Administrație publică

Politicile europene, indiferent de procedura de elaborare, metoda de decizie sau categoria de competenţe în care sunt încadrate, sunt, în fapt, asimilabile categoriei de politici publice. Deşi analiza politicilor publice este extrem de complexă şi nu face obiectul prezentei lucrări, ne propunem totuşi în acest capitol introductiv să ne oprim asupra aspectelor esenţiale care pot să ne sprijine în înţelegerea rolului pe care politica europeană de coeziune (PC) îl "joacă" în procesul de integrare, precum şi a modului de elaborare şi aplicare a PC în sistemul de guvernare la mai multe nivele, specific funcţionării acesteia în cadrul Uniunii Europene.

1. Politicile publice. Concept, stadii, caracteristici

În general, politicile publice pot fi definite ca reprezentând un ansamblu coerent de acţiuni formulate printr-un proces politic specific, adoptate şi implementate de o autoritate publică investită cu putere şi legitimitate asupra unui domeniu specific al societăţii şi/sau a unui teritoriu, ca răspuns la o problemă specifică apărută în sistemele socio-economice. O politică publică se prezintă sub forma unui program de acţiune propus de autorităţile publice, fiind un răspuns la o situaţie neaşteptată (structurală sau conjuncturală) apărută în sistem.

Politicile publice pot fi grupate într-o varietate de categorii, în funcţie de aspectele metodologice vizate. Principalele clasificări identificabile în literatura de specialitate privind politicile publice aplicate la nivel macroeconomic sunt:

1. Politici de distribuire, de reglementare şi de redistribuire^[1], în funcţie de obiectivul urmărit şi de impact; politicile de distribuire urmăresc alocarea resurselor, cele de reglementare stabilirea regulilor jocului, cele de redistribuire obiective legate de echitate, justiţie socială, solidaritate;
2. Politici internaţionale, politici regionale şi politici naţionale^[2], în funcţie de nivelul de decizie şi de aplicare;
3. Politici structurale şi politici conjuncturale; cele structurale urmăresc funcţionarea pe termen lung a economiei şi vizează oferta, structurile productive, funcţionarea pieţelor, în timp ce politicile conjuncturale sunt politici de relansare economică şi de asigurare a echilibrului macroeconomic pe termen scurt (spre exemplu, politica monetară sau politica fiscală);
4. Politici sectoriale (agricolă, de turism, industrială) şi politici orizontale (mediu, sănătate, cercetare, fiscale), în funcţie de sfera de cuprindere şi de acţiune;
5. Politici liberale şi politici intervenţioniste, în funcţie de rolul oferit statului de intervenţie în funcţionarea pieţei;

Analiza oricărei politici publice trebuie să aibă în vedere aplicarea unei metodologii integrate, care să ţină cont de aspecte precum: justificarea intervenţiei (dacă şi de ce se intervine), cine intervine (la ce nivel trebuie luată decizia şi de către ce autoritate), care este cel mai adecvat sistem de intervenţie (tipurile de instrumente, metode de aplicare, acţiuni concrete) şi, în final, dacă sistemul de intervenţie aplicat îşi atinge scopul şi la ce costuri (o analiză cost-beneficiu).

1.1. Ciclul de viaţă al politicilor publice

Primul care a pus în discuţie şi a analizat o politică publică sau un program guvernamental (conform terminologiei americane), din perspectiva ciclului de viaţă, este Harold D. Lasswell (1956). El a propus metoda de analiză a politicilor ca proces şi a creat prima "hartă conceptuală" a stadiilor parcurse de o politică publică. Lasswell descrie şapte astfel de stadii: informare (intelligence), promovare (promotion), recomandare (prescription), invocare (invocation), aplicare (application), finalizare (termination) şi evaluare (appraisal).

