu îi sunt suficiente decât într-un număr restrâns de cazuri. De cele mai multe ori, fondurile destinate mituirii funcţionarilor publici sunt în strânsă legătură cu economia subterană. Sunt sume care nu figurează în actele contabile oficiale, pentru care nu se plătesc taxele şi impozitele aferente. Însă, ca resursă a corupţiei, capitalul financiar poate fi uşor substituit cu relaţii, cu influenţa asociată includerii în aşa-numitele reţele sociale. Relaţiile substituie sau completează mita, iar rezultatul este acelaşi-eludarea mecanismelor concurenţiale, de această dată prin trafic de influenţă.

În ceea ce priveşte percepţia asupra corupţiei la oamenii de afaceri, studiile au relevat o opoziţie formulată în termeni de micro- şi macro- şi aceasta pe baze ce ţin de dispunerea spaţială a corupătorilor: corupţia percepută la nivelul Capitalei este permanent supraevaluată în raport cu actele de corupţie ce implică autorităţi sau agenţi economici locali. Altfel spus, în termenii sociologiei politice, se remarcă echivalentul unui clivaj de tip centru-periferie între percepţiile asupra corupţiei în Bucureşti şi percepţia asupra corupţiei la nivel local. Explicaţiile acestui fenomen vin din zona psihologiei sociale şi sunt adeseori folosite în studiul relaţiilor interetnice. În primul rând, se poate face apel la conceptul de percepţie selectivă: individul manifestă tendinţa de a nu mai percepe corupţia la nivel local, deoarece el este implicat în reţele sociale comune cu administraţia locală. Traficul de influenţă la care recurge în cadrul acestor reţele este doar rareori aasociat cu fenomenul corupţiei, cel mai adesea fiind trecut în planul relaţiilor amicale. La nivel central există corupţie, o vede şi o demonizează, mai ales că cel mai adesea îi este potrivnică. Opoziţia se reduce astfel la „nimic” versus „corupţie legendară”.

În al doilea rând ,vorbim despre eroare fundamentală de atribuire: actele de corupţie, valorizate negativ în contextul discuţiei, sunt puse în legătură  cu factori contextuali când este vorba despre sine sau despre membrii reţelei sociale comune şi cu factori caracteriali când este vorba despre alteritate, în speţă Capitala.

În al treilea rând, se manifestă teama de alteritate: cunoscând mai bine situaţia locală, ndividul tinde să supraevalueze actele cu coloratură negativă ale alterităţii, potenţate de distanţă şi sentimente de excluziune.

În ceea ce priveşte portretul oamenilor de afaceri, care în mod invariabil reprezintă  iniţiatorii actului de corupţie, interesantă este tipologia realizată de Andrei Gheorghiţă în lucrarea ”Corupătorul-veriga activă din lanţul corupţiei”, care grupează patru tipuri de agenţi economici în funcţie de trecutul managerului, de vârsta sa, de experienţă, de tipul de caracter, de nivelul de educaţie, toate aceste elemente ajutând la creionarea unei poziţii pe care un manager se va plasa în raport cu fenomenul corupţiei.

Primul tip este cel al vechiului membru al aparatului socialist, persoană în jurul vârstei de cincizeci de ani, cu tendinţe de a depăşi această vârstă. A făcut parte din structurile de conducere ale unei firme de stat înainte de 1989, ori anumite abilităţi profesionale l-au făcut dezirabil în interiorul reţelelor de schimb reciproc în acea vreme. De cele mai multe ori conduce o firmă privată ce funcţionează pe scheletul sau în parteneriat (inclusiv de tip”căpuşă”) cu firma de stat pe care a gestionat-o înainte de Revoluţie. Nivelul studiilor sale este cel puţin mediu, dar ,în general, a absolvit studii superioare. De cele mai multe ori tinde să subevalueze nivelul real al corupţiei. Singura formă de corupţie la care se pretează este traficul de influenţă, deoarece este o parte a reţelei, în care oferă şi primeşte avantaje în relaţiile cu mediul economic, politic sau administrativ, chiar dacă este vorba doar de un tratament binevoitor.

Al doilea model de agent corupător este cel reprezentat de colaboratorul intern sau partenerul local al unui investitor străin. Este, de obicei, mai tânăr, dinamic, are studii superioare. Nu apreciază corupţia şi se foloseşte de ea doar pentru a urgenta deciziile birocraţiei, astfel încât să nu afecteze negativ funcţionarea firmei. Este extrem de riguros în ceea ce priveşte plata taxelor şi a impozitelor şi pretinde aceeaşi seriozitate şi de la cei din jur. Nu are poziţia necesară pentru a recurge la trafic de influenţă şi ocoleşte mita fie şi  numai din cauză că nu dispune de suficienţi bani negri.

