Doctrina defineşte funcţia publică ca fiind „o grupare de atribuţiuni, de sarcini şi de competenţe, în scop de a da satisfacţie unor anumite interese generale"[1].
Funcţia publică europeană se caracterizează în primul rând prin caracterul său hybrid, fiind reglementată simultan atât de actele normative adoptate la nivel internaţional cât şi de legislaţia naţională a statelor membre[2].
În România, Statutul funcţionarilor publici a fost adoptat prin Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Statut „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome ".
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că „funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public".
În doctrina de drept public se face referiri la o deontologie a funcţionarilor publici, privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice .
Supunerea funcţionarilor publici unui regim de drepturi şi obligaţii specifice distinge funcţionarii, în sens strict, de alte categorii de agenţi publici (contractuali şi alţii). Multă vreme, funcţionarii au fost supuşi unor regimuri restrictive, ca urmare a specificităţii serviciului de stat. Cu timpul, această specificitate s-a atenuat, funcţionarii tinzând să devină cetăţeni obişnuiţi ca toţi ceilalaţi.
Funcţionarul are obligaţia de a-şi îndeplini în mod corect îndatoririle de serviciu. Această regulă atrage, evident, consecinţe diferite, în funcţie de serviciul public care este realizat, dar anumite reguli sunt comune tuturor serviciilor. Aceste exerciţii de a-şi exercita corect atribuţiile de serviciu pot antrena consecinţe în afara serviciului. Lipsa de respect faţă de aceste obligaţii poate antrena sancţiuni disciplinare.[3]
[1] Paul Negulescu „Tratat de drept administrativ", Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1934, p. 522. apud Gheorghe T. Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor Alexandru Chiuariu, Drept Administrativ, Iaşi, Editura Junimea , 2000, p. 300.
[2] Mihaela Tofan, Ana Maria Bercu, „Funcţia publică şi managementul carierei funcţionarului public European ",op. cit., p.20.
[3] Dana Apostol Tofan, ,,Instituţii administrative europene", Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.177