Administrație publică

1. Principiile care guvernează exercitarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici europeni

Statutul funcţionarilor Uniunii Europene fixează drepturile şi obligaţiile acestora, în aşa fel încât să garanteze, în primul rând, independenţa lor faţă de statele ai căror naţionali sunt.

Funcţionar, în înţelesul dreptului administrativ, este orice persoană care participă în mod normal la gestiunea serviciilor publice. Această participare constă în ocuparea unui post regulat şi permanent în administraţia publică, funcţionarul făcându-şi din această participare la gestiunea serviciilor publice o carieră a vieţii sale.

Deoarece serviciile publice trebuie să funcţioneze în condiţii optime, continuu şi regulat, statul membru sau instituţia europeana trebuie să aibă în vedere mereu ca recrutarea funcţionarilor să se poată face cu cea mai mare atenţie dintre persoanele cele mai apte, care să poată gira cât mai bine serviciile publice^[1].

Totodată, unele dintre aceste principii care sunt tipice funcţiei publice europene şi care sunt completate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, individualizează funcţia publică europeană, diferenţiind-o în parte de funcţiile publice naţionale, datorită caracterului său supranaţional.

Următoarele principii vin să garanteze importanţa specifica a drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor europeni.

1. Principiul independenţei absolute a funcţionarilor publici europeni faţă de orice guvern, autoritate, organizaţie sau persoane exterioare instituţiei lor şi faţă de statele ai căror naţionali sunt.

Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile europene sunt cetăţeni ai statelor membre, unde cea mai mare parte dintre ei au studiat şi au lucrat, înainte de a veni să lucreze pentru instituţiile europene.

Independenţa este unul dintre principiile funcţiei publice europene, dar nu numai. Obligaţia de independenţă se aplică şi altor categorii de personal sau de membri ai instituţiilor europene, acest principiu fiind prevăzut în toate documentele Uniunii Europene incidente în acest domeniu.

Scopul principiului independenţei funcţionarului european chiar faţă de statul al cărui naţional este, rezultă din faptul că, în cadrul instituţiei europene, funcţionarul public european nu este numit în funcţie de statul respectiv şi nu îndeplineşte o funcţie în interesul statului din care provine. El este numit în funcţie de autoritatea învestită cu puterea de numire a instituţiei sau organului european în care îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită funcţia în interesul general al Uniunii Europene.

Independenţa constituie o exigenţă absolută pentru membrii personalului în relaţiile cu autorităţile naţionale, aceştia trebuind să-şi îndeplinească îndatoririle şi în conformitate cu art. 11 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, respectiv „să-şi adapteze conduita, având în vedere numai interesele Uniunii, fără să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din exteriorul instituţiei sale ".

A lucra pentru instituţiile europene înseamnă asumarea angajamentului de a duce la îndeplinire obiectivele Uniunii Europene. De aceea interesul personal ori naţional, sau eventualele presiuni politice nu trebuie să ghideze niciodată conduita funcţionarilor.

2. Principiul îndatoririi funcţionarilor de a avea în vedere doar interesele Uniunii în exercitarea atribuţiilor

Această obligaţie de a-şi îndeplini atribuţiile şi de a-şi adapta conduita exclusiv în vederea realizării intereselor Uniunii este în legătură cu obligaţia de independenţă faţă de statul al cărui naţional este. Această obligaţie este asimilată celei de loialitate faţă de interesele Uniunii.

Obligaţia de fidelitate continuă şi după încetarea funcţiei, obligându-l pe funcţionar sau agent contractual ca, după încetarea funcţiei, să respecte „îndatoririle de onestitate şi delicateţe atunci când este pus în situaţia de a accepta anumite funcţii sau avantaje ".

Din perspectiva relaţiilor cu cetăţenii Uniunii Europene, loialitatea faţă de instituţiile europene în care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea este demonstrată de către acesta prin îndeplinirea obiectivului fiecărei instituţii europene şi anume asigurarea unei administraţii eficiente, transparente, deschise, accesibile şi eficace, aceasta putându-se realiza prin tratarea publicului într-o manieră obiectivă şi imparţială.

Statutul contribuie astfel la „fabricarea" unui interes general Uniunii Europene distinct de cel al statelor membre ale acestei Uniuni.

3. Principiul conform căruia privilegile şi imunităţile sunt conferite funcţionarilor europeni exclusiv în interesul Uniunii (art. 23 şi art. 24)

Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor europeni sunt reglementate, în principal de Protocolul din 8 aprilie 1965 cu privire la privilegii şi imunităţi, în capitolul V intitulat „Funcţionarii şi agenţii Comunităţilor Europene".

Dispoziţiile Protocolului sunt completate cu regulamente interne ale instituţiilor europene şi prin acordurile stabilite între instituţiile Uniunii Europene şi statele pe teritoriul cărora reprezentanţii acestora îşi desfăşoară activitatea.

Reprezentanţii oficiali ai Uniunii trebuie să poată susţine liber interesele instituţiilor pe care le reprezintă, de aceea Protocolul a stabilit pentru funcţionarii europeni un număr de privilegii şi imunităţi destinate a le garanta independenţa necesară atât ca persoane, cât şi pentru bunurile lor şi pentru a evita atingerea demnităţii instituţiei pe care o reprezintă.

Tribunalul de Primă Instanţă a motivat că acordarea privilegiilor şi imunităţilor „vizează evitarea unei restricţii ce ar putea fi adusă funcţionării şi independenţei Comunităţilor" .^[2]

Privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocol sunt:

Inviolabilitatea

Inviolabilitatea are ca scop să permită funcţionarului european exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei sale în acord exclusiv cu interesele Uniunii şi nu cu cele ale statului al cărui naţional este sau cu cele ale statului în care îşi desfăşoară activitatea.

Acest privilegiu începe în ziua în care este dobândită calitatea de funcţionar european şi încetează la data la care funcţionarul pierde această calitate.^[3]

Imunitatea de jurisdicţie

Imunitatea de jurisdicţie este recunoscută funcţionarilor europeni şi se explică prin faptul că aceştia nu pot fi traşi la răspundere de către autorităţile statului în care se află instituţia europeană şi în cadrul căreia funcţionarii îşi desfăşoară activitatea.

Limitele în cadrul cărora operează imunitatea de jurisdicţie au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiţie astfel: „imunitatea faţă de procedurile legale acoperă doar actele care, prin natura lor, reprezintă o participare la sarcinile instituţiei".

Funcţionarii beneficiază de imunitatea de jurisdicţie atât în timpul exercitării funcţiei, cât şi după încetarea acesteia, pentru actele îndeplinite în calitatea lor oficială, în exerciţiul efectiv al funcţiilor, sub rezerva răspunderii care le revine faţă de Uniune şi a competenţei Curţii Europene de Justiţie de a statua cu privire la litigiile intervenite între instituţiile europene şi agenţii lor.

1. Privilegii fiscale şi vamale

Scutirea de impozite

Interpretând dispoziţiile art. 3 din Protocol, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că imunitatea privind impozitele se referă la orice tip de impozit, direct sau indirect.

Funcţionarii şi agenţii europeni sunt exceptaţi de la impozitele naţionale pe salariu vărsate de Uniune, însă datorează acestora un impozit în conformitate cu procedura stabilită de Consiliu, la propunerea Comisiei.

2. Exonerarea de taxe vamale şi interzicerea restrângerilor privind exportul sau importul. Funcţionarii europeni beneficiază de dreptul de a importa în mod liber mobila şi autoturismul propriu la data când aceştia intră în funcţie şi de a le reexporta, la încetarea funcţiei.

Funcţionarii europeni se bucură şi de alte facilităţi. De exemplu membrii şi agenţii instituţiilor Uniunii Europene pot obţine permise de liberă trecere, emise de preşedinţii instituţiilor, în forma decisă de Consiliu. Aceste permise sunt recunoscute ca titluri de circulaţie de către statele membre.

