Administrație publică

INTRODUCERE

În general, statutul funcționarilor publici este reglementat în acte normative emise de autoritățile care îndeplinesc un anumit serviciu public, realizat de către o categorie determinată de funcționari publici. Regulile fundamentale aplicabile funcției publice sunt stabilite fie în constituții, fie în reglementări specifice consacrate anumitor categorii de personal. În multe țări, prin constituție sunt stabilite principii generale de organizare a administrației publice apli-cabile funcționarilor statului. Astfel, Constituția Portugaliei prevede în art.269 ca în exercitarea funcțiilor lor, personalul autorităților publice, precum și alte categorii de personal ale statului sau ale altor instituții publice servesc exclusiv interesul public. În art.103, Constituția Spaniei prevede, ca un principiu general, ca administrația publică servește interesul general cu obiectivitate, și că statutul  funcționarilor publici va fi reglementat prin lege. Art.103 din Constituția Greciei prevede ca funcționarii publici realizează voința statului, servesc poporul și datorează supunere Constituției și loialitate patriei. Constituția Germaniei prevede în art.33 alin.5 ca dispozițiile serviciului public trebuie să fie reglementate potrivit principiilor tradiționale ale statutului de funcționar public.

Constituția Franţei cuprinde principiile formale sau concrete care releva importanta fundamentală acordată funcției publice. Art.34 alin.3 din Constituția Franței stabilește că prin lege specială se stabilesc garanțiile funamentale acordate funcționarilor civili și militari ai statului.

În general, reglementările detaliate sunt date de către legile și textele juridice formulate de către guvern. Atât în Franţa cât şi în alte state membre ale Uniunii Europene dispozițiile fundamentale sunt stipulate într-o “Lege referitoare la administrația publică” sau într-un “Cod al funcției publice”.

În Franţa ca în aproape toate statele membre ale Uniunii Europene este stabilită o reglementare generală privind raporturile în cadrul serviciului public. Astfel, după cum s-a afirmat şi mai sus Franţa are prevăzute în Constituţie principiile generale de organizare a administraţiei publice, aplicabile funcţionarilor publici.

Funcţia publică franceză este reglementată de două seturi de texte:

• Legislaţia care defineşte garanţii, obligaţiilor şi a principiile esenţiale pentru ocuparea forţei de muncă şi cariera funcţionarilor. Aceste texte sunt în general (legile din 1983 şi 1984), actualizate periodic;
• instrumentele legale care stabilesc reguli speciale aplicabile, reglementări speciale ce sunt periodic adaptate la piaţă în schimbare Ocuparea forţei de muncă, personalul profesional şi tehnic misiuni ale corpului diplomatic etc.. Tendinţa este consolidarea şi fuzionarea corpului facilitează mobilitatea şi descentralizarea.

1. Noţiuni generale cu privire la statutul funcţionarului public în Franţa

În Franța, administrația publică este organizată pe baza regulilor generale referitoare la funcția publica (Legea din 13 iunie 1983), precum și pe baza altor trei legi care determină respectiv poziția juridica a funcționarilor în stat, funcția publica teritoriala (municipalități, departamente și regiuni) și funcția publica spitali-ceasca. Magistrații, forțele armate și funcționarii adunărilor parlamentare fac obiectul unor legi speciale.

 În Franța, Ordonanța nr.58-1100/17.11.1958 referitoare la funcționarea adunărilor parlamentare prevede în art.8 alin.3 ca funcționarii titulari sunt considerați funcționari ai statului, al căror statut și regim juridic de pensionare se stabilesc de Biroul adunării, cu avizul organizațiilor sindicale reprezentante ale personalului.

În Franța, datorită existenței unei autorități publice cu com-petenta generală în materie de contencios administrativ - Consilul de Stat -, s-a recunoscut inițial (prin Ordonanța nr.58-1100 din 17.11.1958) aplicarea regulilor de drept comun în materie de contencios, la care aveau dreptul de a recurge funcționarii parla-mentari. Aceștia se puteau adresa Consilului de Stat împotriva deciziilor administrative luate de autoritățile parlamentare. Art.8 din Ordonanța nr.58-1100 din 17.11.1958, modificat prin Legea nr.2003-700 din 01.08.2003, prevede ca jurisdicția administrativă este competență în privința oricăror litigii cu caracter personal în care este parte un funcționar parlamentar. Autoritățile cu competență adminis-trativa se pronunța potrivit principiilor generale de drept și garanțiilor fundamentale recunoscute funcționarilor publici.

Motivația principală a instituirii unor regimuri juridice speciale pentru reglementarea funcției publice parlamentare și a statutului personalului adunărilor reprezentative este asigurarea independenței depline a acestora fata de puterea executivă. În mod corespunzător, funcționarii adunărilor trebuie să beneficieze de un statut asemănător în raporturile acestora cu personalul administrativ. De aceea, adunările legiuitoare sunt competente să reglementeze de sine stătător situația juridică a propriului personal.