Cel mai cunoscut şi folosit model de abordare procesuală a unei politici publice este cel creat de Charles O. Jones în 1970 şi inclus în lucrarea sa "An Introduction to the Study of Public Policy". Jones împarte procesul politic specific unei politici publice în cinci stadii, fiecare stadiu fiind caracterizat printr-un număr specific de activităţi^[3]:

• Identificarea problemei (problem identification): în acest stadiu, problema care va face obiectul unei politici/reformei unei politici deja existente este adusă în atenţia guvernului (inclusă în agenda de lucru a acestuia). Acest lucru presupune înţelegerea evenimentelor şi definirea lor în termeni de problemă publică, interese/nevoi vizate şi ierarhizarea acestora, reprezentare şi acces la autorităţi;
• Dezvoltarea programului (program development): în acest stadiu, problema este preluată de guvern şi transformată în "program" sau "politică publică", devenind obiectul acţiunii publice şi fiind astfel oficializată (acord politic). Se formulează soluţii pentru problema respectivă, pe care guvernul şi le însuşeşte în scopul definirii cursului său de acţiune. Etapa este, în fapt, un cumul între etapa elaborării soluţiilor şi etapa deciziei propriu-zise;
• Implementarea programului (program implementation): este etapa în care mijloacele, instrumentele prin care vor fi atinse obiectivele sunt puse la dispoziţie şi, prin implicarea personalului administrativ, politica respectivă este pusă în practică;
• Evaluarea programului (program evaluation): în acest stadiu sunt apreciate rezultatele obţinute, urmare a acţiunilor guvernului. Presupune precizarea criteriilor de evaluare, măsurarea datelor puse la dispoziţie, analizarea lor;
• Finalizarea programului (program termination): acţiunea publică care a generat politica ajunge la final iar programul este sistat. Poate urma organizarea unei noi acţiuni, situaţie în care, ciclul anterior se constituie într-un stadiu intermediar.

Rolul esenţial în adoptarea unei politici este însă asocierea care se poate face între o nevoie de intervenţie clar definită şi capacitatea unui sistem de instrumente şi măsuri de intervenţie de a soluţia problema apărută, fie din punct de vedere funcţional, fie raportat la obiectivele stabilite. Altfel spus, decizia de adoptare a unei politici publice va depinde de oportunitatea, adecvarea şi eficacitatea acelei politici.

Dincolo de diferitele situaţii specifice, întotdeauna o politică publică este justificată prin aşa numitul "eşec al pieţei", înţeles în sensul că fie cea mai bună situaţie posibilă nu a fost atinsă (eşecul în atingerea eficienţei privind alocarea resurselor), fie rezultatul obţinut nu este adecvat (obiectivele stabilite prin acord politic nu pot fi atinse sau cel puţin nu în orizontul acceptat de aşteptare). În general, sunt considerate eşecuri ale pieţei cazurile de monopol, externalităţile negative, oferte/rezultate inadecvate în cazul bunurilor publice sau a resurselor în proprietate sau gestiune comună, informaţiile asimetrice^[4]. Interpretarea poate fi adaptată şi politicilor publice europene, dar prin raportare la ce presupune eficienţa în funcţionarea Uniunii ca sistem: alocarea optimă a resurselor, stabilitate, convergenţa performanţelor economice, dezvoltarea echilibrată a teritoriului, competitivitatea, altfel spus raportarea la rezultatele pe care piaţa internă şi uniunea economică şi monetară (ca sisteme/mecanisme de integrare) ar avea potenţialul să le obţină. De asemenea, Uniunea Europeană şi-a stabilit ca rezultat al negocierilor interguvernamentale între statele membre obiective dincolo de pieţele funcţionale şi eficienţa economică, obiective asociate modelului economiei sociale de piaţă şi dezvoltării durabile, cum ar fi: ocupare, nondiscriminare, coeziune socială, solidaritate, protecţia mediului, etc., aspecte care nu sunt funcţionale (în sensul că nu sunt esenţiale pentru funcţionarea UE), dar sunt relevante din punct de vedere al obiectivelor comune stabilite şi a viziunii strategice asupra dezvoltării Uniunii.

Rezultă, în consecinţă, că justificarea intervenţiei publice este asociată limitelor pe care le are un sistem socio-economic la un moment dat de a produce rezultate în acord cu opţiunile politice existente. Perspectiva politică, doctrinară este însă extrem de dinamică (interesele, obiectivele, acordurile se modifică permanent) iar paradigmele foarte diferite, plasându- se pe o gamă foarte largă de abordări ce rezultă din diferitele combinaţii de liberalism şi intervenţionism, echitate şi eficacitate, bunăstare individuală şi bunăstare socială, economic şi social. De aici, o diversitate extrem de complexă a mix-ului de politici care poate fi adoptat în diferitele situaţii specifice şi care fac de multe ori dificile opţiunile pentru conturarea celui mai adecvat sistem de intervenţie.