Al treilea tip este cel al supravieţuitorului. Acesta este tânăr (20-40 de ani) şi, de obicei, a început o afacere pe cont propriu. Face parte din acea categorie de subiecţi care deplâng cel mai mult, la nivel declarativ, existenţa corupţiei. Dincolo de declaraţii însă, el nu ezită să apeleze la corupţie în împrejurările cele mai diverse, considerând-o cale de supravieţuire. Are adesea o formaţie profesională într-un domeniu tehnic. Dacă în trecut a fgost un idealist, care nu a crezut în proporţiile reale ale corupţiei, experienţa l-a făcut realist şi dur.

Al patrulea tip propus este cel al idealistului care face parte din cei ce s-ar putea numi „frumoşii nebuni„ ai afacerilor. Refuză să dea mita, chiar dacă afacerile sale au de suferit. Este considerat inadaptat de partenerii de afaceri români, motiv pentru care îl evită. Nu de puţine ori este văzut ca un pericol pentru filierele corupţiei, motiv pentru care nu poate accede în reţelele sociale. Are în jur de patruzeci de ani a lucrat înainte de revoluţie într-o întreprindere de stat, fără însă a ocupa o funcţie de răspundere. Cunoaşte legile şi îşi apără drepturile. Mai mult, îşi face un titlu de glorie din procesele în care a chemat autorităţile publice. Idealiştii îşi desfăşoară activităţile în mod cvasi-exclusiv cu oameni de afaceri străini.                                                                                                                    

Tema anticorupţiei a cunoscut un maxim al audienţei politice în 1997, când preşedintele Constantinescu declara că nu va avea linişte până nu va răpune caracatiţa corupţiei, dar succesele au fost minore şi, până la urmă, atenţia s-a îndreptat spre alte ţinte sociale şi politice. Campaniile belicoase pornite pentru eradicarea fenomenului au mai produs câţiva ţapi ispăşitori şi câteva mese rotunde, talk-show-uri spectaculoase în emisiunile posturilor tv, sau seminarii precum cel realizat în 1998 şi intitulat pompos ”Moralitatea şi guvernarea în perioada de tranziţie”. Nucleul acestor dezbateri l-a reprezentat statutul funcţionarului public şi factorii generatori de corupţie.

În topul celor mai corupte societăţi prezentat în 1998 de către The Economist, România nu figura între marii corupţi. ”Transparency International”, în calitatea sa de grup de presiune ce îşi propune „monitorizarea corupţiei din statele aflate în curs de dezvoltare”, arată că victimele acestui fenomen sunt oamenii săraci şi ţările sărace, unde proiectele bune sunt respinse, iar cele falimentare sunt acceptate. Riscul major al generalizării mitei este de a se ajunge la o disoluţie administrativă, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Nigeria. Ca atare, fundaţia preconizează crearea unor „zone libere de corupţie” pe care le numeşte „insule ale integrităţii”. Exigenţa ţărilor cu democraţie consolidată în domeniul combaterii acestui flagel a servit ca model acţional pentru statele aflate în pragul procesului de democratizare survenit în statele Europei sud-estice după 1989. Fostul consilier juridic al preşedintelui Bush, L.M.Fisher, a semnalat că în SUA există o legislaţie foarte coerentă în privinţa recrutării funcţionarului public, având la bază principii meritocratice şi de controlare care sunt aplicate prin intermediul unor organisme specializate. Acolo unde nu există asemenea legislaţie sau legislaţia conţine ambiguităţi de interpretare care absolvă de răspundere vinovaţii, apar şi cele mai înalte rate ale coruptibilităţii instituţiilor guvernamental-administrative.

În România, ţară săracă, având structuri administrative şi de control încă insuficient puse la punct, fenomenul a căpătat o amploare tot mai alarmantă în ultimii ani. Deşi au existat de-a lungul timpului propuneri legislative concrete, până astăzi lupta anticorupţie este mai degrabă ceva abstract, declarativ, neurmat de un sistem coerent de măsuri cu caracter permanent.

În mai 2006, organizaţia Transparency International a făcut public raportul referitor la indicele de percepţie a corupţiei. Rezultatele plasează România pe ultimul loc în rândul ţărilor europene, cu un indice al corupţiei de 3.0, cu doar o zecime mai mult faţă de anul trecut.

România este devansată de Bulgaria cu un indice de 4.0 şi Turcia cu un indice de 3.5. Media statelor membre UE este de 7.73, cele 10 state nou intrate în Uniunea Europeană având o medie de 5.04.

Creşterea cu doar o zecime faţă de raportul de anul trecut este considerată de Transparency International un eşec al politicilor anti-corupţie. Rezultatele slabe ale României reflectă în opinia acestora trendul negativ din ultimii ani, principala cauză constituind-o slaba implementare şi administrare a politicilor anti-corupţie.

