Guvernarea reflexivă se referă la problema determinării dezvoltării societale în lumina reflexivității strategiilor de conducere – faptul că gândirea și acțiunea relative la obiectul conducerii afectează subiectul și capacitatea lui de conducere. Exemple de astfel de reflexivitate includ politicile de cercetare care produc cunoștințe noi care modifică obiectivele politicilor, sau subsidiile care sporesc puterea lobbyului industriilor sprijinite și astfel schimbă câmpurile forțelor politice. Guvernarea reflexivă implică, de aceea, faptul că se pune în discuție chiar fundamentul guvernării, adică conceptele, practicile și instituțiile prin care este guvernată dezvoltarea societală și modul în care se formulează alternativele și se reinventează și determină aceste fundamente.
După cum sugerează noțiunea lui Beck de modernizare reflexivă (Beck 1994; Beck et al. 2003), reflexivitatea guvernării include și posibilitatea ca anumite modele de guvernare să se autosubmineze prin inducerea unor schimbări care le afectează propria acțiune. Rezolvarea de probleme raționalistă (fiind centrală pentru modernitate și pentru guvernarea trecută și prezentă) susține schimbarea în rezolvarea problemelor ignorate de soluțiile anterioare. Rezolvarea de probleme raționalistă depinde atât de analiza dinamicii sistemelor pentru a prezice efectele unor opțiuni aternative cât și de definirea precisă a scopurilor și formularea opțiunilor pentru a determina care este cea mai bună pentru a fi implementată cu ajutorul unei intervenții în forță și al unor sisteme de control sofisticate. Acest gen de rezolvare de probleme caută să elimine incertitudinea, ambivalența și interferența unor influențe scăpate de sub control. Folosind această abordare, este posibil să realizăm dezvoltări tehnologice impresionante, modele de reglare socială sofisticate și o înaltă eficiență economică a producției. Misterul este simplu: pentru a decide și a acționa în mod rațional, trebuie să izolezi dimensiunile discrete ale realității complexe, adică să selectezi elementele relevante, să formulezi cauzele și efectele întro formă liniară, să stabilești prioritatea scopurilor și să desemnezi responsabilitățile. Acest model de reducere productivă a complexității controlează știința modernă, dezvoltarea tehnologiei, organizarea birocratică, managementul de proiect, elaborarea politicilor și modele mai largi de organizare socială cum ar fi diferențierea unor subsisteme funcționale pentru economie, știință, politică ș.a.m.d. Această abordare are o putere deosebită pentru că construiește o mulțime de perspective specializate, permițând o mai precisă formulare a scopurilor, o concentrare a capacităților de acțiune și controlul asupra unor procese în cadrul unor limite ale sistemului clar definite. În același timp însă, acest tip de rezolvare de probleme conduce inevitabil la consecințe neprevăzute. Cu cât rezolvarea de probleme este mai desprinsă de realitatea naturală, completă și amorfă și mai orientată către lumile specialiștilor, cu atât mai mari sunt interdepedențele și dimensiunile de înrădăcinare ignorate de dezvoltarea și implementarea soluțiilor. Cu cât această rezolvare de probleme este mai evazivă, cu atât mai eficientă devine ea în raport cu un anumit scop instrumental și cu atât mai mare este impactul consecințelor neprevăzute. Acestea din urmă sunt receptate drept ”străine” în raport cu perspectiva specialistului care rezolvă problema, drept ”efecte secundare” sau ”repercusiuni”. Exemple: interferența dintre diferitele departamente – transporturi, mediu, marketing – cum ar fi traficul congestionat, riscurile tehnologice, problemele de mediu ca rezultate ale industrializării. Aceste consecințe neintenționate produc noi probleme, mai grave și mai greu de rezolvat pentru că ele necesită o rezolvare de probleme specializată. Aceste probleme pot fi numite probleme de ordinul doi. Sustenabilitatea este principala problemă de acest ordin pentru rezolvarea de probleme modernă. Aceste probleme acționează succesiv pentru distrugerea rezolvării de probleme moderniste, pentru a o reconstrui cognitiv, a o formula și a aduna competențele pentru a găsi soluții noi prin renunțarea la specializarea instrumentală, lărgirea filtrelor de relevanță, introducerea de valori de schimb și implicarea interacțiunii cu alți