În virtutea autonomiei lor organizatorice și financiare, adunările legiuitoare își stabilesc ele însele necesarul de personal, specializările pe care trebuie să le dețină acesta, drepturile salariale și celelalte drepturi ce i se cuvin acestuia.

Independenta personalului public nu înseamnă, însă, ca acesta va fi scutit de a dovedi formal, precum și în activitățile pe care le desfășoară, că deține un anumit nivel de competenta profesională, că respectă un anumit nivel de integritate morală și că este pe deplin fidel instituției în care lucrează. De asemenea, statutul de independență și specificul activității publice, nu trebuie să-l reducă pe funcționarul parlamentar la un robot birocratic.

Cât privește recrutarea personalului în administraţia publică, regulă de bază este concursul. În Franța, în cazul recrutării personalului parlamentar din componența comisiei de concurs fac parte, de regulă, specialiști din afara Adunării Naționale sau Senatului.

Procedura de numire se folosește, îndeosebi în privința secretarilor generali. În procedura de angajare prin concurs rolul principal revine factorilor administrativi din cadrul adunărilor, cu rare excepții în situația în care comisia de concurs are în componența sa și unul sau doi parlamentari. În privința procedurii de numire, competenta revine factorului politic. În general, autoritatea învestita cu puterea de numire revine președintelui adunării. În Franța, puterea de numire revine Președintelui Adunării Naționale, respectiv al Senatului, pentru posturi cu profil legislativ și chestorilor pentru posturi administrative.

Secretarii generali sunt numiți fie de biroul adunării, fie chiar de adunare în ședința publică.

Referitor la cariera, se aplică regulile generale în această materie. În alte țări, cum este Franța, un funcționar public are posibilitatea să se transfere de la un departament la altul. Promovarea în funcție se face pe trepte sau grade ierarhice, sau după criteriul vechimii într-un anumit post.

Funcționarii publici se bucura de stabilitate în funcția pe care o dețin. Încetarea funcției poate interveni prin demisie, transfer într-o agenție guvernamentală sau demitere, ori prin revocarea numirii. Funcția publica încetează, de asemenea, prin pensionare.

Printre drepturile de care dispune personalul public este și dreptul de asociere sindicala. Acest drept este inclus fie în acte normative speciale în Franța, Ordonanța nr.58-1100 din 17.11.1958.

Asociațiile sindicale au un rol important în recrutarea și promovarea funcţiei publice, în răspunderea disciplinară a acesteia. În Adunarea Națională franceza  se constituie o comisie de bune oficii sau de împăciuire, compusă din chestori, conducătorii unor departamente administrative și reprezentanții sindicatului, a cărei sarcina consta în examinarea și soluționarea problemelor profesio-nale curente. Organizațiile sindicale au un rol important ca instante de negociere asupra problemelor sau condițiilor de muncă. Sindicatele sunt implicate și în procedura răspunderii disciplinare a personalului parlamentar.

Regula de bază în privința carierei funcționarului public francez este stabilitatea. Stabilitatea postului are, în primul rând, rațiuni materiale, întrucât regimul general al salarizării și al celorlalte sporuri materiale, depășește de regulă regimul material al functio-narilor angajați în ministere sau în autorități ale administrației centrale. Stabilității funcției astfel motivată, îi corespunde din partea functio-narilor  publici dovada unei depline disponibilități în ceea ce privește îndeplinirea îndatoririlor ce le revin și a unei independente totale fata de organismele executive[17]. Aceasta nu include, însă, încetarea funcției publice din diferite motive.

Așa cum am mai arătat, funcția publica este incompatibilă cu funcții sau activități similare în administrația guver-namentala. De regulă, se exclude chiar cumulul unor funcții similare sau diferite în aparatul administrativ al Camerelor legislative ale unui parlament bicameral.                       

Stabilitatea nu împiedica mobilitatea. În privința statutului funcției publice franceze, mobilitatea, experiența profesională diversă, adaptabilitatea la funcții publice conexe, capăta o importanță din ce în ce mai mare. Carierele de succes în domeniul administrației publice depind în măsură considerabilă de experiența acumulată în cât mai multe sectoare, ca și de pregătirea profesională interdis-ciplinara. Administrația publică franceză trebuie să fie deschise mobili-tatii cadrelor, permițând ca pentru perioade scurte de 6 -12 luni, funcţionarii să poată lucra printr-un raport juridic de detașare într-un birou parlamentar, sau la cabinetul unui ministru, ori în servicii cu profil apropiat în aparatul guvernamental.

Încetarea definitivă a funcției  pubice în Franţa se produce datorită unor cauze diferite. Acestea pot fi: împlinirea termenului pentru care s-a fauct angajarea; împlinirea vârstei de pensionare, încetarea unilaterala din inițiativă funcționarului public, aplicarea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă.

Funcţionarii sunt împărţiţi în trei categorii A, B şi C, în funcţie de vechime şi nivel de calificare necesar pentru recrutarea prin concurs deschisă [17]. Concursuri accesibile la un anumit nivel pot fi ocupate de absolvenţi de nivel superior (de locuri de muncă astfel de clasă B pot fi ocupate de persoane cu studii superioare).