4. Principiul conform căruia funcţionarii publici se găsesc în permanenţă la dispoziţia instituţiei

Prevederile Statutului funcţionarilor europeni evidenţiază şi o serie de obligaţii ale acestora care depăşesc limitele vieţii profesionale şi se extind în viaţa privată.

Articolul 55 alineatul 1 din Statut, direct opozabil funcţionarilor prevede că „funcţionarii activi sunt întotdeauna la dispoziţia instituţiei lor".

Interpretarea acestui principiu a fost realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că instituţia europeană trebuie să cunoască şi să dispună de toate informaţiile necesare localizării şi intrării în contact cu funcţionarii săi la domiciliul acestora. De aceea, refuzul unui funcţionar de a comunica administraţiei adresa sa personală constituie o neîndeplinire a obligaţiilor ce rezultă din prevederile articolului 55 alin. 1 şi antrenează o sancţiune disciplinară.

Nefiind necesară nici o măsură de punere în aplicare şi fiind direct opozabil funcţionarilor, articolul 55 alineatul 1 a stat la baza încheierii unui acord între statul în care se află sediul instituţiilor europene şi instituţiile europene în materia informaţiilor ce privesc funcţionarul european, acord ce a fost considerat de Curtea de Justiţie ca fiind nepertinent, deoarece obligaţia funcţionarilor de a-şi comunica adresa personală rezultă direct din Statut.

Astfel, această independenţă juridică faţă de statul naţional este dublată de o dependenţă faţă de Uniune, şi de instituţia de care aparţine. De aceea funcţionarul trebuie chiar după încetarea funcţiilor, „ să respecte obligaţia de onestitate şi delicateţe în acceptarea unor funcţii sau avantaje".

5. Principiul conform căruia funcţionarii europeni sunt antrenaţi în pregătirea reglementărilor cărora li se supun şi în punerea lor în practică.

Acest principiu este unul de substanţă în regimul juridic al funcţionarilor publici europeni, întrucât, pe de o parte, îi motivează în implicarea pentru adoptarea unei legislaţii specifice corespunzătoare, iar, pe de altă parte, în cunoştinţă de cauză uşurează aplicarea respectivei legislaţii, cu efecte benefice pentru ei, pentru serviciul public şi nu în ultimul rând pentru cetăţenii Uniunii Europene.^[4]

6. Principiul proporţionalităţii a fost încorporat în articolul 5 alineatul 3 al Tratatului Comunităţilor Europene

Acest principiu vizează ca măsurile impuse să fie adaptate realizării obiectivului legitim urmărit şi să nu depăşească limitele necesare realizării lui.

Proporţionalitatea este un principiu de drept cu valoare normativă şi reprezintă un criteriu de apreciere juridică în ceea ce priveşte limitele puterii statale atunci când intervine pentru a restrânge exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Pentru a putea fi înţeles principiul (sau regula proporţionalităţii), trebuie analizat în raport cu alte categorii juridice, precum, necesitatea, raţionalitatea, echitatea, ideea de justiţie şi armonie socială.

Proporţionalitatea determină limitele puterii discreţionare a autorităţilor. Depăşirea proporţionalităţii reprezintă depăşirea libertăţii de acţiune lăsată la dispoziţia autorităţilor, respectiv, un exces de putere; este un criteriu de apreciere a raportului dintre mijloacele de acţiune ale autorităţilor şi scopul urmărit, al legitimităţii măsurilor luate.

Deşi acest principiu nu se aplică în exclusivitate drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor europeni, acesta poate fi integrat celorlalte principii menţionate, specifice funcţiei publice europene, deoarece nerespectarea lui de către autoritatea învestită cu puterea de numire a făcut deseori obiectul unor litigii aflate pe rolul Tribunalului de primă instanţă sau al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către funcţionarii europeni.^[5]

2. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale funcţionarilor publici europeni

În ceea ce priveşte principiile şi valorile pentru angajaţii publici, multe state au elaborat propriile lor coduri etice de conduită, fie încorporate în legislaţia în serviciul public sau independent.

Valorile comune includ:

• Eficienţă

Eficienţa este identificată în principal cu exercitarea funcţiilor publice şi depinde aproape întotdeauna de calificare tehnică şi experienţă.

• Obiectivitate

Majoritatea sistemelor europene publice de ocupare impun profesionalism, pregatire tehnică de specialitate şi pregătire juridică, în scopul de a furniza o administraţie în deplină conformitate cu legea şi o relaţie directă cu interesele publice. Una dintre cerinţele de bază şi generale ale administraţiei publice în UE este obiectivitatea necesară în exercitarea funcţiilor publice.

• Cunoştinţe tehnice, experienta si profesionalism

Împreună cu un raport de muncă şi imparţialitatea exercitării de funcţii pentru a se asigura, cele legate de utilizarea de know-how-ul tehnic sunt supuse obiectivitate, inclusiv interpretarea de interes public.

• Egalitatea, merit şi capacitatea

Există o anumită diferenţă în ceea ce priveşte examinarea lor ca principii sau valori. Cu toate acestea, ele sunt considerate ca fiind esenţială în sistemele de selecţie şi de performanţă de locuri de muncă şi de numire. De asemenea, există omogenitate în evoluţia valorii egalităţii.

2.1.Drepturile

Legislaţia generală privind serviciul public în fiecare stat stabileşte o listă de drepturi pentru funcţionarii publici. Ele sunt în mod normal, drepturi de bază, care sunt similare pentru tot personalul, indiferent dacă acestea sunt funcţionari de carieră publici, angajaţi ai serviciilor non-civile, agenţi temporari sau interimari ori de management.

Acestea includ dreptul la o carieră, formare profesională, munca plătită, concedii plătite, îndeplinirea efectivă a sarcinilor legate de categoria lor profesională, evaluarea obiectivă şi transparentă în exercitarea funcţiilor lor, respectarea vieţii private a acestora, orientare sexuală, imagine şi categorie de la locul de muncă, echilibrul între viaţa profesională şi de familie, libertatea de exprimare etc.

Există şi alte drepturi care sunt recunoscute numai pentru o singură categorie de angajaţi, cum ar fi dreptul la imobilitate şi permanenţa, care este atribuită în principal funcţionarilor publici.

Împreună cu drepturi individuale, există şi alte drepturi de grup care sunt recunoscute în statele membre analizate. Dreptul la sindicalizare, asociaţie profesională liberă, negocierea colectivă, grevă, etc sunt deosebit de importante.

Exercitarea acestor drepturi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.^[6]1. Dreptul la carieră.

Cariera reprezintă dezvoltarea în timp, a situaţiei profesionale a unui funcţionar de la recrutare şi pană la momentul în care îşi încetează activitatea profesională.^[7]

Funcţionarilor europeni le este recunoscut dreptul la carieră, ceea ce înseamnă dreptul acestora de a avansa în cadrul categoriei din care fac parte până la cel mai înalt nivel. Promovarea se face în funcţie de criteriile competenţei profesionale, a randamentului activităţii desfăşurate şi a conduitei în serviciu.^[8]

Avansarea funtionarilor publici nu poate fi apreciată decat în urma evaluării funcţionarului respectiv. Functionarii sunt supuşi la evaluări periodice, care se finalizează cu întocmirea unui raport/referat de evaluare. Evaluarea trebuie să aibă în vedere meritele, formaţia şi performanţele profesionale ale funcţionarilor selectaţi pentru promovare.

Fiecare instituţie are competenţa de a-şi stabili modul concret în care se realizează evaluare, prin regulamente interne, cu respectarea următoarelor norme minimale impuse de statut.^[9]

Persoanele dinamice şi motivate pot avansa repede. În cadrul structurii carierei, funcţionarii europeni au posibilitatea de a se perfecţiona profesional prin urmarea unor cursuri în învăţarea unei noi limbi, în management sau în dezvoltarea abilităţilor de comunicare.

Una dintre caracteristicile esenţiale ale funcţiei publice, în ţările cu veritabile sisteme democratice de guvernare, o reprezintă stabilitatea. Stabilitatea funcţionarului public european reprezintă ca o consecinţă logică a continuităţii funcţiei publice.