specialiști. Pe scurt, aceste probleme necesită depășirea limitelor cognitive, evaluative și instituționale care, în mod paradoxal, subminează abordarea modernistă a rezolvării de probleme. Aceasta din urmă devine paradoxală prin aceea că este orientată către restrângere și selecție pentru a reduce complexitatea, dar este forțată la expansiune și amalgamare pentru a face față problemelor pe care le produce (vezi Beck 1993). Reflexivitatea are două sensuri diferite dar legate care sunt confundate în abordarea modernizării reflexive. Primul sens se referă la modul în care modernitatea se ocupă de propriile implicații și efecte secundare, mecanismul prin care societățile moderne cresc în cicluri de producere de probleme și de soluții la aceste probleme care produc, la rândul lor, alte probleme. Realitatea societății moderne este rezultatul unei auto-confruntări. Aceasta poate fi numită reflexivitate de ordinul întâi. Impactul tehnologiei, producerea cunoașterii științifice și legitimitatea și eficiența democrației sunt exemple de arii de probleme unde această reflecție a elaborat reformularea metodelor de rezolvare de probleme și a condus la dezvoltarea de metode și procese alternative de abordare a problemelor care sunt mai deschise, experimentale și orientate spre învățare. Aceste abordări urmăresc să stabilească interacțiuni între perspective diferite și să exploreze în mod activ incertitudinile, ambivalențele și problemele de control articulate în această confruntare de raționalități. Elaborarea de tehnologii constructive, stabilirea de politici deliberative și cercetarea transdisciplinară sunt concepte alternative pentru rezolvare rațională de probleme. Aceste fenomene sunt reflexive întro manieră diferită de cea a auto-confruntării modernizării cu efectele ei secundare. Ele reprezintă o reflexivitate de ordinul doi care implică aplicarea analizei raționale moderne nu numai asupra problemelor auto-induse, ci și asupra propriei acțiuni, condiții și efecte. În acest fel, reflexivitatea de ordinul doi întrerupe automatismul rutinelor rezolvării de probleme. Ea transcende raționalitățile particulare și sparge cercul vicios al reflexivității de ordinul întâi. Modernizarea reflexivă sau guvernarea reflexivă, cuprind atât condiția de a fi determinate de propriile sale efecte secundare cât și transcendența acestui model ciclic cu ajutorul reflecției asupra înțelegerii moderne a raționalității înseși. Ea înseamnă emergența unui nivel suplimentar de ordinul doi de guvernare, intergrator și nelimitat, care reflectează, orientează și supervizează diverse procese de rezolvare de probleme specializate. Beneficiile rezolvării raționale de probleme pot fi exploatate în timp ce faptul că această rezolvare de probleme este înrădăcinată în contexte mai complexe și dinamicile lor este acceptat ca fiind o constrângere. Numai problemele determinate și clare pot fi ”rezolvate” întro manieră deliberativă. Guvernarea de ordinul doi constă întro abordare procedurală care reflectă interdependențele, înțelege efectele agregate ale conceptelor și strategiilor specializate și se implică în modularea unor dezvoltări societale prin stabilirea de legături și organizarea comunicării orientată către problemă și interacțiunea dintre activitățile de conducere distribuite.
Se pot, astfel, desprinde, 3 sensuri ale guvernării: 1. procesele specifice prin care societatea își definește și rezolvă problemele (guvernarea este auto-conducerea societății); 2. rezultatul interacțiunii dintre mai mulți actori care au, fiecare, probleme specifice, scopuri și urmează strategii specifice pentru a-și atinge scopurile (guvernarea implică conflicte între interese și lupta pentru hegemonie;); 3. din aceste interacțiuni rezultă anumite modele: stiluri de politică națională, forme de reglare, forme de management instituțional și structuri ale rețelelor sectoriale. Aceste modele indică modurile specifice în care sunt guvernate entitățile sociale. Ele cuprind procese prin care problemele colective sunt definite și analizate, procese prin care scopurile și determinarea soluțiilor sunt formulate și procese prin care strategiile de acțiune sunt coordonate.
Ca atare, guvernarea se produce în mai multe arene cuplate și suprapuse: în cercetare și știință, în discursul public, companii, elaborarea politicilor.