1.2. Politici publice europene versus politici publice naţionale

Procesul de integrare europeană este, în fapt, un proces gradual, care reflectă un anumit transfer de competenţe din plan naţional în plan supranaţional, care înseamnă, în cele din urmă, renunţarea la anumite atribute ale suveranităţii (fie în domeniul economic, fie in cel politic). El include două procese care se susţin reciproc, un proces de integrare a pieţelor şi unul de integrare a politicilor. Integrarea pieţelor, care se materializează într-o circulaţie transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă^[5], reprezintă esenţa procesului de integrare economică. Cele mai multe grupări integraţioniste regionale^[6] au început cu integrarea pieţelor, eliminarea barierelor fiind formalizată prin tratate şi transformată apoi în reguli obligatorii pentru guverne, companii, persoane fizice. Respectarea acestor reguli însemnă, în fapt, respectarea legii, fiecare instituţie, persoană fizică sau juridică putând apela la justiţie în cazul în care legislaţia respectivă este încălcată. Uniunea Europeană a mers însă mult mai departe de simpla liberalizare a pieţelor, printr-un proces complex de integrare a politicilor statelor membre.

În cazul integrării la nivelul politicilor, delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat. Integrarea politicilor, respectiv realizarea de politici comune, poate acoperi diferite categorii de politici şi de instrumente, al căror grad de „obligativitate" şi „caracter comun" poate varia foarte mult (de la consultare şi cooperare, coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplină)^[7]. Procesul de integrare produs la nivelul diferitelor politici a permis apariţia acestei noi categorii de politici publice - cea europeană, supranaţională, care s-a dezvoltat pe măsură ce statele membre (mai exact guvernele acestora) au considerat că interesele lor particulare sunt mai bine servite de politicile europene decât de politicile naţionale/autohtone.

2. Sistemul politicilor publice europene

Sistemul politicilor publice europene s-a conturat treptat, pe măsura creşterii gradului de integrare europeană, impunând o coordonare/ armonizare tot mai puternică a politicilor naţionale şi un număr tot mai mare de acţiuni comune. Obiectivele tratatelor au devenit şi ele tot mai complexe, dincolo de dimensiunea predominant economică specifică primei etape a construcţiei europene, intervenind tot mai pronunţat, in ultima perioadă, şi dimensiunea politică.

2.1. Metoda comunitară versus metoda interguvernamentală

Chiar dacă la o primă "privire", politicile europene ar putea fi considerate a reprezenta mai degrabă un triumf al „interguvernamentalismului" (proces în care dominante sunt statele membre), decât al „supranaţionalismului" (proces în care instituţii europene sunt cele care beneficiază de autonomie şi autoritate publică), în realitate, politicile europene (mai exact, ale UE) sunt rezultatul unor modalităţi variate şi hibride de elaborare, care se plasează dincolo de clasica dihotomie interguvernamentalism - supranaţionalism^[8].

Se spune frecvent că, dintr-o anumită perspectivă, construcţia europeană reprezintă confruntarea între două modele de guvernare, unul cunoscut ca „metoda comunitară", specifică supranaţionalismului, celălalt ca „metoda interguvernamentală". Pe de o parte, Europa supranaţională, a cărei primă descriere poate fi regăsită în Declaraţia Schuman (9 mai 1950) este transpusă în practică prin aşa-numita „metodă comunitară", care aşează în prim plan instituţiile comunitare. Pe de altă parte, „Europa patriilor" (Europe des patries), promovată atât de Charles de Gaulle cât şi de Margaret Thatcher, care presupune menţinerea statelor în prim-plan, a dus la apariţia şi dezvoltarea aşa-numitei metode interguvernamentale.

Metoda comunitară sau, mai nou, metoda Uniunii, se sprijină pe câteva principii simple, menite să garanteze echilibrul între diferitele interese care coexistă în interiorul Uniunii. Metoda presupune integrarea prin complementaritate a proceselor de integrare a pieţelor şi a proceselor de integrare a politicilor, etapizat, în baza unei logici de integrare cumulativă, de la simplu la complex, prin transferul tot mai puternic de competenţe către un sistem supranaţional de decizie. În procesul de integrare europeană, aplicarea metodei comunitare a presupus : integrarea prin cele patru libertăţi fundamentale ale pieţei interne ; armonizarea/coordonarea politicilor şi adoptarea de politici comune (rolul acestora a crescut pe măsura aprofundării integrării) ; integrarea în etape, de la uniunea vamală, la uniunea economică şi monetară, şi de la economic la politic, flexibil, în funcţie de capacitatea şi, ca excepţie, în funcţie de disponibilitatea de participare a statelor membre (principiul "geometriei variabile"), în cadrul unui proces de "creştere funcţională" ; instituţii comune cu rol în creştere în sistemul de guvernare al UE, care asociază, prin modul de funcţionare şi procesul decizional, metoda supranaţională, cu cea de cooperare interguvernamentală.

