„Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se bazează pe convingerea personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi" .[1]
Morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust.
Se poate afirma că morala "are tangenţă cu comportamentul omului în sfera producţiei materiale şi operaţiilor economice, în creaţia spirituală şi activitatea ştiinţifico-cognitivă, în relaţiile cu semenii şi cu sine însuşi" .
Preceptele şi normele morale organizează conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral[2] .
Ea include astfel norme de comportament, care privesc atât relaţiile de serviciu de toate tipurile, ceea ce poate fi evocat prin sintagma de "comportament profesional" cât şi cele care privesc viaţa privată a individului.
Normele morale sunt prevazute cu sancţiuni morale, ceea ce le face inoperabile dacă nu sunt respectate de bunăvoie. Aceste sancţiuni sunt exterioare activităţii aparatului de stat şi constau, eventual, într-o reacţie a mediului social sau a colectivităţii. În general, se manifestă sub mai multe forme ale dezaprobării publice, care pot genera la nivelul individului în cauză regrete, păreri de rău sau mustrări de conştiinţă.[3]
O înaltă morală în societate este un sprijin şi o garanţie a elaborării şi respectării normelor de drept contribuind la o ordine juridică raţională şi cu un puternic spirit etic.[4]
1. Conceptul de deontologie
Sintagma "deontologie" provine din cuvintele greceşti deon sau deontos care înseamnă ceea ce se cuvine şi logos care înseamnă ştiinţă.
Deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o guvernează. Există aşadar o deontologie a avocaţilor, a medicilor, a magistraţilor, a salariatului şi, plecând de la normele comune
consacrate de aceasta, un specific al deontologiei funcţionarului public.[5]
Deontologia, prin obiectul său specific şi metodele proprii, se află situat între drept şi morală. În sensul larg al cuvântului, deontologia poate fi definită ca ansamblul normelor care conturează un anumit comportament profesional şi privat.
De exemplu, funcţionarul public fiscal din domeniul asistenţei contribuabililor are datoria, conform dispoziţiilor din Codul etic al profesiei sale, ca în întreaga sa activitate să depună toate eforturile pentru aplicarea principiilor de bază în comunicarea cu contribuabilii şi pentru aceasta trebuie să aibă în vedere perfecţionarea permanentă a pregătirii profesionale, dezvoltarea aptitudinilor de comunicare, depăşirea eventualelor obstacole care pot afecta comunicarea cu contribuabilii, respectarea normelor etice.
În articolul care reglementează loialitatea faţă de Constituţie şi faţă de legile ţării, este prevăzută şi obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, datorată naturii funcţiilor publice deţinute. Ei au sarcina de a proteja în mod loial prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act sau fapt care poate produce prejudicii imaginii ori intereselor legale ale acesteia.
Aceste obligaţii subzistă şi după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă dispoziţiile din legi speciale nu prevăd alte termene. Dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public sau remiterea documentelor care conţin asemenea informaţii, la solicitarea reprezentanţilor unei alte autorităţi sau instituţii publice, este permisă numai cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public respectiv îşi desfăşoară activitatea . IV.2. Codificarea valorilor etice şi morale pentru funcţia publică
Preocuparea pentru moralitate şi conduită corectă a funcţionarilor publici europeni a dus la adoptarea unui Cod de conduită corespunzătoare. Acest document reia principiile generale care stau la baza activităţii cu publicul desfăşurată de Comisia Europeană, principii cum sunt: legalitatea, non- discriminarea, proporţionalitatea dintre măsurile întreprinse şi scopul urmărit şi consistenţa actului de conduită în sectorul administrativ .
Codul de conduită stabileşte normele esenţiale de comportament, obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, statuând însă şi condiţii care nu au fost anterior instituţionalizate sau respectate, respectiv evitarea conflictului de interese şi a utilizării funcţiei pentru propriul interes.
Codul reprezintă atât un instrument de informare cu privire la conduita profesională la care sunt indreptăţiţi cetăţenii să se aştepte din partea funcţionarilor publici, cât şi un mijloc de creare a unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.
Din perspectiva funcţionarilor publici, Codul reprezintă o colecţie clară de norme de conduită, prin care se cere funcţionarilor publici să asigure un tratament egal a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, profesionalism, imparţialitate şi independenţă, cinste şi corectitudine .
În cadrul Capitolului II, Codul de conduită stabileşte în mod detaliat drepturile şi obligaţiile (interdicţiile) funcţionarilor publici în exercitarea funcţiei publice, printre care interdicţia funcţionarilor publici "de a solicita ori accepta cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii".
