Scurt istoric
Romii sunt un grup etnic răspândit aproape în întreaga lume. În Europa, cele mai numeroase si importante grupuri formate din indivizi ai acestei minorități se găsesc în România, Macedonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Italia, Spania. În Asia aceștia se găsesc în Turcia, Caucaz și India, iar răspândirea acestora s-a efectuat chiar în America și Nordul Africii.
Se presupune că romii sau țiganii, cum sunt numiți în scrierile antice, au migrat din India în urma unei bătălii dintre clanul din care aceștia aprțineau- clanul războinic de nord- Indian Rajput(casta Ksatrya) și Mohamed Gur, bătălie în care au fost învinși. Aceștia, pentru început, au migrat împreună cu familiile către ținuturile arabe, ca mai apoi să se răspândească în Turcia și Europa.
La începutul migrației lor, romii au fost ținuți în sclavie în Europa( Moldova, Țara Românească) sau s-au răspândit în întreaga Europă. Principalele lor meserii sunt reprezentate de: ghicit ( boluri de cristal, cărți de tarot, numerologie și cititul în palmă), muzica, negustori și crescători de cai.
În România, aceștia sunt menționați din secolul XIV, fie ca fiind meșteșugari liberi organizați în șatre, fie ca robi. În Evul Mediu majoritatea romilor erau robi boierești, domnești sau mănăstirești, iar ocupațiile lor principale erau acelea de căldărari, fierari, aurari, spoitori sau cântăreți.
În urma revoluției din 1848, sub influența ideilor liberale, toți oamenii au fost declarați ca fiind liberi și egali, iar robia romilor a fost abolită începând cu anul 1856.
De-a lungul timpului această grupare a fost vânată săvârșindu-se numeroase fapte de genogid și de discriminare rasială. Chiar în istoria românilor există asemenea fapte săvârșite de insuși mareșalul Antonescu.
Începând cu ultima lărgire a Uniunii Europene la 1 mai 2004, minoritatea romă a devenit cea mai însemnată şi cea mai săracă minoritate etnică trans-naţională din Europa. Putem estima că cifra persoanelor de etnie romă din Europa se ridică, în prezent, la o valoare cuprinsă între 8 şi 12 milioane persoane, reprezentând 2% din populaţia lărgită a Uniunii Europene.
În prezent nu putem spune că lucrurile s-au schimbat prea mult în ceea ce îi privește pe romi. Acolo unde ajung sunt îndepărtați, acolo unde se așează sunt alungați iar acolo unde sunt acceptați de multe ori se întâmplă pentru a se profita de pe urma lor (puși la cerșit, prostituție). Ceea ce se deosebește de trecut este prezența proiectelor de lege, ONG-urilor, Asociațiilor, privind integrarea socială a acestora. Se acordă o mai mare importanță privitoare la discriminarea romilor atât in viața socială cât și în cea privată.
Date privind incluziunea socială a romilor
Referitor la aceasă problemă pornim de la citatul din Declarația Deceniului de Incluziune a Romilor, din 2005 ” guvernele noastre vor activa pentru eliminarea discriminării și a decalajelor inacceptabile dintre romi și restul societății”. De aici putem observa nevoia de includere a acestei minorități în societate.
Incluziunea socială a romilor este un subiect care beneficiează de o atenție aparte din partea diferiților actori în plan național și internațional.
Incluziunea socială este un concept cuprinzător și relativ nou care vizează accesul persoanelor marginalizate la oportunități și resurse, ceea ce le permite participarea deplină la viața economică, socială și culturală a societății.
Această abordare este relevantă pentru minoritatea romă, cea mai mare minoritate etnică din Europa, aflată de cele mai multe ori în situații de marginalizare socială, de discriminare și excluziune inacceptabile. Nu este doar o problemă de drepturile omului ci și una de respect pentru valorile fundamentale pe care este clădită Uniunea Europeană.
Nevoia de incluziune socială a populației rome este deja un lucru bine cunoscut și bine înțeles de către factorii de decizie europeni. Totuși, incluziunea socială este un concept foarte larg care se referă la asigurarea de oportunități și resurse necesare care să permită participarea deplină la viața economică, socială și culturală. Incluziunea socială este reflectată de un număr de drepturi fundamentale ca: accesul la educație, la sănătate și alte servicii sociale, la practici ne-discriminatorii , dar și dreptul de a avea oportunități de angajare în muncă și condiții decente de locuire. Cercetări anterioare pe populația de romi din Europa (Ringold 2000, Ringold 2000, Ivanov 2003, Ivanov 2006, Pamporov 2010) demonstrează că educația este principalul factor al incluziunii sociale și că toți indicatorii standardului de viață împreună cu alte orientări valorice depind într-un mod semnificativ de acesta.
Principalele dimensiuni ale incluziunii scoiale în ceea ce privește etnia romă, atât în România cât și în Spania sunt următoarele: educația, piața forței de muncă, condițiile de locuire, accesul la serviciile sociale și de sănătate și discriminarea.
La nivel European cea mai importantă inițiativă având scopul de a îmbunătăți nivelul socio-economic și incluziunea socială a romilor este reprezentată de Deceniul de incluziune a romilor, proiect lansat în 2005 și organizat între 2005-2015, reprezentând primul proiect multinațional din Europa destinat a îmbunătăți activ situația romilor.
