Cu toate că noţiunea de funcţie publică în general pare relativ uşor de definit, observăm că noţiunile utilizate în diferite sisteme de drept referitoare la acest concept fac dificilă sarcina de a identifica expresii prin care să traducem cu exactitate această noţiune.
De exemplu, noţiunea de fonction publique (funcţie publică) în Franţa este explicată prin noţiunea de civil service (serviciu civil, în traducere literară) în Marea Britanie şi prin cea de offentlincher Dienst (serviciu public, în traducere literară) în Germania.
Aceste expresii nu au un conţinut similar de la o ţară la alta, însă termenii amintiţi sunt utilizaţi pentru a defini funcţionarii publici, devenind astfel sinonime cu administraţia publică în limbajul curent.[1]Funcţia publică aproape că este sinonimă cu personalul administrativ în Belgia, Grecia, Spania, Olanda, Irlanda şi Portugalia, în timp ce în alte state, cum sunt Germania şi Luxemburg, există o delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de-o parte şi angajaţii şi lucrătorii din administraţie, ce se supun regulilor dreptului muncii, pe de altă parte .
O analiză a principalelor reglementări referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici din diferite state ale Europei, relevă faptul că putem identifica o serie de asemănări, dar şi deosebiri semnificative. Compararea modalităţilor în care statele înţeleg să reglementeze funcţia şi funcţionarul public, poate duce chiar la crearea unui model ideal de a reglementa funcţia publică, model care să fie aplicat unitar la nivelul întregii Uniuni Europene .
Literatura de specialitate majoritară a propus două elemente juridice ca fiind definitorii pentru funcţia publică[2].
Primul element este ca funcţionarii publici sunt numiţi unilateral de stat pe baza dreptului public (statutul functionarilor publici) care defineste termenii de baza ai relatiei dintre functionarul public si stat. Principala caracteristică a acestui element este faptul că nici un contract sau clauză contractuală nu este negociată sau stabilită direct între functionarul public si instituţia angajatoare, cum este cazul în sectorul privat. Cu toate acestea, legea stabileşte în mod clar drepturile şi obligaţiile generate de o astfel de relatie.
Al doilea element constă în faptul că funcţionarii publici sunt numiti în funcţie până la vârsta pensionării, chiar dacă există funcţionari publici care pot fi numiţi într-o funcţie temporară şi chiar dacă este posibila demiterea din functie sau restructurarea acestora.
De exemplu in Gemania exista "functionari publici alesi" pentru posturile de conducere de rang inalt, cum ar fi de exemplu, primarii. In Suedia functionarii publici pot fi eliberati din functie in orice moment din cauza reducerilor bugetare. In Spania, asa numitii "functionari publici angajati" sunt numiti politic si eliberati din functie cand autoritatea care ii numeste isi incheie mandatul.
Noţiunea de funcţie publică europeană a intrat în limbajul comun, fiind utilizată în două sensuri, diferite în funcţie de contextul concret.
În sensul cel mai larg al termenului, funcţia publică europeană cuprinde atât persoanele învestite cu autoritate publică care lucrează pentru o instituţie sau un organism european cât şi funcţionarii care desfăşoară activitate în structurile administraţiei publice pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.
La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituţii şi organisme unionale sunt fie funcţionari europeni (în sensul restrâns al noţiunii), fie agenţi contractuali, adică persoane care desfăşoară activitate în baza unui contract de muncă şi nu sunt învestite cu autoritate publică.
Comunităţile europene iniţial înfiinţate, Comunitatea economică europeană (CEE), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO) şi Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA/EURATOM) au avut fiecare corpul propriu de funcţionari, cu reglementări normative speciale. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (1967), cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Bruxelles, au existat trei categorii de norme de drept ale funcţiei publice europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere al ierarhizării gradelor, nivelului de remuneraţie, regimului pensiilor etc.
Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare a impus stabilirea unui regulament unic şi comun pentru personalul instituţiilor comunitare. Unificarea s-a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. şi C.E.E.A. nr. 259 din 29 februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recentă şi mai importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul CE şi EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004, regulament care este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul „Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene"[3].
Definiţia noţiunii de funcţionar european este reglementată în cuprinsul art. 1 din Statut, fiind statuat că: "este funcţionar al comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanenta dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii investite cu puterea de numire de această instituţie."
Observăm aşadar că dobândirea calităţii de funcţionar european este condiţionată de existenţa actului de numire emis de autoritatea competentă[4].
Actul juridic de numire poate fi definit ca acel act juridic unilateral, emis de autoritatea investita cu putere de numire, prin care cel numit dobandeste calitatea de functionar public european.
Din punct de vedere al regimului juridic, actul de numire are următoarele caracteristici:
- trebuie emis doar pentru un post vacant, care a fost ocupat prin concurs sau prin obţinerea unui mandat electiv;
- este un act de autoritate, care produce efecte doar dacă a fost emis în conformitate cu reglementările europene incidente şi doar de către organul sau instituţia competentă;
- este un act unilateral, ceea ce semnifică faptul că, în momentul emiterii sale, singura parte care îşi asumă obligaţii este instituţia sau organismul emitent; beneficiarul actului de numire, respectiv viitorul funcţionar public dobândeşte obligaţii doar după exprimarea acceptului cu privire la funcţia sau demnitatea publică pentru care beneficiază de actul de numire;
- este un act constitutiv de drepturi întrucât acesta este de natură să creeze drepturi pentru viitorul funcţionar public;
- este un act juridic formal, astfel încât pentru ca emiterea acestuia să fie legală trebuie să aibă în mod obligatoriu o formă materială scrisă;
- trebuie să cuprindă în mod obligatoriu o serie de elemente definitorii, respectiv: emitentul, data emiterii, funcţia pentru care a fost emis, numele funcţionarului numit, data numirii pe funcţie şi motivele investirii.[5]
[1] Ana Elena Ranta, ,,Aspecte de drept comparat referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici" Revista Transilvană de Stiinte Administrative 2 (26)/2010, p.126
[2] J. Ziller, Administrations comparees. Les systemes politico- administratifs de l Europe de Douze, Editions Montcherestien, Paris, 1993, pg. 349
[3] Călinoiu Constanţa, Vedinaş Verginia, 1999, p.12
[4] Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p. 21
[5] Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p. 21-22