Aşadar, sistemele de carieră sunt fundamentate pe concepte de stabilitate şi de continuitate, fie în interiorul unuia şi aceluiaşi corp de funcţionari, fie prin trecerea de la un corp la altul. A vorbi despre dreptul la carieră în afara ideii de corp, de unde spiritul de corp (apartenenţa la un corp) este un non sens.

Funcţia publică europeană nu reprezintă o meserie oarecare izolată, ci este structurată într-un sistem ierarhizat, pe orizontală sau verticală. Odată ce funcţionarul a ocupat o anumită funcţie, în general prin concurs, el poate rămâne toată viaţă în corpul respectiv, avansând potrivit meritelor sale şi regulilor de apreciere şi promovare existente.

Reglementări statutare în ţările Uniunii Europene

Dacă Statutul funcţionarilor publici reprezintă ansamblul de reguli ce reglementează situaţia funcţionarilor, care formează „dreptul comun al funcţiei publice'', atunci se poate susţine că în fiecare stat membru există un Statut, chiar dacă formal, în anumite tări nu regăsim un act normativ unic, denumit ,, Statutul general al funcţiei publice".

De exemplu, în Belgia este în vigoare cu numeroase modificări, Decretul-Regal din 2 octombrie 1937, care este completat de Legea din 20 februarie 1990 şi Decretul-Regal din 22 noiembrie 1991, iar în Danemarca există Legea din 18 iunie 1969, completată cu numeroase texte de aplicare^[10].

Franţa are o situaţie specifică, ,, statutul general al funcţionarilor'' este dat de patru legi; Legea din 13 iulie 1983, care are ca obiect reglementarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor, Legea din 11 ianuarie 1989, referitoare la funcţia publică de stat, Legea din 26 ianuarie 1984, referitoare la funcţia publică teritorială şi Legea din 9 ianuarie 1986, care se referă la funcţia publică din spitale.^[11]

În Germania coexistă Legea relativă la funcţia publică federală, din 14 iulie 1953 cu Legea relativă la drepturile funcţionarilor publici, din 1 iulie 1957, la care se adaugă legislaţiile land-urilor.^[12]

Grecia are în vigoare un Cod al funcţionarilor din 1977, care este, însă, întregit, mai ales în domeniul recrutării funcţionarilor, de numeroase decrete, fiind de reţinut că, în 1992, a fost constituită o Comisie de codificare a dreptului funcţiei publice.

Italia are o lege-cadru (din 29 martie 1983) care fixează principiile repartizării competenţei în materia funcţiei publice între legiuitorul naţional, consiliile regionale şi partenerii sociali. În ceea ce priveşte agenţii de stat, există un Statut general din 10 ianuarie 1957 (Testo unico delle disposizioni concernenti lo statuto degli impeignati civili dello stato). De asemenea, în Italia a fost adoptat Decretul- Lege din 3 februarie 1993 cunoscut sub numele de „decretul privatizarii funcţiei publice", care consacră principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcţiei publice, la convenţiile colective negociate între un agent autonom, reprezentant al autorităţii publice şi sindicatele agenţilor publici. În Luxembourg există o Lege din 16 aprilie 1979, care fixează statutul general al funcţionarilor de stat, dar ea este completată cu alte legi, cum ar fi cele referitoare la mobilitatea funcţionarilor (din 1986 şi 1991), precum şi cu un mare număr, de regulamente ale Marelui Duce.

In Olanda, unde primul statut a fost adoptat în 1899, deşi are o Constituţie relativ recentă (1983), sunt menţinute în vigoare dispoziţiile de ordin general din perioada interbelică: Legea cu privire la funcţionarii din 12 decembrie 1929 şi Regulamentului general pentru funcţionarii regatului din 12 iunie 1931. În Spania, Statutul general din 7 februarie 1964 a fost modificat substanţial şi pus în acord cu noua Constituţie (1978), prin legile 2 august şi 26 decembrie 1984, care au reprezentat bazele pentru reglementările în materie ale Comunităţilor autonome, începând cu 1985.^[13]

Într-o situaţie de excepţie de la această regulă se află Portugalia, unde Statutul funcţionarilor publici de stat este compus dintr-o serie de decrete-legi, adoptate în cea mai mare parte într 1986-1991, şi Anglia, unde există o reglementare oarecum diferită de toate celelalte ţări ale Uniunii Europene.

Ideea care stă la baza dreptului englez este precedentul (common law), chiar şi atunci când se adoptă legi speciale, cum au fost şi cele în materia funcţiei publice, din secolul trecut se merge pe principiul actualizării aplicării acestora, pas cu pas, ceea ce nu necesită o nouă lege, ci o reglementare a executivului, intervenind aşa-numitele ordine în Consiliu, prin care se poate, mai departe, delega reglementarea unui ministru sau alte autorităţi ale administraţiei centrale (cum ar fi Trezorul). Aşa se explică de ce statutul actual al funcţionarilor britanici este constituit din acte reglementare (ordine în Consiliu şi decizii ale miniştrilor) şi din cutume.^[14]

Sfera funcţionarilor statutari în ţările Uniunii Europene

Pentru a analiza reglementarea statutară a funcţiei publice din statele membre ale Uniunii Europene trebuie avute în vedere următoarele chestiuni:

1. care sunt categoriile de funcţionari ce intra sub incidenţa statului, adică a regimului juridic unilateral (de drept public) şi
2. care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut.^[15]

În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul se aplică tuturor agenţilor permanenţi ai administraţiei publice, adică stat, colectivităţi teritoriale şi stabilimente autonome. Aceasta era şi situaţia în Italia, până la decretul-lege din februarie 1993 al Guvernului Amato.^[16]

Această situaţie trebuie particularizată în ceea ce priveşte agenţii temporari (care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă, destul de numeroşi în ţările vest-europene), pe de o parte, şi sursele bugetare ale funcţiilor publice, pe de altă parte, existând sensibile diferenţe, explicabile prin tradiţii cu privire la recrutare, dar şi prin necesitatea de face faţă unor necesităţi de moment.

Intr-o a doua grupă se situează Germania şi Luxembourg, unde tradiţia impune o distincţie clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute), pe de o parte, şi salariaţii (Angestelite) ori muncitorii (Arbeiter) supuşi regimului contractual, pe de altă parte. Distincţia este fundamentată pe diferenţa funcţiilor, dreptul german stabilind astfel şi o ierarhizare a personalului din administraţia publică. De principiu numai funcţionarii pot exercita prerogative de putere publică ori de funcţii legate de apărarea interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu un caracter permanent, pe când celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrativ sau funcţii cu caracter tehnic, ce se regăsesc peste tot, şi în administraţia publică şi în intreprinderile private.^[17]

De asemenea, în Danemarca, situaţia este particulară fiind oarecum similară cu cea din Germania.^[18]

La nivel internaţional există două mari categorii de sisteme de serviciu public^[19]:

1. sistemul de tip post, format dintr-un ansamblu de funcţii sau meserii, în care funcţionarii pot fi numiţi într-una din aceste funcţii. Agentul este recrutat pentru a ocupa un post determinat, căruia îi rămâne afectat pe tot cursul funcţiei, el nu face carieră. Exemplul tipic sunt Statele Unite ale Americii unde e legat originar de spoils-system".

2. sistemul de tip „carieră" bazat pe stabilitatea şi continuitatea în carieră, în care agentul ,, agentul recrutat devine membru al unui corp sau cadru organizat şi ierarhizat. Sistemul civil service britanic este tipic pentru această formulă, practicată şi în Franţa" .

Un prim element care defineşte cariera funcţionarului public este stabilitatea în funcţie. Stabilitatea, ca şi inamovibilitatea, îşi au originea în necesitatea identificării unui instrument, care să stopeze amestecul mereu crescând al politicii în administraţie.^[20]

Stabilitatea pe post de care se bucură funcţionarul public are semnificaţia împiedicării autorităţii emitente a unui act de numire în funcţie publică de a trece - oricând şi în alte condiţii - la revocarea unui asemenea act, aceasta putându-se face numai în anumite condiţii, cu caracter excepţional^[21].