Aceste trei categorii pot fi accesate prin concursuri interne sau externe.
Aceste categorii pot fi divizate în macrograde, în funcţie de nivelul de recrutare şi natura organismului: A+ (personalul superior) A administrativ, A tehnic, B administrativ, B exploatare, B tehnic, C administrativ, C tehnic.

2. Drepturi şi obligaţiuni

Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcţionarilor publici, întreaga legislaţie franceză vizează apropierea funcţionarilor publici de regimul recunoscut celorlalţi salariaţi în general.

În esenţă, doctrina franceză de drept administrativ reţine următoarele categorii de drepturi pentru funcţionarul public:

- dreptul la protecţie, care are două laturi (garantarea stabilităţii în funcţie şi apărarea

împotriva defăimării, insultei, ameninţării, ultrajului, respective repararea prejudiciilor

suferite în exerciţiul funcţiunii);

- dreptul la salariazare pentru serviciul prestat, la odihnă şi la asigurări sociale;

- dreptul de a participa, prin organismeleconsultative, la organizarea serviciilor publice şi

elaborarea regulilor statutare;

- dreptul de a beneficia de o perfecţionare profesională permanentă;

- dreptul la carieră, inclusive posibilitatea de a avansa în grade şi funcţii;

- dreptul a se asocial în sindicate şi a participa la activitatea organizaţiilor sindicale (în Franţa,

acest drept nu este recunoscut militarilor);

- dreptul la grevă

- dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică şi religioasă, limitat în exercitarea sa de

obligaţia de neutralitate şi de rezervă în momentul prestării serviciului public.

Într-o prezentare succintă, statutul actual al funcţionarilor publici în Franţa reglementează următoarele categorii de drepturi:

1. Dreptul la opinie

Dreptul la liberă opinie al funcționarului public se apreciază diferit în timpul exercitării sarcinilor aferente funcţiei ocupate faţa de conotaţiile pe care le poate primi în afară timpului oficial de muncă.

În timpul serviciului, funcţionarii sunt ţinuţi de obligaţia de neutralitate, care îi impune să dea dovadă de loialitate faţă de instituţia pentru care lucrează.

2. Dreptul de asociere sindicală

Conform statului, funcţionarii se bucură de dreptul la asociere în organizaţii sindicale şi profesionale.Cei interesaţi pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor.

Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental al cetăţeanului, recunoscut şi garantat funcţionarului public şi de legislaţiile naţionale. Acest drept exprimă posibilitatea recunoscută funcţionarilor de a se asocia în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală sau de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.

3. Dreptul la grevă, în condiţiile legii

Deşi nu este prevăzut în mod expres de Stătut, dreptul la grevă este recunoscut funcţionarilor publici francezi.

Franţa este o ţară în care este recunoscut liberul exerciţiu al dreptului la grevă al funcţionarilor publici, cu precizarea existenței unei categorii de funcţionari cărora le este interzisă grevă, de regulă poliţiştii.

4. Dreptul la concediu

Legislaţia recunoaşte dreptul la concediul de odihnă anual cu o durată de 24 de zile lucrătoare, la care se adaugă un număr de zile suplimentare, funcţie de vârstă şi vechimea funcţionarului respectiv.

5. Dreptul de a candida la funcţii elective

Legislaţia franceză recunoaşte funcționarului dreptul de a candida şi dreptul de a solicita un concediu în interes persoanl în ipoteza în care câștiga mandatul pentru funcția respectivă.

6. Dreptul la carieră

Dreptul la carieră permite funcţionarilor să avanseze în interiorul aceleaşi categorii, cu aspecte specifice pentru fiecare dintre ele.

7. Dreptul la pensie

Pensionarea poate avea loc atât la cerere cât şi pentru limita de vârstă. Pensionarea la cerere presupune acordarea drepturilor băneşti de 70% din retribuţia de bază. Pensionarea pentru limită de vârstă se realizează din oficiu la împlinirea a 65 de ani, indiferent dacă subiectul este bărbat sau femeie.

8. Dreptul la perfecţionare profesională

Pe parcursul întregii sale cariere, funcţionarul are atât dreptul la perfecţionare profesională cât şi obligaţia de a se perfecţiona.

9. Dreptul la salariu pentru activitatea depusă, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii.

Sistemul de salarizare a funcționarilor publici se stabilește prin lege, avându-se în vedere următoarele:

a. necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice, în condiţiile în care funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod corespunzător;

b. crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase şi trepte, bazate pe evaluarea postului;

c. stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului, care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa ei.

10. dreptul la uniformă

Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniforma în timpul serviciului o primesc gratuit.

11. Dreptul la plata orelor suplimentare sau la recuperarea lor.

Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plată majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 într-un an.

12. Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii.