Transparency International a mai atras atenţia asupra faptului că şi în alte ţări membre UE se constată o evoluţie negativă sau o stagnare a  indicelui de percepţie asupra corupţiei. Astfel, în Italia, indicele este de 5.0, în uşoară creştere faţă de valoarea de 4.8 înregistrată în 2004, în Grecia este de 4.3 (acelaşi ca în 2004), în Cehia de 4.3 (faţă de 4.2 în 2004), iar în Polonia indicele este chiar mai scăzut cu o zecime (3.4) faţă de anul trecut când  a fost de 3.5. Acest aspect este un semnal de alarmă pentru Uniunea Europeană în privinţa credibilităţii reformelor anti-corupţie promovate în ţările membre, dar şi în ţările care urmează să adere în 2007.

Merită reţinut totuşi faptul că lupta anticorupţie ocupă agenda politică a multor guverne şi lideri politici, din România sau din alte părţi. Tema este preocupantă şi pentru ţări cu sisteme administrative bine reglate, precum Japonia, Statele Unite ori Coreea de Sud.

Un interes deosebit suscită această problemă şi sociologilor preocupaţi de încrengătura complicităţilor, slăbiciunilor şi chiar a virtuţilor pe care le prezintă acest fenomen. Lucrări precum cea apărută în 1995 în Italia („Democraţie şi corupţie”) publicată de către Yves Meny în colaborare cu Donatella della Porta, consacrată problematicii complexe a corupţiei, conţin sugestii remarcabile pentru o prezentare mai sistematizată a corupţiei şi clarifică multe aspecte interesante în legătură cu ceea ce se întâmplă azi la noi.

Ascendenţele explicative ale fenomenului sunt abordate diferit, în funcţie de orizontul cultural şi ideologic al cercetătorilor. Neoliberalii abordează corupţia ca pe un reflex natural al intervenţionismului etatic excesiv în viaţa economică, având drept consecinţă apariţia economiei subterane, cunoscută şi ca lume a tranzacţiilor subterane sau ca piaţă neagră. Cu cât statul intervine mai mult, cu cât el încearcă să reglementeze şi să birocratizeze schimburile, tot pe atât vor creşte şi riscurile apariţiei conduitelor economice deviante. Acest fenomen a făcut proba veridicităţii sale in timpul regimurilor etatiste de tip fascist şi comunist, caracterizate printr-o remarcabilă corupţie.

Prin comparaţie, adepţii dirijismului etatic- care nu împărtăşesc convingerea că statul poate fi incorect în raporturile sale cu actorii economici- insistă asupra altor aspecte: deteriorarea spiritului civic şi a moralei publice, legitimarea statului ca încarnare a interesului general, disoluţia valorilor comunitare prin căutarea insistentă a profitului şi promovarea intereselor egoiste.

Celor care se arată revoltaţi de amploarea fenomenului din timpurile prezente atât din sfera publică, cât şi în universul vieţii private, li se răspunde cu nonşalanţă că, în realitate, acest fenomen este vechi de când lumea şi este o caracteristică a vieţii sociale. Se naşte astfel o confruntare între neoliberali şi etatişti, fiecare apărându-şi cu fervoare punctul de vedere. Cei dintâi constată că prezentul consemnează o generalizare a corupţiei, contaminându-se şi medii altădată ferite de acest flagel moral care antrenează un recul evident în funcţionarea instituţiilor democratice şi ameninţă cu pierderea reperelor axiologice ale comportamentului public. Ceilalţi, fără a nega existenţa corupţiei, consideră că amploarea atingerilor aduse moralei comunitare sau private constituie unul din multiplele fapte de senzaţie exploatate de mass-media. Unele din ele sunt supradimensionate, în timp ce altele nu ies la lumină decât în funcţie de interesul pasager al guvernanţilor pentru această problemă (campanie electorală, refacerea imaginii liderilor politici etc.). Potrivit  acestei abordări, ceea ce este o noutate nu este fenomenul în sine, cât exploatarea sa mediatică; nu atât infracţiunea, ci scandalul şi valorificarea politică constituie miezul problematic al corupţiei.

Corupţia este un schimb clandestin, în afara situaţiilor în care se cronicizează şi devine un procedeu sistematic, cvasioficial, aidoma unei convenţii nescrise, dar cunoscută şi acceptată de toată lumea. Caracterul subteran, secret şi abscons al acţiunilor face practic imposibilă o estimare a anvergurii fenomenului, exceptând cele câteva cazuri în care cei condamnaţi adoptă atitudini de penitenţă, acceptând să colaboreze cu justiţia în dezvăluirea subteranelor infracţionalităţii coruptive.