Inamovibilitatea reprezintă, ca şi stabilitatea, o garanţie pe care statul o acordă funcţionarului său că nu va fi suspendat sau revocat decât pentru cauze disciplinare, ea se deosebeşte de stabilitate prin aceea că funcţionarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare.

Un element deosebit de important al carierei funcţionarului public îl reprezintă avansarea acestora. In carieră, funcţionarului public european îi este recunoscut dreptul de a promova în funcţia publică şi de a avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii.

În România, un element de noutate adus prin ultimele modificări ale Legii nr. 188/1999 este cuprins în teza a doua a art. 63 conform căreia promovarea în clasă, în grade profesionale şi avansarea în treptele de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui post vacant. Este importantă această precizare, care înlocuieşte soluţia anterioară care condiţiona promovarea de existenta unui post vacant.

Având în vedere că nu existau posturi vacante în vederea promovării, în ultimii ani existând numeroase restricţii la încadrarea în posturi în autorităţile şi instituţiile publice, se ajunsese la situaţia ca dreptul de a avansa şi de a promova să fie unul formal, lipsit de conţinut. In completare, art. 64 alin (2) al legii recunoaşte că promovarea se poate face, prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului deţinut de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului^[22].

Libertatea de opinie şi de expresie.

Libertatea de expresie este o libertate fundamentală a omului recunoscută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care statuează, prin art. 10 că „ Orice persoană are libertate de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei".

Aşadar, funcţionarul public are, ca orice cetăţean, libertatea de a-şi exprima public opinia. În ce priveşte acest drept al funcţionarilor publici naţionali, doctrina contemporană este aproape unanimă în a susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat în funcţie de raportarea la funcţionarul public în timpul orelor de serviciu şi în afara acestora. Aceasta deoarece, în timpul serviciului funcţionarul public trebuie să respecte o obligaţie de neutralitate, de loialitate faţă de instituţia investită cu puterea de numire, în timp ce, în afara orelor de serviciu, funcţionarul public are o obligaţie de rezervă, de măsură.

Statutul funcţionarilor europeni instituie obligaţia de discreţie a funcţionarilor europeni cu privire la tot ceea ce priveşte faptele şi informaţiile ce au ajuns la cunoştinţa lor în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiilor.

Deşi aparent obligaţia de discreţie este legată exclusiv de exerciţiul funcţiei, aceasta continuă să subziste şi după încetarea funcţiei intrucât, conform art. 17 din Statut, funcţionarul public european rămâne supus acestei obligaţii şi după încetarea funcţiilor sale.

Poziţia Curţii Europene de Jusititie în materia libertăţii de exprimare a fost ferma în favoarea acordării unei preferinţe acestei libertăţi faţă de alte scopuri şi interese pe care statul ar dori să le ocrotească prin acţiunile sale.

În hotărârea din cauză Handyside c. Regatul Unit (1976), Curtea s-a referit la existenţa unei nevoi sociale pentru a putea justifica o limitare a libertăţii de exprimare. Sarcina statului care a luat o asemenea măsură este de a preciza motivele care au dus la o asemenea limitare şi mai ales de a dovedi că aceste motive sunt temeinice. Curtea a precizat că limitările aduse libertăţii de exprimare trebuie interpretate restrictiv, inclusiv noţiunea de necesitate într-o societate democratică.

Orice măsură de limitare a libertăţii de exprimare trebuie, conform articolului 10, parag. 2 să fie necesară într-o societate democratică pentru îndeplinirea scopurilor menţionate. Pentru a determina existenţa unei asemenea necesităţi, Curtea a aplicat criterii diferite de apreciere, în funcţie de forma sau categoria de exprimare pusă în discuţie. În orice caz, criteriul principal este cel al proporţionalităţii ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit. Alte criterii utilizate de Curte în aprecierea necesităţii într-o societate democratică pot fi: importanţa interesului exprimării, mediul şi modul de comunicare a opiniilor şi informaţiilor, marja de apreciere a statelor.^[23]

În acest context, pe cale jurisprudenţială s-a stabilit de către instanţa de contencios european faptul că libertatea conştiinţei are drept corespondent ,,o obligaţie de neutralitate'' care incumbă autorităţii publice, în virtutea căreia acesteia îi este oprită orice apreciere ori, după caz, evaluare a legitimităţii convingerilor neexteriorizate, de natură religioasă, aparţinând unei persoane ce are sau nu calitatea de funcţionar public.^[24]

În acest context, raportat la funcţionarii publici, exerciţiul libertăţii de expresie este limitat prin obligaţia păstrării secretul profesional şi de discreţia în privinţa datelor cu care intră în contact, în virtutea atribuţiilor de serviciu.

În virtutea acestui principiu, funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care vizează persoana sau cariera acestuia, indiferent dacă deciziile respective au fost luate în acord cu prevederile Statului sau a altor acte normative aplicabile la materia funcţiei publie. Altfel spus, funcţionarului public îi este recunoscut dreptul de a fi informat nu doar asupra măsurilor, natura şi conţinutul acestora, care au fost dispuse ori urmează a fi dispuse în baza Statutului, ci şi cu privire la acele măsuri care au fost luate la adresa sa ori a carierei sale, în temeiul altor acte normative.

Inutilitatea acestui drept este determinată de faptul că nici o decizie, care îl priveşte direct pe funcţionarul public, nu produce efecte dacă nu este adusă la cunoştinţa celui/celor cărora le este aplicabilă decizia prevăzută de textul legii .

Activitatea instituţiilor europene este ocrotită şi prin obligarea funcţionarilor europeni de a solicita autorizaţia instituţiilor pentru orice text pe care ar dori să-l publice în legătură cu activitatea acestor instituţii.

Instituirea obligaţiei autorizării nu reprezintă o limitare a dreptului la exprimarea liberă a funcţionarului european, ci doar o măsură de protecţie a activităţii instituţiilor fiindcă această autorizaţie nu poate fi refuzată decât dacă publicarea avută în vedere este de natură a pune în joc interesele Uniunii.

Dreptul de asociere.

Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental, recunoscut şi garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acest drept reprezintă abilitatea funcţionarilor publici europeni de a se asocia în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală sau de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.^[25]

Art. 11 din Convenţie instituie libertatea oricărei persoane de întrunire paşnică şi de asociere având inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Carta Socială Europeană revizuită, un alt instrument european, instituie, de asemenea, acest drept general, admiţând limitarea dreptului de afiliere sindicală doar pentru anumite categorii profesionale cum ar fi aceea a forţelor armate sau a poliţiei.

Articolul 24b din Statutul funcţionarilor publici europeni consacră dreptul de asociere al acestora, menţionând, în mod special, că aceştia pot fi membri ai organizaţiilor sindicale sau profesionale ale funcţionarilor europeni.

Libertatea sindicală, recunoscută funcţionarilor europeni, nu presupune doar libertatea afilierii acestora la organizaţii sindicale sau profesionale ci şi dreptul acestor asociaţii de a desfăşura orice activitate licită în apărarea intereselor profesionale ale membrilor lor.

Mai mult, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că libertatea sindicală presupune, în primul rând că instituţiile nu pot interzice funcţionarilor lor să adere la o organizaţie sindicală sau profesională şi să participe la activităţi sindicale şi nici să-i penalizeze în vreun fel pentru motivul afilierii lor sau al desfăşurării acestor activităţi.

Această libertate presupune, în al doilea rând, că instituţiile şi organismele europene să nu facă diferenţiere de tratament nejustificată între organizaţiile sindicale şi profesionale. 4. Dreptul la grevă.