Încălcarea acestui principiu este ceea ce Codul Penal reglementează ca infracţiune sub denumirea de "luare de mită".
De asemenea, Codul prevede că încălcarea prevederilor sale de către funcţionarii publici poate atrage atrage răspunderea disciplinară, atunci când prin faptele săvârşite cu încălcarea normelor de conduită profesională, creează prejudicii persoanelor fizice sau juridice.
În România, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) poate fi sesizată cu privire la încălcarea normelor Codului de către orice persoană interesată. Comisiile de disciplină au dreptul de a examina asemenea fapte şi de a propune măsuri administrative. În cazul în care actele unui funcţionar public sunt prevăzute de Codul Penal, acestea vor fi înaintate organelor de cercetare penală.[6]
Calitatea serviciului public a fost ridicată la rang de principiu în Codul de conduită, stabilind obligaţia funcţionarilor publici de a participa activ la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, pentru realizarea atribuţiilor instituţiilor publice. În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice europene .
Totodată, funcţionarii publici europeni trebuie să respecte următoarele condiţii:
- să aibă o ţinută decentă corespunzătoare demnităţii şi prestigiului funcţiei;
- să dea dovadă de disciplină în relaţiile cu cetăţenii şi în cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea;
- să rămână calm, politicos şi respectuos pe întreaga durată de abordare a asistenţei;
- să manifeste o atitudine pozitivă şi răbdare în relaţia cu publicul;
- să folosească un limbaj corect şi adecvat situaţiei;
- să păstreze confidenţialitatea tuturor informaţiilor relevante obţinute;
- să depună întregul efort pentru a răspunde solicitărilor;
- să acorde întreaga sa atenţie pe parcursul desfăşurării asistenţei;
- să ofere răspunsuri corecte şi complete persoanei interesate şi să se asigure că sunt înţelese de aceasta;
- să îndrume cetăţenii la serviciile de specialitate în vederea obţinerii de informaţii detaliate care depăşesc competenţele structurii de asistenţă .
În ceea ce priveşte situaţia funcţionarilor europeni ca şi a celor internaţionali, în general, abordarea acestei probleme trebuie să pornească de la ideea că ei acţionează în afara unor state determinate, în organisme suprastatale, pe de o parte, iar pe de altă parte că fiecare provine dintr-un anumit stat.
De aici rezultă necesitatea ca funcţionarul public să aibă capacitatea de a deservi în mod autentic interesele organismului căruia aparţine, fără imixtiuni sau influenţe din partea vreunei puteri naţionale sau supranaţionale.
În concluzie, putem afirma, fără echivoc, că se poate vorbi despre o deontologie a funcţionarilor europeni, care se fundamentează pe principiul că aceştia au ca unic scop al activităţii lor servirea intereselor instituţiei europene căreia îi aparţin, ceea ce presupune, în egală măsură, aptitudini, cunoştinţe, sănătate si moralitate.[7]
Prevederile Codului de conduită nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia legală a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în condiţiile legii.
Codul mai cuprinde prevederi cu privire la libertatea opiniilor, menţinând obligatia funcţionarului ca, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, să respecte demnitatea funcţiei publice deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Conform legii, relaţiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcţionarii publici desemnaţi în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.
Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea precum şi persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin:
- întrebuinţarea unor expresii j ignitoare;
- dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private;
- formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.
Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor. Funcţionarii publici au obligaţia să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prin:
a) promovarea unor soluţii similare sau identice raportate la aceeaşi categorie de situaţii de fapt;
b) eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naţionalitatea, convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.
Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu caracter internaţional au obligaţia să promoveze o imagine favorabilă autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă.
În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale. În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă .
3. Izvoarele deontologiei funcţionarilor europeni
Primele izvoare din care originează normele de maximă generalitate aplicabile instituţiilor europene, în ansamblul lor, implicit funcţionarilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul lor, sunt reprezentate de izvoarele dreptului european însuşi.
Este vorba despre legislaţia primară, legislaţia secundară, principiile generale ale dreptului, cutuma, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, dreptul internaţional şi dreptul naţional.
Principalul izvor direct îl reprezintă Statutul funcţionarilor europeni, în care regăsim consacrate dimensiunile regimului juridic aplicabil funcţionarilor europeni, drepturile şi obligaţiile care le revin, principiile care le guvernează activitatea, precum şi consecinţele care intervin în cazul încălcării prevederilor Statutului.