Orice comparaţie de la o epocă la alta, de la o ţară la alta, orice generalizare în analiza fenomenului corupţiei este cel puţin dificilă, dacă nu irealizabilă, în condiţiile existenţei multitudinii de particularităţi politico-economico-socio-culturale care marchează terenul evoluţiei acesteia. Amploarea reală sau presupusă a corupţiei este mai degrabă o chestiune de percepţie ori de sensibilitate decât de măsurare efectivă şi obiectivă a fenomenului. În această împrejurare plină de incertitudine şi ambiguitate, analiza este aproape lipsită de sens, deoarece optimiştii vor insista asupra caracterului conjunctural al fenomenului, acordând o atenţie specială înclinaţiei jurnaliştilor pentru senzaţional şi excesului de zel al magistraţilor măcinaţi de complexe şi frustrări sau acţionând cu devoţiune la comanda energică a patronilor politici care le-au năşit funcţiile juridice, în timp ce pesimiştii vor susţine cu convingere că faptele ieşite în luminile rampei nu sunt decât partea vizibilă a aisbergului, insistând asupra ideii că numeroase alte asemenea afaceri sunt muşamalizate cu putere, fiind descoperite doar prin hazard şi în circumstanţe cu totul neprevăzute. În opinia acestora, corupţia cunoscută şi publicizată nu ar fi decât o parte infimă dintr-o realitate cu mult mai extinsă. Dincolo de o asemenea realitate, subzistă în mod obiectiv trei tipuri de corupţie definite în funcţie de contextul manifestării: centrată pe funcţionarul public, centrată pe piaţă şi centrată pe interesul general.

Primul tip este o formă de protocorupţie, echivalent exemplelor oferite de pilda lui Cambyse şi a judecăţilor emise de Platon, Aristotel sau Tucidide, iar definiţia sa este centrată în jurul conceptului de datorie a funcţionarului public. Atâta timp cât aceasta este clar definită în cadrul legislativ şi nu este dependentă de circumstanţe, o astfel de definiţie permite recunoaşterea cu uşurinţă a infracţiunii de corupţie. În ciuda unor variaţii minore, linia de bază este trasată cu claritate în cea mai cunoscută definiţie de acest tip a corupţiei ca un comportament care deviază de la îndatoririle normale ale unei funcţii publice datorită unor beneficii de ordin privat (personal, familial, de clică), pecuniare sau de statut; sau violează reglementări ce interzic traficul de influenţă. O definiţie asemănătoare este dată de J.S.Nye care consideră că acest gen de corupţie constă într-un „comportament care se îndepărtează vizibil de obligaţiile formale inerente funcţiei publice, pentru a obţine un avantaj personal sub formă bănească, obiecte, contraservicii etc., sau care încalcă regulile ce interzic exercitarea anumitor genuri de influenţă cu caracter privat”^[2]. Privită sub acest aspect, corupţia apare ca un fenomen cu contururi destul de bine precizate. Dar, făcând abstracţie de problemele pe care le-ar putea pune definirea funcţiei publice şi a avantajului privat, legislaţia în domeniu manifestă destule lacune şi contradicţii de ordin normativ: ceea ce astăzi poate fi privit ca un fapt interzis şi discreditant, poate fi mâine permis ca perfect moral, totul depinzând de sistemul politic, de conţinutul universului axiologic al societăţii, de calitatea liderilor şi a legilor. Pilda frecvent oferită asupra corectitudinii absolute în legătură cu punga de bani pe care aveai şansa să o găseşti- dacă o pierdeai pe drum în vremea lui Vlad-Vodă- vrea să spună că o ordine socială bazată pe moralitate, chiar implicând un regim politic autoritar, depinde de sistemul normativ instituţionalizat sau neinstituţionalizat ca manifestare a opiniei publice, a mentalităţilor şi reprezentărilor colective privitoare la corectitudinea relaţiilor dintre instituţiile puterii şi cetăţeni) şi de o putere politică în stare să-l aplice. În realitate, etosul românesc şi fondul său poetico-mitologic sunt contrazise de sociologi care relevă faptul că legalitatea sau ilegalitatea actelor sociale nu este un criteriu de diferenţiere între ceea ce poate fi definit drept corupt şi ceea ce este perceput ca moral. Din acest punct de vedere, marii dictatori ai veacului (Ferdinand Marcos, Suharto, Ceauşescu) nu pot fi acuzaţi că nu au încercat să descurajeze corupţia. Dimpotrivă, au înscris chiar legile fundamentale ale statelor lor pasaje întregi referitoare la acest fenomen pe care şi ei l-au considerat extrem de periculos pentru stabilitatea ţărilor pe care le guvernau. Dar, dincolo de aparenţa morală a legii supreme, caracterul legal al jafului practicat de chiar garanţii morali ai respectivelor Constituţii şi de clienţii lor tradiţionali a fost o realitate descurajantă. De aceea se poate susţine cu deplin temei că în majoritatea cazurilor corupţia poate îmbrăca aspecte morale ce pot diferi de la vorbă la faptă.