În contrast, metoda interguvernamentală este metoda tradiţională de cooperare internaţională şi înseamnă, literal vorbind o metodă de decizie aplicată „între guverne". Se aplică în acele domenii considerate „vulnerabile", precum securitatea şi apărarea, fiscalitatea, aderarea de noi state, etc,.

Deşi sunt considerate modele alternative, cele două metode au coexistat dintotdeauna în procesul de integrare. Tratatul de la Maastricht, de pildă, este un bun exemplu de coabitare (deşi, mai degrabă, forţată), ducând la crearea unei structuri puternic federale în plan monetar, Banca Centrală Europeană, dar şi a unor mecanisme pur interguvernamentale, în cazul politicii externe sau justiţiei şi afacerilor interne. Ulterior, Tratatul de la

Lisabona (TL) (2007/2009) şi compromisul la care s-a ajuns a perpetuat coabitarea celor două modele, lăsând însă întărită metoda intergu- vernamentală. Chiar dacă multe dintre noutăţile TL au permis consolidarea instituţiilor supranaţionale (prin extinderea dreptului de iniţiativă al Comisiei, a puterii Parlamentului, extinderea procedurii de codecizie), urmare a rezistenţei manifestate de unele statele membre, ele nu au dus însă la crearea unui nivel executiv european foarte puternic. Astfel, poziţia de preşedinte stabil al Consiliului creează un puternic leadership european, care poate contracara eventualele veleităţi de autonomie ale Comisiei. Pericolul fusese sesizat de altfel de statele mici, care au întărit grupul „prietenilor metodei comunitare" în cadrul negocierilor pentru TL. Urmare a presiunilor venite dinspre aceştia, au fost limitate competenţele preşedintelui în gestionarea lucrărilor din cadrul Consiliului şi a atribuţiilor acestuia in plan extern, prin partajarea acestora cu Înaltul Reprezentant.

2.2. Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii

Exercitarea competenţelor comune este reglementată de principiile sub­sidiarităţii şi proporţionalităţii (specifice guvernării la mai multe nivele) şi se aplică în principal prin metoda comunitară de integrare, sistemul actual de politici europene fiind rezultatul dinamicii negocierilor realizate între diferitele părţi implicate şi afectate de procesul de integrare europeană (guverne, instituţii comunitare, parlamente naţionale, grupuri de interese, etc.).

În primele etape ale integrării europene, Comunitatea avea doar competenţe asociate funcţionării pieţei interne (ca mecanism central de integrare), conform metodei funcţionaliste. Treptat, prin asumarea unor obiective dincolo de cele specifice pieţei interne (spaţiul social european, cetăţenie europeană, mediu, coeziune, ocupare şi protecţie socială, altele) şi pe măsura evoluţiei procesului de integrare (a se vedea teoria efectului de spillover), a interguvernamentalismului european şi a dinamicii tratelor instituţionale, Uniunii i-au fost atribuite tot mai multe prerogative de decizie în domeniul politicilor publice, conform metodei neo-funcţionaliste. Neofuncţionalismul european a permis statelor un plus de putere de decizie în generarea unor acorduri comune privind transferul de prerogative către Uniune, aceasta acţionând în prezent într-un număr foarte larg de domenii, care nu sunt asociate aspectelor strict funcţionale privind piaţa internă sau uniunea monetară (a se vedea mai jos).

Dezvoltarea competenţelor europene este pusă în legătură cu aplicarea subsidiarităţii, ca principiu prin care se repartizează competenţele între diferitele niveluri de putere. Aplicarea subsidiarităţii trebuie să răspundă următoarelor două reguli de bază: 1. autoritatea (şi îndeosebi statul) nu poate împiedica persoanele sau grupurile sociale să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât şi cel general; 2. fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general, menţinerea solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar acolo unde poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare. Principiul are la bază fundamente etice provenind din filozofia politică.^[9] Orice om este de la naştere şi prin natură chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să rămână subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o exercită fiecare individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală - atunci când trasează o linie de demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă - şi verticală, când la fiecare nivel ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare eficienţă; aplicarea celor două reguli mai sus menţionate presupune plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta timp cât nu se impune transferul la eşalonul superior.

Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea deciziilor între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile locale şi Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg de acţiune acestui principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui "bine comun" european, a unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai importante decât cele ale naţiunilor. Acceptarea ideii de bine comun care prevalează se sprijină în Uniunea Europeană în primul rând pe certitudinea şi acceptarea unor obiective comune mai importante decât cele naţionale. Chiar dacă principiul a fost stipulat abia în Tratatul de la Maastricht, el a fost folosit încă de la începuturile procesului de integrare europeana, Tratatul CECO (art. 5) venind cu precizari privind atribuţiile Înaltei Autorităţi - primul organism cu funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene.

Aplicarea subsidiarităţii este dinamică, în funcţie de evoluţia procesului de integrare în ansamblul său, printr-un dublu proces, de diminuare a spaţiului de intervenţie al puterii publice, concomitent cu reducerea spaţiului de manevră al administraţiei naţionale, şi de ierarhizare a competenţelor pe patru niveluri, comunitar, naţional, regional şi local.

Principiul subsidiarităţii este folosit în asociere cu principiul propor- ţionalităţii, conform căruia orice măsură trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare, acţiunea Uniunii netrebuind să depăşească ceea ce este strict necesar pentru atingerea obiectivelor tratatului^[10].

2.3. Delimitarea competenţelor în cadrul UE

Chiar dacă, până la Tratatul de la Lisabona (TL), metoda comunitară era legată de primul pilon iar metoda interguvernamentală de cel de al doilea şi al treilea, în realitate, după cum menţionam anterior, cele două metode au coexistat.^[11] Odată cu TL, metoda comunitară a devenit metoda legislativă obişnuită (procedură legislativă ordinară) - figura 1 - iar cei trei piloni, definiţi prin Tratatul de la Maastricht, s-au contopit într-unul singur. În plus, delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre este formalizată şi adusă acum în prim plan.

Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007 de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale Uniunii. El realizează o revizuire globală a Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (redenumit „Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene"- TFUE). În conformitate cu articolul 6 (2), noul tratat a fost ratificat de statele membre şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, prima zi a lunii care urmează depunerii ultimului instrument de ratificare.

Modificările introduse de Tratatul de la Lisabona preiau majoritatea inovaţiilor precedentului proiect de tratat de stabilire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatul de la Lisabona introduce modificări substanţiale pentru întregul cadru instituţional (consacrarea Consiliului European, extinderea competenţelor de iniţiativă şi de execuţie ale Comisiei, consolidarea funcţiilor Înaltului Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună), dar Parlamentul European este instituţia cel mai mult consolidată în urma acestui tratat. Noile tratate consolidate presupun schimbări semnificative pentru toate politicile comune europene.

Articolul 3 din TUE redefineşte obiectivele Uniunii. Articolul menţionat confirmă instituirea unei pieţe interne [articolul 3 alineatul (3) din TUE] şi a unei Uniuni economice şi monetare care să permită o creştere economică echilibrată şi stabilitatea preţurilor. Articolul confirmă în egală măsură faptul că activitatea Uniunii vizează o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi spre un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Acest model european de economie socială de piaţă trebuie, aşadar, să se întemeieze pe dezvoltare durabilă, pe promovarea progresului ştiinţific şi tehnic, pe coeziune economică, socială şi teritorială, precum şi pe solidaritate între statele membre.

Delimitarea competenţelor este guvernată de principiul atribuirii^[12], în temeiul căruia, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite de comun acord. Consecinţa logică este că orice competenţă care nu este atribuită Uniunii aparţine statelor membre. În acest nou context conceptual, titlul I din TFUE introduce o tipologie generală a competenţelor Uniunii în cadrul legislaţiei derivate obligatorii (acte juridice constrângătoare, conform art.

3, TFUE). Această tipologie se bazează pe trei categorii, stabilind de fiecare dată lista domeniilor sau a politicilor implicate, în funcţie de nivelul de integrare. Este vorba de competenţe exclusive, de competenţe partajate şi de competenţe de coordonare, sprijinire sau completare a acţiunilor statelor membre.