În aceeaşi categorie includem şi anexele la Statut, care, în conformitate cu principiul general şi universal de drept, fac parte integrantă din actul juridic pe care îl vizează.
Un alt izvor îl reprezintă reglementările interne, proprii fiecărei instituţii, sau stabilite, de comun acord, de mai multe instituţii europene.
Codul de conduită stabileşte expres că este interzis funcţionarilor publici să accepte cadouri, servicii şi avantaje. Funcţionarii publici nu trebuie să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor sau persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute sau pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii.
În procesul de luare a deciziilor, funcţionarii publici au obligaţia să acţioneze conform prevederilor legale şi să-şi exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial.
Funcţionarilor publici le este interzis să promită luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, de către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat.
Codul prevede că în exercitarea acestor atribuţii, funcţionarii trebuie să dea dovadă de obiectivitate.
Funcţionarii publici de conducere au obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propun sau aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii, ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare. Se interzice funcţionarilor publici de conducere să favorizeze sau să defavorizeze accesul sau promovarea în funcţia publică pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate etc .
4. Principiile deontologiei funcţionarilor europeni
- Principiul aşteptărilor legitime, a consecvenţei şi al avizării
Codul european al bunei conduite administrative reglementează acest principiu în cuprinsul art. 10, cu nota marginală "Aşteptări legitime, consecvenţă şi avizare".
Astfel, funcţionarul trebuie să fie consecvent în propria sa conduită administrativă precum şi în activitatea administrativă a instituţiei. Funcţionarul va aplica practicile administrative uzuale (normale) ale instituţiei, cu excepţia cazului în care vor exista motive legitime de derogare de la aceste practici într- un anumit caz. În cazul în care asemenea motive există, ele vor fi înregistrate în scris.
Ca o consecinţă a consecvenţei, funcţionarul public va trebui să respecte aşteptările legitime şi rezonabile ale publicului, conform modului în care a acţionat instituţia în trecut.
De asemenea, de ficare dată când va fi necesar, funcţionarul va aviza publicului modalitatea în care va fi urmărită o problemă care intră în atribuţiile acesteia şi maniera de rezolvare a problemei.[8]
În consecinţă, funcţionarii publici europeni vor trebui să-şi organizeze astfel viaţa şi activitatea încât să facă faţă, în orice moment, eventualelor solicitări care vin din partea instituţiei.
- Dreptul la buna administrare
Ombudsmanul nu are competenţa de a lua decizii obligatorii din punct de vedere juridic, iar Codul european al bunei conduite administrative nu este, la rândul său, un instrument cu forţă juridică obligatorie. Totuşi, unele elemente ale codului coincid cu dreptul fundamental la buna administrare, garantat prin articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în decembrie 2009, Carta drepturilor fundamentale are acceaşi valoare juridică, precum tratatele. Prin urmare, orice persoană are acum dreptul legal la buna administrare a problemelor sale în cadrul instituţiilor Uniunii Europene.
Conform articolul 41 al Cartei drepturilor fundamentale, „orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii. Acest drept include în principal:
- dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
- dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime
legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial; c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile ".
De asemenea, Carta prevede in mod expres dreptul la despăgubiri statuând în mod expres că: „orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţiile acesteia în exercitarea funcţiilor lor în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelor membre".
Pentru a garanta exercitarea concretă a dreptului la buna administrare, Carta asigură accesul la administraţia publică europeană a fiecărui cetăţean european în oricare din limbile oficiale ale Uniunii
Europene. Corelativ, răspunsul oferit de instituţia europeană trebuie să fie redactat în limba aleasă de persoana interesată.
- Principiul independenţei şi al imparţialităţii
Funcţionarii publici europeni trebuie să dea dovadă în activitatea lor de un comportament prin care să se realizeze echilibrul necesar între spiritul şi vocaţia lor europeană pe de o parte şi ataşamentul faţă de ţara ai cărei cetăţeni sunt, pe de altă parte.
În strânsă dependenţă cu acesta, este neutralitatea desăvârşită a funcţionarului european, care exclude orice influenţă, din partea oricărui stat, organism naţional sau internaţional, oricărui altui subiect de drept intern sau internaţional.
Conform articolului 8 din Codul de conduită, având nota marginală "Imparţialitate şi independenţă", "funcţionarul va fi imparţial şi independent". Această obligaţie presupune că funcţionarul se va abţine de la orice acţiune arbitrară care afectează în mod negativ publicul, precum şi de la orice tratament preferenţial acordat în baza oricăror motive.