Ca fenomen caracteristic pieţei, corupţia defineşte conduita funcţionarului care consideră funcţia publică pe care o ocupă ca pe un act de comerţ din care încearcă obţinerea maximului de profit. Funcţia constituie, într-un asemenea caz, o împrejurare economică de maximizare a venitului personal, iar valoarea acestor venituri depinde de conjunctura pieţei şi de talentele probate de funcţionar prin capacitatea sa de a stabili zona câştigului maxim înscrisă pe curba solicitărilor publice. Această categorie de definiţii merg dincolo de problema eticii în activitatea funcţionarului public, concentrându-se asupra corupţiei ca instrument al concurenţei neloiale pe piaţa economică- corupţia reprezintă o instituţie în afara legii folosită de către indivizi sau grupuri pentru a dobândi influenţa asupra acţiunilor birocraţiei. În cazul de faţă se poate vorbi mai puţin de spre o definire a corupţiei şi mai mult despre creşterea relativă a incitaţiilor negative care influenţează nivelul şi ispitele coruptive într-o situaţie dată, acreditându-se astfel ideea durabilităţii fenomenului. În anumite cazuri, funcţionarii pot crea cu premeditare un monopol al ofertei de favoruri prin provocarea intenţionată a unor întârzieri şi false situaţii de criză pentru anumite categorii de bunuri, licenţe cu scopul de a forţa o creştere a preţului puterii lor discreţionare. Din acest punct de vedere, se ridică o problemă politică şi normativă esenţială privitor la tipul alocării bunurilor şi serviciilor care ar fi de preferat, existând în acest sens trei posibiliăţi: prin mercanismele de piaţă, prin deciziile unei autorităţi competente sau prin funcţiile distribuţiei patrimoniale. O corupţie generalizată presupune ingerinţa mecanismelor pieţei în procesele decizionale oficiale, sau, dimpotrivă, a forţei şi arbitrariului autorităţilor publice în universul tranzacţiilor de piaţă.

Cea de-a treia accepţie a corupţiei, care se centrează pe noţiunea de interes general, priveşte atât natura fenomenului, cât şi consecinţele sale sociale, politice, juridice, morale. Astfel, se poate vorbi despre corupţie atunci când titularul unei demnităţi publice însărcinat cu reglementarea anumitor lucruri şi cu responsabilităţi de interes general este incitat- prin gratificaţii  băneşti sau de altă natură, neprevăzute de lege- să  ia unele măsuri în avantajul celui care îi furnizează acele gratificaţii, dar în dauna şi prejudiciul comunităţii. Din această perspectivă, cea mai cunoscută este deftiniţia lui C. J. Friedrich care consideră că fenomenul corupţiei apare în orice situaţie în care deţinătorul unei poziţii de putere, spre exemplu un funcţionar public sau deţinătorul unei funcţii publice, este determinat, prin recompense ilegale, financiare sau de alt fel, să întreprindă o acţiune care să îl favorizeze pe cel care furnizează respectivele recompense şi, în acest fel, produce daune intereselor publice. O astfel de definiţie porneşte de la o prejudecată în legătură cu efecte exclusiv negative ale corupţiei, care este imprecisă- cel puţin în măsura în care conceptul de interes public este supus unor interpretări diferite- şi poate face imposibilă identificarea corupţiei până când situaţia interesului public este clarificată sau evaluată de către justiţie. O asemenea perspectivă asupra corupţiei prezintă o importanţă deosebită prin evidenţierea daunelor comunitare şi prin deosebirea pe care o face între peşcheşurile curente, banale şi cazurile grave de mituire a zonelor de mare responsabilitate publică, care blochează activitatea optimă a instituţiilor aflate în perimetrul de contaminare. Trebuie subliniată strânsa legătură dintre informaţie şi corupţie, iar economistul francez Alain Cotta o explică cu claritate în 1991: ”Creşterea corupţiei este indisociabil legată de avântul înregistrat de activităţile financiare şi mediatice. Când informaţia permite, cu ocazia unor operaţiuni financiare dintre cele mai diferite- dar în special a acelora de fuzionare, de achiziţionare şi de oferte publice de achiziţionare-, realizarea în numai câteva minute a unor averi cu neputinţă de strâns, fie şi cu preţul unei munci asidue de o viaţă, ispita  de a cumpăra informaţia şi de a o vinde devine irezistibilă. Comisioanele atrag corupţia precum norii, furtuna.”^[3]

Toate aceste încercări de a aproxima fenomenul corupţiei au, orice s-ar spune, un numitor comun: tendinţa de a tipologiza conduitele coruptive. Ele fac posibilă identificarea formelor de corupţie, prezentarea reformelor instituţionale şi politice, precum şi analizarea consecinţelor diferitelor acte de corupţie.