Conform prevedrilor statutului funcţionarului public, aceştia au dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

13. Dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă, pentru ocrotirea sănătăţii şi integrităţii fizice.

Ca o consecinţă a recunoaşterii acestui drept, pentru motive de sănătate funcţionarilor publici li se poate aproba, în mod excepţional, schimbarea compartimentului sau a autorităţii ori a instituţiei publice în care îşi desfășoară activitatea, cu păstrarea gradului, clasei şi treptei avute.

Schimbarea se poate face numai dacă funcţionarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuţii ce îi revin.

14. Dreptul la protecţie socială

Acest drept vizează în principal pe membrii familiei funcţionarului (soţie, copii, alte persoane aflate în întreţinerea sa).

15. Dreptul la ajutor şi asistenţă a funcţionarului public din partea comunităţilor.

Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit, din culpă autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

16.Dreptul de a primi orice comunicare oficială în scris

Forma scrisă a documentelor care vizează activitatea funcţionarului este impusă pentru a putea fi utilizate drept mijloace de probă, la nevoie. De asemenea, funcţionarul dispune astfel de o modalitate pentru a demonstra că a acţionat în conformitate cu indicaţiile primite, înlăturând orice culpă a sa.

Prin cerinţa formei scrise se aplică şi principiul transparenţei în activitatea funcţionarului şi este înlesnit controlul exercitat asupra activităţii funcţionarului de către autorităţile competente.

17. Dreptul la pensie de urmaş

În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmaș, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţionarului public decedat. Dacă decizia pentru pensia de urmaş nu a fost emisă din vina autorităţii sau a instituţiei publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute de lege până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaş.

Dacă ne referim la obligaţiile ce revin funcţionarilor publici, în sistemul francez predomină ideea fidelităţii, a îndeplinirii cu profesionalism şi imparţialitate a prerogativelor funcţiei, existând o procedură disciplinară pentru sancţionarea greşelilor, peste tot fiind reglementată şi sancţiunea revocării din funcţie, ca fiind sancţiunea cea mai severă ce poate fi luată împotriva unui funcţionar public, cu excepţia sancţiunii de retragere a dreptului la pensie, prevăzută în dreptul francez.

Din cercetarea legislaţiei franceze reţinem ca obligaţii comune reţinute în sarcina funcţionarilor publici următoarele:

a) obligaţia îndeplinirii serviciului;

b) obligaţia de supunere ierarhică;

c) obligaţia de imparţailitate, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la orice favoritism sau nepotism şi asigurarea egalităţii de tratament;

d) obligaţia de rezervă, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la exprimarea opiniilor personale şi mai ales a celor politice, ideologice, religioase, inclusive de a se abţine să comenteze activitatea instituţiei publice în care funcţionează, funcţionarul public trebuie să se manifeste cu prudenţă şi măsură;

e) obligaţia de discreţie şi de păstrare a secretului profesional.

1. obligația de independenţa şi neutralitate Funcţionarului îi este interzis de a primi orice fel de faovuri sau daruri, ori remuneraţii de orice natură prin care ar putea să-I fie compromise interesele şi independenţa în exerciţiul funcţiilor sale. Păstrarea independenței şi autorităţii neatinse a funcționarului presupune abţinerea acestuia de la orice activitate care ar putea să-I compromită independenţa şi obligația de a consulta autoritatea invenstită cu puterea de numire, cu privire la orice posibilă situaţie care ar putea afecta această independenţă.

2. obligația de rezervă şi discreţie

În asemenea cazuri funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite.

3. obligaţia de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţă profesională

Funcţionarul este obligat să îşi consacre întreaga să activitate profesională îndeplinirii într-un cât mai performant a sarcinilor aferente funcţiei ocupate. Această obligaţie presupune achitarea sarcinilor de serviciu personal şi efectiv, angajând întreaga putere de muncă în folosul misiunii încredinţate.

4. Obligaţia de rezidenţă

Funcţionarii sunt obligaţi să îşi stabilească rezidenţa sau domiciliul în localitatea în care îşi are sediul autoritatea sau instituţia pentru care desfăşoară activitate. Este posibil chiar ca prin actul de numire funcţionarul să fie informat despre faptul că locul pentru desfăşurarea competenţelor aferente funcţiei sale este o altă localitate. În această ipoteză, funcţionarul este obligat să îşi schimbe rezidenţa în localitatea din care îşi poate aduce cel mai bine la îndeplinire sarcinile postului ocupat.

5. obligaţia de a respecta ordinea ierarhică existentă în instituţia pentru care desfăşoară activitate.

Funcţionarul este angajat într-un raport de drept public iar organizarea instituţiei în care efectiv desfăşoară activitate poate presupune şi respectarea unei ierahii fireşti. Respectarea ordinii ierarhice este o obligație firească, dar ea nu trebui8e înţeleasă ca o soluţie pentru justificare încălcării legii.

6. obligaţia de fidelitate

Relația care se creează prin actul de numire între un funcţionar şi instituţia sau autoritate pentru care lucrează acesta este una bazată pe resptect şi consideraţiune reciprocă.