Cum s-a arătat deja, în toate ţările Uniunii Europene, în consonanţă cu art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la grevă este supus unor restricţii ce derivă din principiul continuităţii serviciului public, nefiind recunoscut pentru anumite categorii de funcţionari, cum ar fi, în Franţa, poliţia naţională, administraţia penitenciarelor, militari, cum la fel întâlnim restricţii şi în Grecia,

Spania, Italia, Luxembourg, pe când în alte ţări Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia, dreptul la grevă este interzis tuturor funcţionarilor in sensul strict al termentului.

Dreptul la grevă nu este singurul drept constituţional care, în cazul funcţionarilor cunoaşte restricţii; în aceeaşi situaţie intră dreptul de asociere, cu specială privire la asocierea în sindicate, libertatea de exprimare, cu privire la exprimarea opiniilor politice şi libertatea economică, cu specială privire la constituirea de societăţi comerciale.

Acest drept nu este recunoscut în mod expres funcţionarilor europeni prin Statut. Cu toate acestea, în doctrină se consideră că funcţionarii europeni beneficiază de acest drept.

Dreptul la grevă al funcţionarilor publici este reglementat distinct în ţările membre ale Uniunii Europene, mergând de la interzicerea acestui drept, în state ca Belgia, Danemarca, Germania sau

Portugalia, la state în care această interdicţie nu este una expresă, Irlanda şi Marea Britanie. În Grecia, Spania, Franţa, Italia şi Luxemburg dreptul la grevă al funcţionarilor publici este recunoscut, cu excepţia unor categorii cum ar fi cea a poliţiştilor.

În România, funcţionarilor publici, conform art. 28 din Statut, le este recunoscut dreptul la grevă, în condiţiile legii şi cu respectarea principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public.

Atât în Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 - art. 12 şi 13, cât şi în Codul Funcţionarilor publici din 8 iunie 1940 - art. 10, era interzis dreptul la grevă al funcţionarilor publici.

Dreptul la concediul anual de odihnă.

Numărul zilelor de concediu de odihnă se stabileşte având în vedere o constantă (24 de zile de concediu de odihnă anual) şi o variabilă, ce depinde de vârstă şi de grad. Concediul astfel stabilit, nu poate însă depăşi 30 de zile lucrătoare.

În afara concediului obişnuit de odihnă, funcţionarul european mai poate beneficia de alte tipuri de concediu, cum ar fi cel de boală sau pre şi post natal, dar si concediul pentru funcţionarul ales într-o funcţie electivă.

In perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.

Dreptul de a candida la funcţiile elective.

Funcţionarul european are, potrivit art. 15 din Statut, dreptul de a candida pentru o funcţie publică electivă. Candidatura sa însă, nu trebuie să afecteze activitatea în cadrul instituţiei care l-a numit, de aceea, pentru a putea candida, cel în cauză este obligat prin Statut să ceară un concediu în interes personal pentru o perioadă ce nu poate depăşi trei luni.

Modalitatea de a candida consacrată prin statut reprezintă, dupa părerea noastră, expresia cea mai democratică a îmbinării dreptului general de a candida pentru o funcţie electivă şi a obligaţiei de a nu leza interesele instituţiei prin interesul sporit pe care l-ar putea acorda campaniei proprii în detrimentul instituţiei.

În situaţia în care funcţionarul european este ales în funcţia pentru care a candidat, autoritatea învestită cu putere de numire are, la alegere, două alternative

• autoritatea decide, faţă de importanţa funcţiei dar şi faţă de obligaţiile impuse titularului, să menţină funcţionarul european în funcţie;
• solicită funcţionarului european să ceară un concediu în interes personal pe perioada exercitării mandatului pentru care a candidat.^[26]

Dreptul la pensie.

Pentru funcţionarii europeni sunt reglementate două forme ale dreptului la pensionare şi anume: pensionarea pentru limită de vârstă şi pensionarea la cerere.

Pensionarea la cerere poate fi solicitată în situaţia funcţionarilor europeni ce au împlinit vârsta de 60 de ani şi care, la o vechime mai mare de 35 de ani pot primi o pensie echivalentă cuantumului de 70% din retribuţia de bază.

La împlinirea vârstei de 65 de ani operează pensionarea din oficiu. Nu este prevăzută o diferenţiere a vârstei de pensionare pentru femei şi bărbaţi.

Ca o particularitate trebuie menţionat faptul că, în Franţa, este prevăzută, alături de alte forme de sancţionare a funcţionarului public şi pe aceea de suprimare a dreptului la pensie.

Dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale.

Instituţiile Uniunii Europene au obligaţia de a facilita perfecţionarea profesională a funcţionarilor, în măsura în care acest lucru este compatibil cu cerinţele bunei funcţionări a serviciilor şi conforme cu propriile lor interese.

Perfecţionarea profesională a funcţionarului european este avută în vedere în desfăşurarea carierei acestuia.^[27]

Curtea Europeană de Justiţie a statuat că noţiunea de formare profesională are o sferă mai largă, presupunand inclusiv posibilitatea de a apela la studii universitare sau postuniversitare în domeniu.

Art. 24 din Statut prevede obligaţia Comunitătilor de a sprijini perfecţionarea profesională a funcţionarilor comunitari, în măsura în care aceasta este compatibilă cu exigenţele unei bune funcţionări a serviciului şi în conformitate cu interesele comunităţilor. Pe parcursul întregii sale cariere, funcţionarul are atat dreptul la perfecţionare profesională cat şi obligaţia de a se perfecţiona.

Dreptul la o remuneraţie pentru activitatea prestată.

Sistemul de salarizare a functionarilor publici se stabileste prin lege, avându-se în vedere următoarele:

1. necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice, în condiţiile în care funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod corespunzător;
2. crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase şi trepte, bazate pe evaluarea postului;
3. stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului, care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa ei.

Dreptul la remuneraţie al funcţionarului european este reglementat prin Titlul V al Statutului. Remuneraţia funcţionarului european este stabilită în funcţie de nivelul gradului pe care acesta îl ocupă şi cuprinde salariul de bază, alocaţiile familiale şi indemnizaţii.

Personalul european primeşte alocaţii pentru copii. Atunci când copiii ating vârsta şcolarizării, personalul primeşte, de asemenea, o alocaţie pentru educaţie. În vederea susţinerii educaţiei copiilor funcţionarilor europeni au fost create creşe şi şcoli pentru aceştia.

In literatura de specialitate au fost identificate următoarele principii cu privire la remuneraţia funcţionarilor:

• acordarea retribuţiei reprezintă un drept al funcţionarului european;
• dreptul la remuneraţie nu poate face obiectul unei renunţări din partea funcţionarului (art. 62 din statut);
• retribuţia se acordă în funcţie de grad şi de eşalon, şi este atrasă de numirea functionarului comunitar, reprezintă deci un efect al actului de numire pentru funcţionarul respectiv;
• retribuţia este exprimată în euro şi poate fi supusă unor corecturi anuale;
• nivelul retribuţiei este stabilit expres prin Statut;
• funcţionarii achită contribuţii pentru fondurile de securitate socială, pensie, alte retribuţii etc.;
• pe langă salariul de bază, funcţionarii mai au dreptul la sporuri şi indemnizaţii, cum ar fi: alocaţiile familiale, în care sunt incluse sume de bani pentru copii,taxe de şcolarizare sau pentru grădiniţă; indemnizatia de deplasare; restituirea cheltuielilor ocazionate de debutul său în funcţie, de mutare sau de încetare a activităţii; etc

Dreptul la protecţie socială, la ajutor şi asistenţă din partea instituţiilor Uniunii Europene.

Protecţia socială priveşte nu doar funcţionarul european, ci şi pe membrii familiei acestuia şi presupune asigurare medicală, anumite ajutoare băneşti în caz de deces, de invaliditate, pentru cheltuieli materiale şi farmaceutice.