Competenţele exclusive ale Uniunii

În domeniile de competenţă exclusivă, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor comunitare.

Conform articolului 3 din TFUE, domeniile de competenţă exclusivă sunt:

• instituirea unei uniuni vamale;
• definirea şi desfăşurarea politicii comerciale comune;
• definirea şi punerea în aplicare a normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
• politica monetară pentru statele din zona euro;
• conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul (PCP).

Uniunea dispune de competenţe exclusive şi în ceea ce priveşte încheierea de acorduri internaţionale în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune ori ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora.

Competenţele partajate ale Uniunii

În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată sau concurentă cu statele membre, atât Uniunea cât şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în domeniul respectiv. Competenţele partajate se caracterizează prin dispariţia progresivă a competenţelor statului pe măsură ce se exercită competenţele Uniunii. Pe această bază, statele membre îşi pot exercita competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat propria competenţă, precum şi în cazul în care Uniunea a decis să nu îşi mai exercite competenţa. Acest ultim caz poate surveni în situaţia în care instituţiile competente ale Uniunii decid abrogarea unui act legislativ, în special în vederea unei mai bune garantări a respectării constante a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Articolul 4 alineatul (2) din TFUE:

- piaţa internă (cu excepţia definirii normelor privind concurenţa din cadrul său, care sunt încadrate la competenţa exclusivă);

• definirea normelor minime privind politica socială; în rest, Uniunea nu are decât o competenţă de coordonare, sprijinire şi completare;
• coeziunea economică, socială şi teritorială;
• agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării, care sunt încadrate la competenţa exclusivă;
• mediul;
• protecţia consumatorului;
• transporturile;
• reţelele transeuropene;
• energia, domeniu care, până în prezent, făcea parte din categoria simplelor competenţe de sprijinire, coordonare şi completare;
• spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
• definirea normelor de securitate în materie de sănătate publică, întrucât, pentru restul, acţiunea Uniunii în acest domeniu vizează în principal completarea politicii statelor membre şi încurajarea cooperării între acestea.

De asemenea, TFUE recunoaşte competenţa Uniunii pentru a desfăşura acţiuni în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, precum şi al ajutorului umanitar, dar reaminteşte faptul că exercitarea acestei competenţe nu poate avea ca efect privarea statelor membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă; aşadar, este vorba mai degrabă de acţiuni complementare decât de competenţe partajate stricto senso, spune Massot^[13].

Competenţele de sprijinire, coordonare şi completare ale Uniunii

În anumite domenii, Uniunea este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă competenţa lor în aceste domenii. Actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii referitoare la aceste domenii nu pot include măsuri de armonizare a dispoziţiilor legislative şi reglementare ale statelor membre, în măsura în care astfel de iniţiative de armonizare fac parte din categoria precedentă a competenţelor partajate.

Articolul 6 din TFUE,

Mai multe aspecte ale competenţelor atribuite Uniunii prin TFUE intră în această categorie precum:

• protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
• industria;
• cultura;
• turismul;
• educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
• protecţia civilă;

- şi, în cele din urmă, cooperarea administrativă. Alte competenţe ale Uniunii

Trebuie semnalat faptul că TFUE distinge în plus o a patra categorie de competenţe ale Uniunii, cea de coordonare a politicilor economice, sociale şi de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, stabilind principalele orientări sau linii directoare în aceste domenii. A. Massot (2010)^[14] consideră că în acest caz avem de a face cu o subcategorie a competenţelor complementare, şi nu cu o categorie specifică. Trebuie însă remarcat faptul că o bună coordonare a politicilor economice, sociale şi de ocupare a forţei de muncă poate reprezenta elementul-cheie al ieşirii din criză dar şi al instituirii unei noi guvernări economice în cadrul Uniunii (de pildă, prin intermediul Strategiei 2020).

În ceea ce priveşte politica economică, Consiliul poate adopta recomandări care stabilesc orientările generale ale politicilor naţionale şi în cazul foarte precis în care acestea riscă să compromită buna funcţionare a UEM (78)^[15]. Mai mult, Comisia şi Consiliul au competenţa de a supraveghea evoluţia economică la nivelul fiecărui stat membru şi la nivelul Uniunii, precum şi conformitatea politicilor economice cu orientările generale stabilite iniţial. În acest context, instituţiile Uniunii pot fi în situaţia de a declanşa procedura prevăzută în caz de deficit excesiv, dar pot, în egală măsură, să acorde asistenţă financiară unui stat membru care se confruntă cu dificultăţi grave (80)^[16].