Autoritatea investită cu putere de numire a funcţionarilor respectă drepturile prevăzute de lege şi ocroteşte persoanele care desfăşoară un serviciu în folos public. E aşadar corect ca şi funcţionarul să fie legat prin obligația de fidelitate faţă de instituţia în cauză.

7. obligaţia efectuării unui control medical annual funcționarii francezi sunt obligați ca în fiecare an să își reînnoiască adeverinţele medicale depuse de la data constituirii dodsarului persoanl în vederea ocupării funcţiei respective.

8. îndatoririle de moralitate

Atât în timpul îndeplinirii atribuţiilor funcţiei cât şi în afara timpului de serviciu, funcţionarul trebuie să aibă o conduită politicoasă şi morală, fără a aduce atingere prestigiului funcţiei şi funcţionarului public în general.

9. obligaţia de a repara eventualele prejudicii cauzate

Activitatea curentă a funcţionarului poate genera o serie de prejudicii în patrimoniul instiţiei sau autorităţii pentru care îndeplineşte sarcinile aferente funcţiei ocupate. În astfel de situații conform statutului funcţiei publice franceze funcționarul care a cauzat pagube asupra patrimoniului instituţiei pentru care desfăşoară activitate este obligat să repare aceste pagube.

3. Promovarea funcţionarului public în Franţa

Administrația publică franceza are un rol foarte important în stat și i se acordă o mare importanță.aceasta are o poziție socială dominantă. Funcționarii publici, pot fi considerați ca fiind elita socială și intelectuală a țării, având o poziție socială privilegiata și prestigioasă, având o situație materială de invidiat: apartenența la administrație permite asigurarea unor beneficii materiale; domeniul public tinde a fi gerata ca un veritabil patrimoniu pe care funcționarii sunt în drept de a și-l însuși.Aceasta putință colectivă a birocrației este asociata unei stratificări interne puternice care dă funcționarilor resurse inegalabile.

Progresul  este un avantaj acordat funcționarului pentru a-și ameliora situația oferindu-i o promovare:

-         o situație mult mai avantajoasă, mai multă putere și un tratament superior(progres de grad său ierarhic);

-         un tratament superior ( progres de nivel/stadiu)

Principiile în ceea ce privește progresul sunt fixate prin Statutul din 1984,de la aticolul 56 până la articolul 59. Așteptând intervenția unui decret de aplicare, s-au aplicat regulile decretului 308 din 14 februarie 1959 dacă ele nu sunt împotriva noului Statut.

Regulile progresului sunt fixate în mod egal de statuturile particulare; ele sunt întotdeauna schimbătoare și funcționării nu pot să pretindă din punctul lor de vedere nici un drept dobândit. Nu exista drept dobândit decât atunci când funcționarul beneficiază de o promovare.

Aceste reguli trebuie să fie aceleași pentru funcționarii ce aparțin aceleași categorii.

În comparație cu progresul de altă dată în care sub rezerva corecturilor precedente, administrației “competiției legate/strânse”, progresul la alegere este lăsat puterii libertății( lăsate Administrației de a lua inițiativa anumitor măsuri) a autorității ierarhice care este liberă să o acorde sau să o refuze.

Acesta are avantajul de a permite să fie favorizați cei mai buni funcționari, dar acesta risca câteodată să fie atins de favoritism și de a permite promovarea funcționarilor divizând ideile politice al Guvernului de la putere, fără să ține seama de valoarea lor profesională.

În același timp, alegera nu este total liberă și comporta o procedură care limitează puterile superiorului ( tabloul progresului).

Progresul competițiilor este prevăzut, în ceea ce privește progresul de grad, prin articolul 58 al Statutului din 1984. În plus, alegerea pe calea inscripției unui tablou de progres, acest text prevede două modalități:

-         inscripția unui tablou annual de progres stabilit după o selecție pe calea examenului profesional;

-         selecția operata exclusiv pe calea concursurilor profesionale.

În cadrul selecției profesionale, statuturile particulare pot să prevadă, în plus, examene și concursuri profesionale pe baza probelor, posibilitatea pentru juriu de a-și completa aprecierea prin consultarea dosarelor individuale ale candidaților.

Regimul progresului.Progresul ierarhic. Acesta și exprima prin trecerea de la un grad la altul imediat superior ( excepție făcând avansarea înainte de termen subordonata unei selecții profesionale , el aduce eventual o mărire de tratament ).

Acesta poate să fie subordonat justificării unei durate minimale de formare profesională pe parcursul unei cariere.

Funcționarul care face obiectul unui progres ierarhic trebuie să accepte slujba care îi este atribuita. Acest progres se operează după trei modalități, după proporțiile definite de statuturile particulare:

1.      progresul la alegere precedat de stabilirea unui tablou de progres;

2.      avansarea la alegere precedată de un examen profesional;

3.      avansarea cu concurs profesional.

Progresul la alegere precedat de stabilirea unui tablou de progres

 În mod tradițional progresul ierarhic se operează la alegere. Nici un funcționar nu are un drept dobândit unei promovări și refuzul de promovare nu constituie o sancțiune disciplinară.