Faptul de a elimina corupţia din viaţa publică poate fi un scop nobil şi demn de toată lauda, însă este cu totul iluzorie încercarea de a elimina politicul din ideile pe care fiecare epocă şi mediu cultural şi le fac despre corupţie. Potrivit abordărilor neoclasice, corupţia reprezintă un abuz- în privinţa normelor legale ori sociale, constitutive sistemului ordinii publice al unei societăţi- al unei funcţii sau autorităţi publice în vederea dobândirii unui avantaj privat. Prin aceasta, aparent, viziunea neoclasică asupra corupţiei se deosebeşte destul de puţin de cea neoliberală, dar în realitate, ea exploatează mult mai lămurit valenţele morale şi politice ale conceptului. Atenţia sa se concentrează asupra semnificaţiei termenilor de abuz, funcţie publică şi avantaj privat, integrând de fiecare dată conduitele delincvente şi procesele politice care participă la definirea sa ca act deviant în societate. Deşi fenomenul  corupţiei are o strânsă legătură cu cel economic, prin intermediul actorului principal, funcţionarul public, analiza sa este mai clară şi coerentă la nivelul administrativ, politic.

Reafirmând ideea că politica poate fi un proces social cu încărcătură morală, aplecat asupra problemelor de ordin etic, perspectiva neoclasică promovează principiul moralităţii politicii pe care îl susţinuse şi autorul Principelui. Pentru Machiavelli, orice polemică viguroasă despre corectitudinea vieţii politice constituia semnul cel mai convingător al interesului social pentru integritatea morală a cetăţenilor şi instituţiilor statului.

Faptul că în România contemporană dezbaterile în jurul moralităţii administrării interesului public au fost de natură să conducă la schimbări de guvern şi de întâietăţi politice, putem crede că acest lucru este un semn încurajator pe calea asanării societăţii romîneşti în tranziţie, că ceva începe să se reformeze în mentalităţile şi comportamentele noastre. Însă corectitudinea unei asemenea observaţii nu poate fi validată decît de timp şi de ameliorarea funcţionalităţii administraţiei publice din societatea românească.

Extinderea şi virulenţa corupţiei în ţările post-comuniste, după 1990, a lansat o provocare explicativă acută la adresa mediului academic. La început, aşteptările convergeau în direcţia unui declin în manifestarea corupţiei o dată cu căderea comunismului. Comunismul a funcţionat ca un sistem în care existau foarte puţine căi legitime de influenţare a deciziei politice în plan legislativ. Din acest motiv, într-o bună măsură, cultura mitei s-a dezvoltat datorită faptului că influenţa politică se putea exercita exclusiv la nivelul factorilor de implementare a respectivelor decizii. În aceste condiţii, deschiderea procesului legislativ către  populaţie prin vot şi reprezentarea intereselor era de aşteptat să conducă la o reducere a corupţiei. În plus, era de aşteptat ca instabilitatea în timp a poziţiilor de putere pentru liderii politici să reducă frecvenţa comportamentului de luare de mită de către aceştia, de vreme ce într-un mediu democratic politicienii corupţi riscă publicitatea faptelor lor şi, în consecinţă, eşecul la viitoarele alegeri.

Realitatea de după 1990 a contrazis toate aceste previziuni, iar paradigma explicativă la care s-a recurs cel mai adesea a fost cea a reţelelor sociale. Reţelele sociale reprezintă relaţii între indivizi care implică obligaţii şi uşurează circuitul informaţiei. În fapt, ele reprezintă o formă de capital social. Dincolo de funcţiile pozitive cu care au fost asociate în general în teorie, acestea induc şi o serie de efecte perverse, între care corupţia ocupă o poziţie de frunte. Anumite tipuri de reţele sociale- prin intermediul cărora se explică cel mai adesea corupţia- au avut o importanţă deosebită tocmai pentru indivizii trăind sub regimuri comuniste. Pentru  explica modul de funcţionare a acestora , literatura de specialitate a consacrat conceptul rusesc de blat, desemnând” folosirea unor reţele sociale şi contacte informale pentru a obţine bunuri şi servicii în cantităţi reduse şi pentru a găsi o cale de a ocoli procedurile formale”^[4]. Blat-ul a fost fenomenul care a făcut sistemul să funcţioneze, permiţând o mai eficientă alocare a fondurilor şi resurselor, chiar şi decât cea preconizată de directivele centrale. Raţionalizate de către stat, bunurile şi serviciile erau redistribuite prin blat.

Astfel de reţele sociale sunt o moştenire instituţională a comunismului, însă există şi astăzi pentru a servi diferite funcţii. Spre exemplu, directorul unui restaurant de stat în era socialistă trebuia să recurgă la relaţii la minister pentru a aproviziona bucătăria localului. Ca proprietar de restaurant în era post-comunistă, acelaşi personaj poate conta pe prietenii pentru a obţine o scutire de taxe pentru care alţi proprietari, nou intraţi în afacere, ar trebui să plătească mită.

