În cartea lui Arun Agrawal, Environmentality. Technologies of Government and the Making of Subjects[1], se prezintă modul în care s-a modificat guvernarea mediului în ultimii 150 de ani în provincia Kumaon (India) și relația dintre noile tehnologii de guvernare și producerea noilor identități ale mediului. Ea examinează strategiile de cunoaștere și putere care au creat mediul forestier ca fiind un domeniu adaptat pentru guvernarea modernă, concentrându-se în special pe rolul statisticii și al numerelor în caracterizarea și reconfigurarea pădurilor. Mai există însă alte trei tipuri de relații care au fost afectate de aceste modificări.
Relațiile dintre stat și comunitățile locale. Acestea au produs ceea ce autorul numește comunități locale guvernalizate (governmentalized localities). Prin aceasta înțelege apariția unor centrii de decizie asupra mediului în cadrul comunităților locale. Raporturile dintre acești centri și stat au evoluat de la antagonism către autonomie.
Apariția unor noi spații de reglementare în cadrul comunităților locale unde se produc interacțiunile sociale care vizează mediul înconjurător și pe care autorul le numește comunități regulatoare (regulatory communities). Apariția lor înseamnă nașterea unor noi alianțe și divizări între localnici și reprezentanții lor. Unii localnici favorizează protecția instituționalizată a pădurilor care a fost demarată de comunitățile sătești. Alții continuă să se împotrivească eforturilor de a face guvernarea pădurilor mai eficientă.
Constituirea subiecților ecologici (environmental subjects) – adică cei care au început să gândească și să acționeze în moduri care au legătură cu domeniul mediului care trebuie guvernat, pădurea.
Interesul principal al acestei cărți este faptul că ea examinează schimbările care au afectat fundamentele politicii, instituțiilor și subiectivităților care, împreună, caracterizează guvernarea în sensul foucauldian de ”conducere a conducerii”. Aceasta poate fi inspirată de multe surse : instituții ale statului, norme reglatoare amorfe și instituții comunitare, personalități publice și chiar propria subiectivitate.
Noile politici de conservare a mediului urmăresc să descentralizeze guvernul și să asigure participarea populației locale. Pentru a avea succes, ele trebuie să redefinească relațiile politice, să reconfigureze raporturile instituționale și să transforme subiectivitățile ecologice. Autorul propune un nou termen, environmentality[2], drept cadru conceptual nou pentru această problematică. Prin acest termen, care este o unificare între environment (mediu) și governmentality (guvernamentalitate[3]), el înțelege o abordare a politicii de mediu care ia în considerare raporturile de putere/cunoaștere, instituțiile și subiectivitățile. Această abordare vizează să arate importanța practicilor de reglare la nivelul conexiunilor dintre subiecți și putere, mediu și acțiuni, instituții și identități. Construcția unei politici a formării subiectului ecologic care nu ține cont de categoriile sociale (sex, clasă, ocupație, casă), nu va reuși să vadă modul în care lucrează puterea pentru a crea subiecții care se încadrează în aceste categorii.
Există tendința tot mai răspândită ca politicile de protecția mediului să fie transferate de nivelul guvernului central către autoritățile locale, ceea ce aduce anumite avantaje, în special de ordin financiar, adică reducerea presiunii bugetare asupra guvernului central, acesta nemai fiind obligat să asigure surse financiare pentru programele și politicile de mediu. Transferul autorității la nivel regional/teritorial presupune o regândire a raporturilor dintre subiecții locali și mediu: mediul nu mai este responsabilitatea guvernului central, ”proprietatea” acestuia. Subiectul local se opunea acestei autorități centrale care-l împiedica să profite de mediu în funcție de propriul interes[4]. Dispariția acestei autorități face ca subiectul să nu vadă transferul de autoritate, ci să ”vadă” mai curând dispariția autorității. Cu alte cuvinte, aceste soluții se pot dovedi surse de probleme și mai mari dacă ele nu sunt însoțite de elaborarea unor politici și instrumente de guvernare care să responsabilizeze subiecții, să conducă la apariția unui tip nou de subiectivitate, ecologică, adică cetățenii să cadă în buna guvernare a mediului o preocupare constitutivă pentru propria lor subiectivitate. Așa cum Foucault înțelegea guvernabilitatea ca fiind o formă de autocontrol, de reformulare a intereselor proprii în funcție de interesele celorlalți, în cazul subiectului ecologic, guvernabilitatea înseamnă refomularea propriilor interese din perspectiva conservării mediului. Succesul eforturilor de descentralizare depinde, de aceea, de implementarea simultană a 3 strategii: crearea unor comunități locale guvernamentalizate, care să preia reglarea în domenii specificate, deschiderea de spații teritoriale și administrative în care noile comunități regulatoare să poată funcționa, și producerea unor subiecți ecologici ale căror gânduri și acțiuni să conțină o referire la mediu.