În același timp puterea libertății lăsate Administrației de a lua inițiativa anumitor măsuri a superiorului ierarhic de a decide progresul, primește o limită importantă cu existența tabloului progresului.

Regulile privind tabloul progresului sunt fixate de un decret din 14 Februarie 1959.

Tabloul este stabilit în fiecare an și nu poate să aibă rezultate decât în cursul anului. Nu poate să fie decât un tablou pentru funcționarii care pot să solicite același grad. Proiectul tabloului este stabilit de șeful serviciului. Acesta decide numărul de funcționari care să-l îndeplinească; totuși statuturile fixează adesea maximul acestui număr în funcție de locurile vacante ( dublul locurilor vacante cu 50% în plus); numărul înscrierilor poate să fie inferior numărului de locuri vacante prevăzute. Șeful de serviciu înscrie funcționarii care, în vederea notarii lor, pe parcursul a trei ani precedenți, dacă lui i se pare că aceștia merita o promovare.

Proiectul tabloului este prin urmare supus comisiei administrative paritară constituită în comisie de avansare. Nu pot fi primiți în comisie membrii ce pot îndeplinii ei înșiși conditiilepentru a fi înscriși tabloului ierarhic considera.

Comisia, care poate cere ascultarea participanților la concurs, trebuie să procedeze prin intermediul unui examen particular pentru fiecare din cazuri.

Acest examen trebuie să analizeze valoarea profesională a funcționarilor, așa cum reiese ea în particular din noatea lor. Acesta nu poate să se bazeze numai pe vechi; acesta nu intervine decât pentru a departaja doi funcționari cu valoare egală.

Comisia paritară nu are decât un rol consultativ, dar numai în cazul unde autoritatea nominalizării trece dincolo de proporțiile sale, ea poate să sesizeze Consiliul Superior în funcția publica a Statului ( D.28 Mai 1982) care își va da avizul ministrului. Funcționarii au în mod egal posibilitatea sesizării Consiliului Superior în funcția publică, pe când Administrația  s-a opus timp de 2 ani înscrierii lor propuse de Comisie.

După ce a fost primit avizul motivat de comisia administrativă paritară, șeful serviciului oprește tabloul progresului, în principiu pe 15 Decembrie și-l poate aduce la cunoștință în timp de trei zile tuturor funcționarilor. Progresul la alegere nefiind un drept, refuzul înscrierii la tablou nu este motivat.

Tabloul încetează să fie valabil la terminarea anului pentru care el a fost stabilit și funcționarii care au fost înscriși nu mai au nici un drept de reînscriere pentru tabloul din anul următor.

Sunt înscriși pe tabloul progresului și prin ordinea meritului, funcționarii considerați apți de a trece la un grad superior. Dar , din înscriere în tablou nu rezultă nici un drept formal, cu atât mai mult că numărul funcționarilor înscriși în tablou este întotdeauna superior numărului promovărilor prevăzute de administrație.

Dacă înscrierea în tablou nu dă nici un drept progresului, dimpotrivă în cazul unde nominalizările trebuie să intervină, superiorul ierarhic este obligat să respecte ordinea tabloului fără să țină cont de necesitățile serviciului.

Decizia opririi tabloului poate să facă obiectul unui recurs de exces de putere din partea celor interesați, adică a funcționarilor care aveau vocația să fie înscriși sau a tuturor acelora cărora progresul le aducea un prejudiciu.

Controlul judecătorului este un control “minimum”, nu se referă în particular la oportunitatea înscrierii sau neînscrierii. Juriul poate să anuleze fie înscrierea unuia sau a mai multor funcționari, fie tabloul în asamblul sau.

Autoritatea ierarhica trebuie să efectueze promovările în ordinea tabloului.Aceasta nu este obligată să furnizeze locuri vacante. Funcționarul promovat trebuie să accepte slujba care I se oferă în noul său stadiu, refuzul sau putând aduce radierea tabloului.

Promovările trebuie să facă obiectul unei publicații în anumite cazuri în Jurnalul Oficial ( D 25 Octombrie 1984).

Avansarea la alegere precedată de un examen profesional

În această formulă prevăzută de Statutul din 1984, articolul 58, alegerea autorității competente este clarificata de probe ce consista în examene.

Modalitățile acestei soluții trebuie să fie fixate de decretele ducând la statuturile particulare.Aceste statuturi pot să permită juriilor să-și completeze aprecierea prin examenul dosarelor individuale ale candidaților ( L. 19 Iulie 1976 ).

Avansarea cu concurs profesional

În aceleași condiții, Statutul din 1984, articolul 58, a prevăzut că avansarea în nivel putea să aibă loc numai după rezultatele probelor profesionale ale concursului.

Progresul la alegere precedat de examene sau concursuri profesionale permite derogarea  în principiu după care “ avansarea “ este continuă, de la grad la grad și de la un nivel la altul.

Funcționarul care refuza desemnarea corespunzătoare unei avansări se expune unei radieri din tablou.