Astfel, conduita funcţionarului nu va fi ghidată de interese personale, familiale sau naţionale, sau de presiuni politice. Funcţionarul nu va participa la adoptarea niciunei decizii în care acesta sau aceasta, sau orice membru apropiat al familiei sale deţine un interes financiar .
- Principiul devotamentului absolut
Funcţionarii publici europeni trebuie să dea dovada de devotamentul absolut în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu pentru realizarea intereselor instituţiei europene şi a politicii europene.[9]
Acest principiu este reglementat de art. 1 din Codul de conduită si presupune că funcţionarii publici trebuie să fie conştienţi că instituţiile Uniunii există pentru a servi intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor în atingerea obiectivelor tratatelor. Aceştia trebuie să facă recomandări şi să ia decizii numai pentru a servi aceste interese.
De asemenea, Codul de conduită prevede că funcţionarii publici trebuie să fie conştienţi cu privire la funcţia lor de încredere publică şi să urmărească să fie un bun exemplu pentru ceilalţi.
În acest sens, Uniunea trebuia să-şi adapteze instituţiile şi să întărească coerenţa politicilor sale în aşa fel încât acţiunile şi principiile ei să devină mai vizibile.
Cartea Albă a propus ca Uniunea Europeană împreună cu cetăţenii şi organizaţiile lor să participe atât la procesul de elaborare a politicilor Uniunii cât şi în aplicarea lor. Astfel, cetăţenii vor putea să vadă mai clar cum Statele Membre, prin colaborarea lor în cadrul Uniunii, sunt în măsură să răspundă mai eficient preocupărilor lor.[10]
Acelaşi aspect al apropierii cetăţenilor de instituţiile europene, avut în vedere în reforma instituţională a Uniunii Europene în general şi în cea a funcţiei publice europene, în special, era semnalat de Comisia Europeană în „Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea aderării la Uniunea Europeană", fiind considerată o trăsătură specifică a transparenţei administraţiei publice.
Indiferent de modul în care sunt elaborate şi adoptate politicile Uniunii, procedura trebuie să fie mai deschisă şi mai uşor de urmărit şi înţeles. Astfel, Comisia Europeană şi-a propus să furnizeze în mod regulat informaţii on-line, actualizate, privind elaborarea politicilor sale şi toate stadiile procesului de decizie.[11]
A fost acordată o importanţă deosebită calificării şi experienţei profesionale a personalului direcţiilor de integrare europeană, ca o condiţie principală pentru continuitatea activităţii, acumularea permanentă de know-how specific în cadrul fiecărei instituţii şi crearea unui nucleu relativ stabil de specialişti.
În continuarea dinamizării şi sporirii eficienţei acţiunilor de pregătire a aderării la Uniunea Europeană, o contribuţie importantă a avut-o Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană, a cărui preşedinţie a fost asigurată de ministrul integrării europene şi care a fost constituit din secretarii de stat pentru integrare europeană din ministere şi responsabilii din celelalte instituţii cu atribuţii în domeniu.
Comitetul Interministerial a reprezentat organul operativ de lucru care a coordonat, analizat şi dezbătut documentele elaborate de instituţiile cu responsabilităţi privind aderarea la Uniunea Europeană şi a discutat orice alte probleme legate de bunul mers al procesului de pregătire a aderării.
Comitetul a analizat şi rezolvat punctual problemele apărute în derularea activităţii de pregătire a aderării la Uniunea Europeană şi a realizat planificarea curentă şi de perspectivă a acestor activităţi.
La nivelul Ministerului Integrării Europene s-a constituit Comisia de dialog social, în a cărei componenţă au intrat şi reprezentanţii desemnaţi de confederaţiile sindicale şi patronale reprezentative la nivel naţional. Comisia a fost creată având ca scop dialogul între reprezentanţii Ministerului Integrării Europene şi cei ai structurilor societăţii civile, dezbaterile referindu-se la problematica specifică integrării europene şi la actele normative in materie.
[1] Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducerea în teoria generală a dreptului, Ed. AllBeck, Bucureşti, 1999, p. 39. apud Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană" Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.290
[2] Mihaela Tofan, "Dreptul european al funcţiei publice" -suport de curs, p. 57
[3] Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană" Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.291
[4] Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană" Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.292
[5] Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană" Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.293
[6] Mihaela Tofan, "Dreptul european al funcţiei publice"- suport de curs, p. 61;
[7] Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană" Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.293
[8] Codul European al bunei conduite administrative, p. 16
[9] Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană" Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.293
[10] Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.294
[11] Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.294