Acest lucru este, de asemenea, valabil în materie de ocupare a forţei de muncă, domeniu în care Uniunea poate contribui la realizarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, prin încurajarea cooperării între statele membre, precum şi prin susţinerea şi, în cazul în care este necesar, prin completarea acţiunii lor (81)^[17].

În ceea ce priveşte politica socială în sens larg, Uniunea are competenţe în susţinerea şi completarea acţiunii statelor membre (82)^[18]. În acest scop,

Parlamentul şi Consiliul pot adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre şi, de asemenea, pot adopta, prin intermediul directivelor, recomandări minime aplicabile treptat.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că nici o categorie din TFUE nu include competenţele în materie de politică externă şi de securitate (PESC) şi politică europeană de securitate şi de apărare (PESA)^[19].

^[1] Wallace, lucr.cit., p. 42.

^[2] Dobrotă, N., Dicţionar de Economie, Editura Economică, 1999, pp. 351-357.

^[3] Jones, C., 1970, p.12 şi pp 230-231 în Laurie Boussaguet, Sophie Jacquot, Pauline Ravinet (coordonatori), Dicţionar de Politici Publice, Collegium, Polirom, 2009, pp.24-25

^[4] Lipsey, R., Chrystal. K.A., Economia pozitivă, Editura Economică, 1999, p. 468.

^[5]   Pe o piaţă a bunurilor şi/sau a serviciilor perfect omogenă sau pe o piaţă financiară de un anumit tip, gradul de integrare economică s-ar putea măsura şi prin gradul de convergenţă al preţurilor.

^[6]   Conform site-ului OMC, acordurile comerciale regionale (ACR) au devenit dominante începând cu anii 90. La 10 ianuarie 2013, 546 de notificări de ACR fuseseră primite de GATT/OMC, din acestea 354 fiind deja în vigoare (printre cele mai importante: ASEAN, MERCOSUR, NAFTA, UE, etc), http://www.wto.org/english/tratop_e/region_e/region_e.htm

^[7]  Dragan, G, Dragoi.C (2013), Uniunea Europeana. Etape, instituţii, mecanisme, Editura ASE, 2013, p.15

^[8] Dupa cum arata H.Wallace (2011:7-8),

^[9]   Alain Buzelay, Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris,. 1996, p.63.

^[10] Marin, D., Socol, C., MarinaŢ, M., Economie europeană. O prezentare sinoptică, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.142.

^[11]   Franziska Hagerdon, The Community vs Interguvernamental method in the European Constitution, Center for International Relations, http://www.swp- berlin.org/fileadmin/contents/products/projekt_papiere/warsaw_hagedorn_sicher.pdf .

^[12] Articolul 5 alineatul (1) din TUE şi articolul 7 din TFUE.

^[13]Albert Massot, Nils Danklefsen, Esther Kramer, Gonşalo Macedo, Ana Maria Nogueira, "Politicile structurale şi de coeziune după Tratatul de la Lisabona", studiu Parlamentul European, 2010, p.18-19, disponibil pe http://www.europarl.europa.eu/committees/es/tran/studiesdownload.html? languageDocument=RO&file=33871

^[14] Idem

^[15]  Articolul 121 alineatul (4) din TFUE („În cazul în care se constată (...) că politicile economice ale unui stat membru (...) riscă să compromită buna funcţionare a Uniunii economice şi monetare, Comisia poate adresa un avertisment respectivului stat membru. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate adresa recomandările necesare statului membru în cauză".

^[16]   Articolul 122 alineatul (2) din TFUE. Trebuie semnalat faptul că intervenţia Uniunii în legătură cu criza din Grecia (februarie 2010) s-a bazat pe noile articole 121 alineatul (4) şi 122 alineatul (2) din TFUE. În special această ultimă dispoziţie a permis punerea în funcţiune a unui plan de salvare specific în favoarea economiei greceşti.

^[17] Articolul 147 alineatul (1) din TFUE.

^[18] Articolul 153 alineatul (1) din TFUE.

^[19] A.Massot (2010)