Regimul avansării. Avansarea în nivel. Nu este vorba deci decât de o creștere a tratementului care nu implică nici un transfer de slujbă nici schimbarea de grad.(Statutul din 1984, articolul 57)

În virtutea unui principiu general al dreptului evocat deja de mai multe ori și care reia prin urmare Decretul din 15 Februarie 1988, acesta nu poate să fie procedat licențierii unei funcționare însărcinate.

Decizia licențierii trebuie să fie precedată de comunicarea dosarului în toate cazurile unde ea este luată din motive care țin de persoana funcționarului.Ea trebuie să fie motivata.

Efecte ale încetării slujbei.

1. În principiu, funcționarii netitulari licențiați, au dreptul, în condițiile pe care le indica Decretul din 15 Februarie 1988, la o indemnizație de licențiere.

Beneficiul acestei indemnizații este totuși izolat în diverse ipoteze, în care cea a licențierii cu caracter disciplinar, și cea a licențierii în curs sau a expirării unei perioade de încercare astfel în cazul colaboratorilor cabinetului unde contractul ia sfârșit cu mandatul autorității teritoriale.

Indemnizația se calculează plecând de la ultima remunerație netă. Ea este egală cu jumateatea acestei referințe pentru primii doisprezece ani de serviciu, terților pentru fiecare din anii următori fără a putea accede la ultima remunerație netă de doisprezece ori. Ea este diminuată la jumătate în cazul licențierii pentru neajuns profesional.

2. În virtutea articolului L.351-12 al Codului Muncii, funcționarii colectivităților locale, licențiați au dreptul chiar la alocațiile asigurării șomajului fata de salariații sectorului privat.

3. În  virtutea articolului L.422-8 din Codul Comunelor, funcționarii netitulari ai colectivităților locale releva în materie de pensie de retragere, precum și funcționarii netitulari ai Statului, ai Instituției de retragere complementara a funcționarilor netitulari ai Statului și ai colectivităților publice.  

 Acest sistem de promovare în funcție este un sistem avantajos pentru orice funcționar public din Franța, iar funcția publica oferă stabilitate dând posiblitatea celor ce o ocupa să rămână toată viața în domeniul administrației pulice.

Administrația fiind bazată pe principiul promovării în funcție, permite funcționarilor publici să urce pe scara ierarhica progresiv și regualt.Acest drept de promovare este acompaniat de siguranță stabilității în funcție și a avantajelor ce le oferă pe toate planurile, chiar dacă postul pentru care este pregătit dispare din administrația publică.Acest sistem de cariera oferă funcționarilor publici o securitate maximă  din momentul în care promovarea devine un drept și promovarea pe stil vechi o regulă.

Având în vedere că administrația publică din România este pe același sistem ca și în Franța și la noi se aplica același proces de promovare al funcționarilor publici.

Însă acest sistem este depășit, și trebuie reconstruit pentru a face față cerințelor din ziua de astăzi. Promovarea funcționarilor publici trebuie să se bazeze pe cunoștințele cât mai aprofundate și stabile ale acestora, pe calitatea serviciilor pe care le prestează, pe îndeplinirea cât mai corectă a îndatoririlor lor și pe aportul de noi îmbunătățiri pe care îl aduc administrației publice. De asemenea ar trebui să se renunțe la normele ce trebuie să le îndeplinească aceștia și să nu se mai țină cont de acest aspect și ar trebui să se pună accent pe independența lor profesională și schimbările benefice pe care ei le aduc sistemului administrativ.

Un alt aspect ce ar trebui remarcat este implicarea majorității funcționarilor publici în politica și interesul lor vizibil mai mare pentru aceasta decât pentru sistemul administrativ. Funcționarii publici atât de rang inferior, dar mai ales cei de rang superior, sunt procupati să rezolve problemele administrative ce țin de viața politică mai mult decât cele ce nu au legătură cu acest domeniu. Mulți dintre ei au ajuns chiar să confunde administrația cu politica.

Din punctul meu de vedere ar trebui să nu mai fie suprapus sistemul administrativ cu cel politic și să existe interes din partea funcționarului public doar pentru administrație și problemele acesteia ce trebuie rezolvate.

De exemplu, primarul nu ar trebui să facă parte dintr-un partid politic și să-l promoveze în timpul campaniilor electorale, și să se preocupe doar de problemele strict administrative ce țin de orașul, comună sau satul în care acesta ocupa funcția .

Însă ca aceste probleme să nu mai existe trebuie făcute numeroase reforme, însă cu seriozitate, iar mentalitatea funcționarului public să fie mai bine modelata înspre domeniul administrativ în esența lui și nu înspre cel politic și de asemenea trebuie ilaturata rigiditatea ce există în momentul de fată în administrația publică actuala în Franța, cât și în România pentru că acest fenomen tinde să se acentueze , astfel riscând să ajungem la momentul încât să mai putem cu mare greutate să-l înlăturăm.