Scott Gelbach identifică două moduri în care reţelele sociale determină natura şi gradul de extindere al corupţiei: ”În primul rând, implicând obligaţia de a nu acţiona de o manieră oportunistă, relaţiile din care se construiesc reţelele sociale substituie banii în relaţiile cu oficialii corupţi. Astfel, este mai puţin probabil ca oficialii corupţi să solicite prietenilor lor mita pe care o pretind nou-veniţilor. În al doilea rând, uşurând circuitul informaţiilor  şi implicând obligaţia ca datorie, reţelele sociale au o funcţie complementară banilor în relaţia cu oficialii corupţi. În special, reţelele sociale rezolvă problema abordării, care apare atunci când indivizi în căutarea unui oficial căruia să-i ofere mita trebuie să se angajeze mai întâi într-un proces costisitor de identificare a oficialului potrivit scopului lor.”^[5]

Relaţiile fie substituie, fie se adaugă banilor în contactele cu oficialii corupţi în era post comunistă. Prin relaţii, anumiţi indivizi sunt capabili să obţină, fie în mod gratuit, fie în schimbul unor sume mult reduse, acele avantaje pentru care alţii trebuie să plătească mită. Prelucrând o serie de date de chestionar pentru Polonia, România, Slovacia, Rusia şi Ucraina, Scott Gelbach observă că întreprinzătorii cu un trecut legat de conducerea fostelor întreprinderi de stat din aceste ţări- mai bine plasaţi în sistemele de relaţii- declară mult mai rar decât cei fără un astfel de trecut că a fost cazul să facă plăţi directe sau indirecte către oficiali pentru a obţine permisiuni, licenţe şi derogări de la norme (tabelul 1). În plus, autorul remarcă faptul că, în rândul respondenţilor la un chestionar aplicat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Mondială în 20 de ţări foste comuniste, firmele privatizate sau rămase în proprietate de stat- mai probabil să fie conduse de indivizi familiarizaţi cu birocraţii de stat-declară că plătesc un procent mai mic din profituri sub formă de mită decât firmele care şi-au început activitatea ca entităţi private.

Tabelul 1:Declaraţii privind plata unei mite la începerea afacerii de către manageri^[6]

În procesul tranziţiei României la economia de piaţă, fenomenul corupţiei a suferit şi suferă modificări cantitative şi calitative care decurg din comportamentul- justificabil- al noii clase de întreprinzători privaţi de a urmări profitul pe termen scurt şi indiferent de mijloace, în speţă utilizarea unor sisteme de relaţii bazate pe schimb ilicit de servicii, precum şi a unor variate sume de bani ca mită pentru a corupe funcţionarii publici şi politicienii. În ultimii ani, actele de corupţie au sporit considerabil, implicând funcţionari din cele mai diverse domenii ale vieţii economice şi sociale, cu consecinţe dintre cele mai grave. În plan economic, acestea pot fi evaluate pe baza prejudiciilor enorme produse patrimoniului public şi a dezechilibrelor grave survenite la nivelul întregii strcturi economice a României. În plan politic, consecinţele ţin de subminarea culturii democratice, prin instaurarea unui climat de neîncredere şi cinism la adresa unor valori şi principii fundamentale, cum ar fi: transparenţa instituţiilor publice, libertatea cuvântului, responsabilitatea civică etc.

Astfel, actele de corupţie au înregistrat, după 1989, o ascendenţă continuă şi neîntreruptă indiferent de măsurile reale ori simulate ale puterii politice. Cifra reală a infracţiunilor de acest gen nu poate fi cunoscută însă în mod obiectiv, ea putând fi doar aproximată prin cercetări sociologice.

Câmpurile în care  se manifestă acte de corupţie acoperă întreaga sferă a domeniului public:

-procesul de privatizare, prin evaluarea şi vânzarea activelor şi societăţilor cu capital de stat;

-transferuri ilegale de capital şi patrimoniu;

-organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale cu capital privat;

-protecţia consumatorilor, a intereselor cetăţeanului şi statului:

-organizarea şi funcţionarea controlului financiar intern şi de gestiune din regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;

-încheierea de contracte economice de aprovizionare, desfacere, prestări servicii ori lucrări de construcţii între parteneri privaţi şi instituţii publice sau societăţi comerciale cu capital majoritar de stat;

-imperfecţiuni- voite sau accidentale- în reglementările legale;

-exercitarea controlului fiscal şi financiar;

-toate domeniile în care se angajează raporturi între persoane fizice şi juridice, române sau străine.

Strategiile de combatere a fenomenului corupţiei trebuie să aibă în vedere o serie de aspecte de ordin instituţional, concretizate în:

A. Nivelul de dezvoltare economică. Este de aşteptat ca, pe măsura dezvoltării economice, nivelul corupţiei să scadă. Ca dovadă avem pantele descendente pe care s-a înscris în ultimii ani corupţia în ţări aflate într-o etapă de tranziţie, precum Croaţia sau Slovenia, care însă au obţinut succese economice notabile.