Comunitățile locale guvernamentalizate sunt parte dintrun nou regim de control care caută să creeze noi raporturi politice-economice între centrele de decizie, comunitățile locale și subiecți.
Dezvoltarea unor legături mai strânse între factorii locali de decizie și locuitori se produce prin dispersia ”comunității locale reglatoare”. Această dispersie a locului de decizie apare atunci când comunitățile sunt încorporate mai strâns în circuite mai largi de relații politice. Dar acțiunile locale ale noilor factori de decizie sunt și un indiciu al creșterii importanței comunităților în elaborarea și extinderea regulilor formale reglatoare supra celor care trăiesc în interiorul unei comunități cu limite definite teritorial. Puterea pe care factorii de decizie (adunări generale, consilii forestiere, ocoluri silvice) o exercită în comunitățile teritorializate depinde în mare măsură de cei care sunt vizați de deciziile lor. Ea este exercitată întro manieră circulară. Ea depinde în caracterul ei efectiv de un întreg spectru de relații sociale, economice și structurale între noii factori de decizie și cei afectați de decizii. Procesele formale care determină deciziile colective interne ajută transformarea comunităților în agenți ai noilor regimuri de reglare. Reglementările inovatoare, născute în cadrul comunităților, extind exercitarea puterii în noi spații ale corpului social. Relațiile sociale și instituționale din cadrul și dintre comunități și membrii lor încep să fie bazate pe scopul unei guvernări mai stricte și mai durabile a resurselor comunale. Astfel, pe de o parte are loc crearea unor noi relații de reglementare între comunitatea locală și stat, pe de altă parte, se produce o transformare a relațiilor dintre factorii de decizie din comunitățile locale și membrii obișnuiți ai acestora. Astfel se formează și se deezvoltă un mecanism legal de reglare prin care acțiunile asupra pădurii pot fi calculate și manipulate în mod transparent, accesibil observatorilor externi. De aceea, comunitatea regulatoare este contraponderea comunităților locale guvernamentalizate.
Există a treia fațetă a procesului, producerea unor subiecți ecologici. Aceștia sunt cei pentru care mediul reprezintă un domeniu critic de gândire și acțiune. Această a treia fațetă este, probabil, cea mai critică, ambiguă și impredictibilă și probabil, din acest motiv, cel mai puțin investigată și înțeleasă. Ea vizează modul istoric în care se schimbă viziunea și raporturile omului cu pădurile odată cu extinderea unei reguli centralizate asupra pădurilor și mai târziu odată cu apariția comunităților locale guvernamentalizate și a comunităților reglatoare. Aceste diferite matrici instituționale de putere produc tipuri diferite de subiecți ecologici.
[1] Duke University Press Durham and London 2005
[2] . Termenul ar putea fi tradus prin ”guvernamentalizarea mediului”.
[3] . Termen utilizat de filosoful francez Michel Foucauld.
[4] . Autorul relatează practicile curente ale locuitorilor din provincia indiană studiată, care incediau, ilegal, în mod regulat pădurile pentru a obține terenuri de cultură.