Așadar, în zilele noastre, pentru că sistemul să funcționeze trebuie să fie aduși în administrația publică și să fie promovați funcționari publici competenți, bine pregătiți și care doresc să aducă noutăți și beneficii clar vizibile acestui sistem greoi și bazat pe reguli și reglementari prea vechi să ni se potrivească, totul fiind într-o continuă expansiune și aflându-ne într-un moment de “boom” economic, tehnologic, social, cultural,etc.  

4. Remunerarea funcţiei publice în Franţa

Funcţionarul public francez este remunerate  lunar prin:

• Un salariu de bază: la fiecare nivel este un indicator de tratament, exprimată în puncte. Valoarea brută a acestui tratament se calculează prin înmulţirea numărului de puncte de indice de valoare punct, comun pentru întregul personal;
• Indemnizaţie pentru cazare în funcţie de locaţia de practică;
• Alocaţie familială pentru cei cu familii;
• Un sistem de cote care variază în funcţie de angajator, corpul sau o parte a locurilor de muncă şi gradul: are diverse sume şi termeni de alocare şi o sumă diferită, în funcţie de organism şi gradul [24]. Decretul nr 2008-1533 din 22 decembrie 2008 a stabilit caracteristicile premium şi rezultatul (PFR), care este proiectat să înlocuiască primele multiple existente pentru funcţionarii de stat;
• Bonus nou index-linked (NBI) este alocat anumitor funcţionari.

CONCLUZII

Franța poseda o puternică tradiție administrativă încă din perioada napoleoniana. Pot fi menționate patru trăsături principale ale sistemului care există şi în prezent:

1) o tradiție a direcționării economiei și statului de către stat (dirigisme).

2) centralizarea aparatului de stat pe două serii de grands corps. Prima serie este administrativă și cuprinde Inspectoratul Financiar, Consiliul de Stat- o curte suprema administrativă și Curtea de Conturi (biroul național de audit). Acest grup își recrutează membrii (Enarques) Din prestigioasa Ecole Naționale d’ Administration (ENA). A doua serie este tehnică și recrutează din Ecole Polytechnique prin intermediul mai multor Grandes Ecoles. Membrii grands corps au cariere extrem de mobile și au adeseori poziții executive de vârf în sectorul privat sau în politică.

3) O prezenta centrala puternică din partea statului la nivel subnational prin persoana unui prefét (prefect) în fiecare departament sau regiune. Prefectul coordonează serviciile guvernamentale centrale și până în 1982, a avut autoritate de supraveghere (tutelle) asupra multor decizii luate de autorități locale.

4) Împărțirea serviciului civil într-un număr mare de corps, fiecare având propriile cerințe educaționale și propria ierarhie de poziții, definită de o lege generală a serviciului civil.

Statutul general al funcţionarilor publici în Franţa a fost stabilit între 1983 şi 1986 şi este împărţit în patru părţi, dar fiecare a luat forma unei legi speciale. Legea nr 83 - 634 din 13 iulie 1983 situaţia generală (Titlul I), comun celor trei sectoare publice (de stat, spital şi teritorial).

Aproximativ 5 milioane de angajaţi lucrează în Franţa pentru serviciul public de stat şi serviciile publice teritoriale, spitalul public, dar, de asemenea, pentru Poşta Franceză şi France Telecom.

Astfel, împreună acestea reprezintă un număr mare de meserii, extrem de diverse: asistente medicale, poliţişti, profesori, ofiţeri vamali, grefieri ai instanţelor de judecată, ingineri civili. Toţi aceştia participă în serviciul statului, într-o dorinţă comună de a presta servicii mai bune pentru beneficiari.

BIBLIOGRAFIE

1. Androniceanu A. Noutăţi în managementul public, Bucureşti, Editura Universitară, 2004
2. Androniceanu A., coord, ş. a. Managementul proiectelor cu finanţare externă, Bucureşti, Editura Universitară, 2004
3. Androniceanu A. Management public internaţional, Bucureşti, Editura Economică, 2002
4. Călinoiu Constanţa, Verginia Vedinaş – „Teoria funcţiei publice comunitare”, Editura Lumina Lex, București, 1999
5. Iorgovan Antonie - „Tratat de drept administrativ”, vol. I şi II, Editura ALLBECK, București, 2002
6. Jacque Jean Paul - “Droit institutionnel de l’Union Europeenne”, Dalloz, Paris, 2004
7. Lamarzelle Denys, "La face cachée de la territoriale", Editions du Papyrus, août 2005, 115 p.
8. Monera Frédéric, La fonction publique territoriale en 20 leçons, Ellipses, août 2008, 576 p.
9. Oprea Florin – “Teoria generală a statului şi dreptului”, suport de curs pentru învăţământul la distanţă, Facultatea de Aconomie şi Administrarea Afacerilor, Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004
10. Polet R. Civil servants în Europe of 15th, I.E.A.P., Paris, OECD Publishing, 2002
11. Stănciulescu G., Androniceanu A. Sisteme comparate de administraţie publică europeană, Bucureşti, Editura Economică, 2001