B. Dimensiunea sectorului public. Intervenţia guvernamentală în economie tinde să întreţină corupţia. Dimensiunea sectorului public se măsoară în general prin intermediul consumului guvernamental ca procent din PIB, definit ca „ansamblul cheltuielilor pentru bunuri şi servicii achiziţionate de către guvernământ, ca proporţie din PIB”. Nişte cheltuieli ridicate destinate consumului guvernamental pot indica o denaturare a sistemului de colectare a taxelor şi o redistribuire a bogăţiei, care este probabil să ducă la corupţie. Altfel spus, un nivel de impozitare prea ridicat va stimula tentativele de eludare prin coruperea funcţionarilor publici.

C. Nivelul privatizării. Privatizarea sectorului economic conduce la o sporire a eficienţei alocării resurselor. Resursele necesare fiind mai puţine, scade impactul tiparelor de excludere şi implicit, al schimburilor ilicite de resurse ce stau la baza corupţiei. Factorul privatizare nu va acţiona eficient în combaterea flagelului corupţiei decât coroborat cu un cadru legal –juridic favorabil, care să stimuleze concurenţa loială şi să claustreze manifestarea corupţiei.

D. Integrarea internaţională. Cu cât o ţară este într-o mai mare măsură integrată în reţele internaţionale de schimb, comunicaţii şi organizare, cu atât creşte probabilitatea ca nivelul corupţiei să scadă.Aceasta deoarece se manifestă o dublă presiune, în plan economic şi normativ, din partea „societăţii internaţionale” împotriva corupţiei.

E. Libertăţile civile. Libertatea cuvântului, a asocierii, autonomia faţă de stat, transparenţa şi libertatea accesului la informaţii de interes public pot furniza sectorului privat suficiente resurse pentru a preveni sau da publicităţii fenomenele grave de corupţie, ca şi mecanismele legislative viciate.

F. Tipul de regim politic. Un regim prezidenţial tinde să fie mai predispus corupţiei decât un regim parlamentar. Diferenţele depind, în principal, de două aspecte: a) instituţia în faţa căreia este responsabil executivul şi b) posibilitatea executivului de a dizolva parlamentul. Într-un regim parlamentar, mecanismele de control reciproc între instituţiile statului sunt superioare, de vreme ce, în general, guvernul poate deveni subiectul unui vot de neîncredere din partea legislativului, dar şi reciproc, executivul poate dizolva parlamentul. Un astfel de control reciproc previne manifestarea corupţiei politice îndeosebi în planul deciziilor legislative cu consecinţe neloiale pentru piaţa economică. Într-un regim prezidenţial, mecanismele de control reciproc sunt inferioare, deoarece legislativul are doar puteri limitate de a sancţiona guvernul, iar executivul este lipsit de puterea de a dizolva parlamentul. Actualul raport dintre executiv şi legislativ instituţionalizat în România şi definit constituţional ca fiind semi-prezidenţial ar trebui poate reconsiderat în analiza fenomenului corupţiei.

G. ”Veto players”. Pe măsură ce numărul acestora într-un sistem politic creşte, este de aşteptat să scadă nivelul corupţiei. Prin „veto players” înţelegem orice actor politic, individual sau colectiv, al cărui acord este necesar pentru a schimba o stare de fapt. Un agent economic privat care urmăreşte, prin corupţie politică, să eludeze mecanismele concurenţiale ale economiei de piaţă, va trebui să îşi negocieze statutul cu puterea executivă, dar şi cu toţi acei ”veto players”, şi să le coordoneze poziţiile. Or, cu cât numărul acestora este mai mare într-un sistem, costurile agentului economic privat destinate corupţiei politice sunt mai mari, iar probabilitatea ca el să dispună de sumele şi pârghiile necesare este mai mică. Astfel, corupţia politică devine mai puţin probabilă.

Dincolo de aceste aspecte instituţionale, o strategie  de luptă împotriva corupţiei în plan legal trebuie dezvoltată sectorial, în funcţie de specificul celor două componente ale lanţului corupţiei:corupător şi corupt.

^[1] Albert O. Hirschman, Pasiunile şi interesele, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 60.

^[2] J. S. Nye, în: Gheorghe Teodorescu, Putere,autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, 2000.

^[3] Alain Cotta, în: Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.150

^[4] Andrei Gheorghiţă, Corupătorul-veriga activă din lanţul corupţiei, Revista Europolis, Nr 2, 1995

^[5] Scott Gelbach, ”Social Networks and Corruption”, lucrare prezentată la Conferinţa Anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, 2001.

^[6] Sursa:Scott Gelbach,”Social Networks and Corruption” p.50

Biblioteca Digitală de Administrație și Management