Dreptul la asistenţă şi ajutor din partea instituţiilor Uniunii Europene este reglementat prin art. 24 din Statut care prevede:

• obligaţia de asistenţă a funcţionarilor în special în orice acţiune judiciară îndreptată împotriva autorilor unor ameninţări, jigniri, calomnii sau atentate contra persoanei funcţionarilor europeni a membrilor familiilor lor sau a bunurilor acestora, cu condiţia ca aceste acte să fie îndreptate împotriva funcţionarului european ca urmare a calităţii şi funcţiei acestuia.
• solidaritatea instituţiilor Uniunii Europene în acoperirea pagubelor suferite de funcţionar prin aceste fapte îndreptate împotriva lui, cu următoarele condiţii:

1. funcţionarul să nu se afle, cu intenţie, sau dintr-o neglijenţă gravă, la originea acestor fapte
2. funcţionarul să nu fi putut obţine despăgubiri de la autorul acestor fapte.^[28]

Dreptul de a-i fi comunicată în scris orice decizie cu caracter individual care îl priveşte pe funcţionar.

Potrivit art. 25 din Statut, orice decizie individuală luată în aplicarea Statutului trebuie să fie comunicată neîntârziat în scris funcţionarului european. Orice decizie reprehensivă trebuie să fie motivată. Motivarea este obligatorie în astfel de situaţii, datorită necesităţii transparenţei unei astfel de măsuri de învinuire a funcţionarului european.

Deciziile individuale privind desemnarea, numirea în funcţie, promovarea, transferul, stabilirea poziţiei administrative şi încetarea raporturilor de muncă ale unui funcţionar se publică în cadrul instituţiei sale. Aceste informaţii publicate sunt accesibile tuturor membrilor personalului, pentru o perioadă de timp corespunzătoare.

Dreptul la ajutor şi asistenţă a funcţionarului public din partea comunităţilor.

Formularea din Statut a acestui drept indică în mod cert că funcţionarii au posibilitatea de a fi asistaţi de către Comunităţi în orice situaţie de urmărire împotriva autorilor unor fapte de ameninţări, ultraje, injurii, defăimări sau atentate împotriva persoanei şi bunurilor funcţionarului sau a membrilor familei sale care sunt încă legate de calitatea de funcţionar.

Statutul instituie principiul solidarităţii între instituţie şi funcţionar pentru prejudiciile produse de acesta, doar dacă aceste prejudicii nu au fost generate cu intenţie sau prin neglijenţă gravă a funcţionarului. Principiul nu poate fi invocat nici dacă fapta cauzatoare de prejudiciu se datorează exclusiv activităţii victimei sau părţii vătămate.

Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.^[29]

2.2.Obligatiile functionarului public european

Titlul al II-lea al Statutului funcţionarilor europeni este cel care reglementează, alături de drepturile funcţionarilor europeni şi obligaţiile ce incumbă acestora în virtutea funcţiei pe care o ocupă, atât în timpul exercitării acestora cât şi după încetarea funcţiei.

Obligaţiile funcţionarilor europeni, astfel cum sunt ele prevăzute expres sau implicit în Statut, sunt următoarele:^[30]

1. Obligaţia de independenţă şi de neutralitatea funcţionarului european faţă de orice altă autoritate decât organizaţia care l-a angajat.

Reglementată ca principală îndatorire a funcţionarilor europeni, independenţa faţă de orice altă autoritate decât cea care l-a angajat, presupune pentru funcţionarul european:

1. refuzul de a primi orice instrucţiuni de la un alt guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din exteriorul instituţiei;
2. refuzul de a accepta orice distincţie onorifică, funcţie, favoare daruri sau remuneraţii de orice natură, din partea oricărei surse exterioare.

Legiuitorul european atenuează însă această interdicţie instituind necesitatea autorizării autorităţii investite cu puterea de numire, ceea ce presupune că funcţionarul european poate primi o asemenea distincţie, în condiţiile existenţei unei asemenea autorizări.

Această obligaţie se află într-o strânsă legătură cu exercitarea funcţiei europene fiindcă ea nu incumbă funcţionarului, în cazul în care acesta ar primi un asemenea dar sau remuneraţie pentru un serviciu efectuat anterior numirii sale sau în timpul unui concediu pentru serviciul militar sau naţional, şi în numele acestor servicii;

1. imposibilitatea de a păstra sau dobândi direct sau indirect, în întreprinderile supuse controlului instituţiei căreia îi aparţine, sau în legătură cu aceasta, interese de o natură sau de o importanţă care să fie susceptibilă de a-i compromite independenţa în exerciţiul funcţiei sale;
2. solicitarea aprobării din partea autorităţii investite cu puterea de numire pentru orice activitate exterioară întreprinderii sale remunerată sau nu. Măsura în care această activitate ar putea fi de natură a aduce atingere independenţei funcţionarului sau intereselor Uniunii este stabilită de autoritatea cu puterea de numire care poate să refuze acordarea autorizării activităţii funcţionarului;

Imposibilitatea desfăşurării unei activităţi exterioare instituţiei angajatoare şi care ar putea aduce atingere intereselor acesteia, atinge nu numai funcţionarul european ci şi familia acestuia.

Profesia sau activitatea lucrativă desfăşurată de soţ, trebuie adusă la cunoştinţa autorităţii investite cu puterea de numire de către funcţionarul european. Autoritatea va aprecia asupra măsurii în care profesia sau activitatea lucrativă desfăşurată de soţ este incompatibilă cu cea a funcţionarului european. În situaţia în care această incompatibilitate există, funcţionarul poate să dea asigurări că îi va pune capăt într- o anumită perioadă de timp, iar în cazul în care nu poate da aceste asigurări, autoritatea poate să decidă menţinerea funcţionarului european, mutarea pe un alt post sau să îl demită din oficiu. Dată fiind importanţa măsurii ce poate fi luată în acest caz, în situaţia unei astfel de incompatibilităţi, este prevăzută necesitatea avizului Comisiei paritare, autoritatea investită cu puterea de numire luând decizia în baza acestui aviz.

1. analiza existenţei unui interes propriu în tratarea sau soluţionarea unei probleme întâlnite în exercitarea funcţiei sale. În măsura în care interesul personal al funcţionarului european poate să-i compromită independenţa, are obligaţia de a informa autoritatea investită cu puterea de numire despre această situaţie;
2. necesitatea solicitării unui concediu în interes personal în situaţia în care funcţionarul european candidează la o funcţie public electivă. Dreptul acestuia de a candida nu poate fi exercitat în perioada în care acesta trebuie să îndeplinească toate activităţile specifice funcţiei pe care o ocupă. De aceea, fără a îngrădi dreptul de a candida, legiuitorul a instituit obligaţia de exercitare a acestui drept în limitele unui concediu în interes personal.^[31]

2. Obligaţia de rezervă şi de discreţie cu privire la faptele şi informaţiile ce au ajuns la cunoştinţa funcţionarului european în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiei sale.

Această obligaţie presupune ca nici un document sau o informaţie ce nu ar fi trebuit să fie făcută publică să nu fie adusă de către funcţionarul european la cunoştinţa unei alte persoane ce nu are calitatea necesară cunoaşterii acestor informaţii. Obligativitatea păstrării pentru sine a acestor informaţii incumbă funcţionarului european şi după încetarea funcţiei sale.

În plus, orice text care priveşte activitatea instituţiilor Uniunii Europene poate fi publicat sau dat publicităţii de către un funcţionar european doar în măsura în care poate obţine autorizarea instituţiilor europene. Instituirea acestei obligaţii este de natură a apăra interesele Uniunii Europene şi nu limitează dreptul de a publica al funcţionarilor europeni decât în măsura în care publicarea informaţiilor poate pune în joc interesele Uniunii.

Obligaţia de rezervă şi de discreţie este extinsă, în cazul funcţionarului european şi la situaţia în care acesta ar dori să uzeze de informaţiile obţinute în cursul sau cu ocazia exercitării funcţiei, în justiţie.

Pentru a se putea folosi de aceste informaţii el are nevoie de asemenea, de permisiunea autorităţii investite cu puterea de numire. Refuzul acestei autorităţi poate fi justificat doar de îndeplinirea, cumulativă, a două condiţii:

• ar putea fi atins interesul Uniunii prin divulgarea informaţiilor;
• nu poate antrena consecinţe penale pentru funcţionarul european.

Obligaţia de rezervă revine funcţionarului european şi după încetarea funcţiei sale.^[32]

Obligatia de a nu divulga informatii despre care functionarul a luat cunoştiinţa în timpul sau cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu îmbracă şi o formă penală, sub aspectul săvarşirii infracţiunii de divulgare a secretului profesional.

Acest concept nu se contrazice cu idea de transparanţă în administratia publică deoarece dreptul de a avea acces la documente publice este prevăzut prin legi speciale şi poate fi exercitat în mod liber, în condiţiile şi cu respectarea legii cadru în domeniu. Transparenţa trebuie privită ca un mod în care publicul se poate apropia de actul decizional, iar aflarea informaţiilor este un proces necesar şi obligatoriu pentru ca publicul să poată participa activ la luarea de decizii.

3. Obligaţia de supunere ierarhică.

Funcţionarul este angajat într-un raport de drept public iar organizarea instituţiei în care efectiv desfăşoară activitate poate presupune şi respectarea unei ierahii fireşti. Respectarea ordinii ierarhice este o obligatie firească, dar ea nu trebuie înţeleasă ca o soluţie pentru justificare încălcării legii.

Funcţionarul european răspunde, potrivit Statutului, de executarea sarcinilor ce i-au fost încredinţate. În afara sarcinilor strict stabilite, el are obligaţia de a-i ajuta şi a-i sfătui pe superiorii săi ierarhici. Aceştia, la rândul lor, răspund faţă de superiorii lor. ^[33]

Funcţionarul situat pe o poziţie ierarhic superioară are dreptul de a anula, suspenda sau modifica ordinele date de un funcţionar de pe o poziţie ierarhic inferioară, atat pentru motive de legalitate cat şi pentru motive de neoportunitate.

Functionarul situat pe o pozitţie ierarhic inferioară nu poate neglija ordinul funcţionarului aflat pe o poziţie superioară lui decat pentru motive de legalitate. Funcţionarul ierarhic inferior nu poate pretinde şi nici refuza să execute un ordin al superiorului pe motiv că ordinul nu este oportun.^[34]

Trebuie menţionat că, în afara răspunderii proprii a fiecăruia dintre funcţionarii europeni, cei însărcinaţi cu funcţii de conducere răspund şi de executarea ordinelor date, fiind aşadar răspunzători pentru modalitatea de desfăşurare a activităţii în compartimentul pe care îl conduc.

În situaţia în care funcţionarul european apreciază că ordinul primit este ilegal sau că poate cauza dificultăţi majore, este obligat să aducă aceasta la cunoştinţa superiorului. Forma scrisă a sesizării ilegalităţii actului nu este în acest caz, obligatorie, Statutul funcţionarilor europeni făcând referire la eventualitatea formei scrise. Această formă este însă obligatorie atunci când superiorul ierarhic confirmă ordinul sesizat ca ilegal.

Confirmarea scrisă a ordinului obligă funcţionarul european la executarea acestuia cu excepţia cazurilor când este contrar legii penale sau normelor de securitate în vigoare. Aşadar subordonarea ierarhică a funcţionarilor europeni nu este una absolută, ea fiind limitată de rigorile legii penale şi normelor de securitate.^[35]

4. Obligaţia de fidelitate a funcţionarului european.

Relatia care se creează prin actul de numire între un funcţionar şi instituţia sau autoritate pentru care lucrează acesta este una bazată pe respect şi consideraţiune reciprocă.

Autoritatea investită cu putere de numire a funcţionarilor respectă drepturile prevăzute de lege şi ocroteşte persoanele care desfăşoară un serviciu în folos public. E aşadar corect ca şi funcţionarul să fie legat prin obligatia de fidelitate faţă de instituţia in cauză.

Obligaţia de fidelitate îmbracă forma obligatiei de a se abţine de la orice act care ar putea aduce atingere demnităţii functiei sau care este de natură să prejudicieze, moral sau material, instituţia unde lucrează.

Fidelitatea mai este tratată drept obligatie de loialitate faţa de instituţia pentru care se desfăşoară activitatea respectivă.

Fidelitatea şi loialitatea funcţionarului mai comportă o analiză şi prin prisma obligatiei de a vea un comportament profesional corespunzător, atăt în relatii cu persoane străine de instituţia reprezentată, căt şi în raport cu subalternii şi superiorii.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, obligaţia de fidelitatea a funcţionarului european prezintă aspecte complexe deoarece ea trebuie îmbinată cu loialitatea faţă de ţara al cărei resortisant este. Fidelitatea faţă de instituţia europeană presupune angajamentul integral al funcţionarului faţă de respectiva instituţie europeană, dincolo de orice influenţă exterioară posibilă asupra sa ce ar putea aduce atingere demnităţii funcţiei deţinute.

Fidelitatea faţă de instituţia europeană persistă şi după încetarea funcţiei, art. 16 obligând pe funcţionarul european, aşa cum am mai arătat, ca după încetarea funcţiei sale să respecte îndatorirea de onestitate şi delicateţe atunci când este pus în situaţia de a accepta anumite funcţii sau anumite avantaje.^[36]

O altă categorie de obligaţii priveşte raporturile funcţionarului cu publicul, fiind vorba despre discreţia profesională, care trebuie conciliată cu regulile privind transparenţa administrativă, în vigoare în cea mai mare parte a statelor Uniunii.^[37]

5. Obligaţia de domiciliu.

Funcţionarii europeni sunt obligaţi să aibă reşedinţa în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea. Este posibil chiar ca prin actul de numire funcţionarul să fie informat despre faptul că locul pentru desfăşurarea competenţelor aferente funcţiei sale este o altă localitate. În această ipoteză, funcţionarul este obligat să îşi schimbe rezidenţa în localitatea din care îşi poate aduce cel mai bine la îndeplinire sarcinile postului ocupat.

Bineînţeles că aceste schimbări de rezidenţă sau domiciliu angajează o serie de cheltuieli pentru funcţionarul în cauză şi familia sa. Statutul funcţionarilor europenei stabileşte însă expres că aceste cheltuieli vor fi suportate integral de instituţia sau autoritatea în favoarea căreia sau pentru folosul căreia sunt avansate.

În concluzie, în vederea îndeplinirii obligaţiei de rezidenţă, funcţionarii se văd obligaţi să îsi organizeze astfel viaţa profesională şi privată încât să nu afecteze în nici un fel nivelul maxim de randament pe care îl poata da pe postul sau în funcţia respectivă.

Funcţionarul este obligat să locuiască nu doar în localitatea unde lucreză, ci poate opta pentru stabilirea domiciliului la o distanţa faţă de locul exercitării sarcinilor care să nu afecteze exerciţiul optim al atribuţiilor sale.^[38]

6. Obligaţia de a repara prejudiciile cauzate instituţiilor Uniunii Europene.

În cazul unei fapte grave săvârşite de funcţionarul european în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiei sale, instituţia poate obliga pe acesta să repare în totalitatea sau parţial, prejudiciul suferit.

Procedura de recuperare a prejudiciului presupune emiterea unei decizii motivate de către autoritatea investită cu puterea de numire, după îndeplinirea formalităţilor prevăzute în materie disciplinară.

Funcţionarul european poate contesta decizia de imputare a prejudiciului cauzat. În acest caz el poate să sesizeze organul jurisdicţional după avizarea prealabilă a autorităţii investite cu puterea de numire ce ar putea determina o încheiere pe cale amiabilă a litigiului. ^[39]

7. Obligaţia de moralitate.

Această obligaţie incumbă funcţionarului european atât înainte de îndeplinirea funcţiei europene, în timpul său, dar şi după încetarea funcţiei.

Deşi nu este instituită în mod expres prin articolele din Statut, aceasta este una dintre principalele obligaţii ale funcţionarului european fiindcă, potrivit art. 12, acestuia îi este interzis să săvârşească vreun act sau să se exprime public de o manieră a afecta demnitatea funcţiei sale.

Obligaţia de moralitate este anterioară chiar ocupării unei funcţii publice europene, deoarece, potrivit art. 28 lit. c din Statut, nimeni nu poate fi funcţionar dacă nu oferă garanţiile de moralitate cerute de exercitarea funcţiei sale şi persistă pe toată perioada exercitării funcţiei. Astfel, conduita în serviciu, alături de competenţa profesională şi randamentul în funcţie sunt criteriile pe baza cărora se poate realiza avansarea sau promovarea funcţionarului european.

Respectarea acestei obligaţii constituie unul dintre criteriile pe care le are în vedere autoritatea investită cu puterea de numire atunci când întocmeşte lista funcţionarilor care urmează a fi puşi în disponibilitate.

Atat în timpul îndeplinirii atribuţiilor funcţiei cat şi în afara timpului de serviciu, funcţionarul trebuie să aibă o conduită politicoasă şi morală, fără a aduce atingere prestigiului functiei şi funcţionarului public în general. Viaţă funcţionarului nu trebuie să presupună scandaluri şi nici orice alte aspecte care afectează reputaţia persoanei respective sau atrage o notă nefavorabilă asupra nivelului de moralitate al unei instituţii sau autorităţi publice.

La nivel european fost adoptat un cod de conduită profesională a functionarilor publici.

8. Obligativitatea efectuării controlului medical.

Exercitarea funcţiei publice europene presupune nu numai o pregătire profesională corespunzătoare, ci şi o stare de sănătate care să permită desfăşurarea în bune condiţii a acestei funcţii. De aceea, funcţionarii europeni sunt obligaţi a efectua un control anual al stării de sănătate la medicii din cadrul instituţiei sau la un medic liber ales. ^[40]

Obligaţia de a îndeplini condiţiiile unei sănătăţi fizice şi psihice adecvate pentru funcţia ocupată nu poate fi privită ca o reglementare cu caracter discriminatoriu. Astfel, nu se interzice ocuparea funcţiei de o persoană care, eventual, prezintă o deficienţă fizică, decat dacă un medic competent apreciază că respectiva deficienţa îl face inapt să exercite sarcinile postului respectiv.^[41]

9. Obligaţia de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţă profesională Funcţionarul este obligat să îşi consacre întreaga sa activitate profesională îndeplinirii într-un cat mai performant a sarcinilor aferente funcţiei ocupate.

Această obligaţie presupune achitarea sarcinilor de serviciu personal şi efectiv, angajand întreaga putere de muncă în folosul misiunii încredinţate. Funcţionarul nu poate exercita în mod cumulativ alte funcţii sau meserii, întregul său disponibil de timp şi întreaga sa pricepere fiind angajate exclusiv în folosul funcţiei publice ocupate.

Funcţionarilor le este interzis să absenteze de la serviciu absenţele nemotivate angajand sancţiuni disciplinare, mergand în extremă pănă la demiterea din funcţie.

Mai mult, pe lângă angajarea răspunderii disciplinare în situaţia absenţelor nemotivate, zilele absentate se scad din numărul de zile de concediu de odihnă la care respectivul funcţionar este îndreptăţit.

Tot ca o consecinţă a obligaţie de îndeplinire la nivel superlativ a sarcinilor de serviciu, funcţionarul este obligat să îşi menţină şi să îşi perfectioneze permanent nivelul de pregătire profesională şi să se ţină la curent cu toate transformările apărute în domeniul în care desfăşoară activitate. Formarea profesională

însă este atât un drept cât şi o obligaţie pentru fiecare funcţionar în parte.^[42]

10. Îndatorirea de neutralitate economică a funcţionarului public

În virtutea art. 3 lit e) din Legea cu nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, două dintre „principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici'' sunt şi cel al imparţialităţii şi, respectiv, cel al independenţei, potrivit cărora ,, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes, economic, în exercitatea funcţiei publice''.

La rândul său, art. 5 alin. (2) teza 1 din actul normativ citat stabileşte faptul că în exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au obligaţia de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.

În privinţa neutralităţii economice a funcţionarilor publici, Codul de conduită a acestora mai aduce, prin prevederile sale, si alte câteva precizări.

Astfel, potrivit art. 11 din cuprinsul Legii nr. 7/2004, ,,în considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să permită utlizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale".^[43]

Prima interdicţie se referă la împiedicarea funcţionarului public de a se prezenta în ochii terţilor în calitate de agent publicitar al unui comerciant ori al vreunei activităţi cu caracter comercial. În principiu, administraţia publică trebuie să rămână un spaţiu străin de implicaţiile practicilor concurenţiale, specifice vieţii economice.

A doua interdicţie instituită prin prevederile art. 19 din Codul deontologic al funcţionarilor publici, priveşte imposibilitatea funcţionarului public de a putea cumpăra, în anumite condiţii, bunuri aparţinând proprietăţii private a statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale.

Potrivit textului de lege pe care ne propunem a-l analiza în acest loc, în principiu, un funcţionar public, poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, cu excepţia celor trei situaţii pe care art.19 din Legea cu nr. 7/2004 le prevede în mod expres^[44].

 

^[1]   Dimitrie I.Pepelea, ,,Responsabilitatea Statului şi a funcţionarilor publici", Editura Cermi, 1997, p.198

^[2]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 14

^[3]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 14

^[4]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 17

^[5]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 17-18

^[6]   Cristian Clipa - ''Dreptadministrativ'', Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011, p.132

^[7]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p. 37

^[8]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 18

^[9]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p. 38

^[10]  J.Ziller, op.cit., p.366, Prof.Ch Debbasch, L 'administration publique en Europe, C.N.R.S.,Paris,1988 apud Antonie Iorgovan - ' 'Tratat de drept administrativ ' ' Volumul I, Ediţia a IlI-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura AllBeck, 2001, p.539

^[11]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura AllBeck, 2001, p.539

^[12]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura AllBeck, 2001, pp..539 -540

^[13]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck, 2001, p.p.540-541

^[14]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck, 2001, p.541

^[15]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck, 2001, p.541

^[16]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck, 2001, p.541

^[17]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck, 2001, p.542

^[18]   Antonie Iorgovan -''Tratat de drept administrativ'' Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck, 2001, p.542

^[19]Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Drept administrativ", Editia a - VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014 p.532 apud I.Alexandru, Administraţia publică, Teorii, realităţi, perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999,pp.467-468

^[20]J.Vermeulen, ,,Statutul funcţionarilor publici, Bucuresti'', Institutul de Arte Grafice Vremea, 1933, p.309 apud Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Dreptadministrativ", Editia a -VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014 p.532

^[21] C.Clipa, ,,Caracterul obligatoriu al actului administrativ de numire într-o funcţie publică şi stabilitatea pe post a funcţionarului public'' - corelaţii necesare, în Revista de Drept Public nr.4/2010,p.20 apud Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Drept administrativ", Editia a - VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014, p.532

^[22]   Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Dreptadministrativ", Editia a - VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014, p.533

^[23]    Bianca Selejan-Guţan - ''Protecţia Europeană a drepturilor omului'', Editia a-2-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.168

^[24]   Cristian Clipa - ''Drept Administrativ", Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011, p.162

^[25]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p. 35

^[26]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 21-22

^[27]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 22

^[28]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 23

^[29]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p. 41

^[30]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 24

^[31] Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 24-25

^[32]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p.25-26

^[33]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p.26

^[34]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p.46

^[35]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p.26-27

^[36]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p.27

^[37]   Dana Apostol Tofan, „Instituţii administrative europene", Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.183

^[38]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p.46

^[39]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p.27-28

^[40]   Ion Popescu - "Functia publica europeana" - suport de curs, Bucuresti, 2010, p.28

^[41]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al functiei publice" - suport de curs, p.47

^[42]   Mihaela Tofan - " Dreptul European al funcţiei publice" - suport de curs, p.45

^[43]    Cristian Clipa - ''DreptAdministrativ", Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.328

^[44]    Cristian Clipa - ' 'DreptAdministrativ", Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.330