Educatie. De fapt, în timp ce ratele abandonului școlar variază în țările europene, un lucru care nu se modifică foarte mult este faptul că, pentru indivizi, rezultatele slabe pe piața forței de muncă nu se asociază neapărat cu nefinalizarea școlii și eșecul obținerii calificărilor educaționale și de formare. Cei care părăsesc devreme sistemul de educație ”au parte de cele mai mari dificultăți în procesul de tranziție de la școală către activitățile productive de la maturitate”; tot ei ”au parte de perioade mult mai lungi în decursul cărora nu sunt nici angajați și nici în programe de formare după absolvire” (Rumberger & Lamb 1998). Principalul determinant în acest caz este capacitatea culturală a familiei de origine: statusul socio-economic, structura familiei și educația parentală (O’Higgins & al 2008; Lamb & Markussen 2011). Totuși, apare o problemă clară când ne referim la lipsa de echitate care caracterizează sistemele de educație în Europa. De exemplu, în marea majoritate a țărilor OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) copiii din familii sărace au de 3 până la 4 ori mai multe șanse să fie în grupul celor cu punctajul cel mai scăzut la matematică la vârsta de 15 ani (Field & al. 2007). Deci există un cerc vicios: copiii din familii sărace obțin un scor scăzut; profesorii și ceilalți elevi încep să îi trateze ca fiind diferiți; ei devin frustrați și temători față de școală și prin urmare nu mai vor să participe; abandonează școala, ceea ce le scade șansele pe piața muncii și astfel devin șomeri pentru perioade lungi. Întemeindu-și propria familie ajung să aibă un capital cultural și economic scăzut, iar copiii lor devin noii copii din familii sărace.
Discriminarea, dacă folosim definiția sociologului britanic Anthony Giddens, include: ”Activitățile prin care sunt refuzate unui anumit grup resurse și recompense care pot fi obținute de alții. Discriminarea se deosebește de prejudecată, chiar dacă cele două sunt de obicei strâns asociate. Există situații în care indivizii care au prejudecăți față de alții nu se angajează în practici discriminatorii împotriva lor; în sens invers, oamenii pot acționa într-un mod discriminatoriu chiar dacă ei nu au prejudecăți împotriva subiectului supus discriminării.” (Giddens 2003: 590)
Discriminarea este legată de acțiuni și comportament, pe când prejudecățile sunt expresia atitudinilor negative. Această distincție dintre discriminare și prejudecată este controversată pentru că nu prea există practici discriminatorii fără prejudecată. Reglementarea juridică se referă la discriminare - la garantarea drepturilor egale şi a participării care presupune lipsa unui comportament discriminatoriu şi, respectiv, sancţionarea practicilor discriminatorii. Totuși, provocarea majoră este de a depăși prejudecățile existente, care de cele mai multe ori duc la ascunderea și ne-afișarea practicilor discriminatorii. Această problemă se întâlnește în special în cazul romilor, deoarece sondajele arată că atitudinile negative împotriva lor există la scară largă, iar interzicerea practicilor discriminatorii împotriva lor este primul pas pentru depăşirea prejudecăţilor.
Reglementările anti-discriminare includ două mari componente: pe de o parte garantarea drepturilor tuturor cetățenilor și grupurilor – egalitate în fața legii, posibilitatea de a participa în toate aspectele vieții publice, iar pe de altă parte sancțiuni în cazul nerespectării acestor cerințe esențiale.
Concluzia Consiliului Uniunii Europene din 24 mai 2011 asupra documentului Comisiei Europene ”Un cadru UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor până în 2020” începe cu următorul preambul ferm, care arată clar politica Uniunii Europene în scopul garantării drepturilor tuturor cetățenilor și existența reglementărilor anti-discriminare: ”2. … lupta împotriva excluziunii sociale, a discriminării și a inegalității este un angajament explicit al Uniunii Europene, astfel cum este prevăzut, printre altele, la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și la articolele 9 și 10 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene; 3. articolul 19 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene conferă Consiliului în mod explicit competența de a lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală; Consiliul și-a exercitat aceste competențe cu ocazia adoptării Directivei 2000/43/CE de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică;”.
În același timp, Comunicarea Comisiei Europene (CE) din 5 aprilie 2011 intitulat ”Un cadru UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor până în 2020” menționează explicit că ”Mai întâi de toate, statele membre trebuie să se asigure că romii nu fac obiectul discriminării și că sunt tratați ca oricare alți cetățeni ai UE, beneficiind de acces egal la toate drepturile fundamentale astfel cum sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a UE.”
Intrare pe piata muncii. Directoratul General ”Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Oportunități Egale” a comandat două cercetări despre percepții, experiențe și atitudini față de discriminare, cercetări desfășurate de TNC Opinion &Social Network Aceasta se datorează faptului că, pentru UE-27, în grupa celor mai tineri rata de activitate este scăzută datorită nivelului mai mare al investiţiei în educaţie şi formare și care vor permite intrarea ulterioară a acestora pe piaţa muncii. La nivelul populaţiei rome, există o evidentă separare în funcție de gen. Bărbaţii intră pe piaţa muncii începând de la o vârstă fragedă, fără să poată dobândi un nivel de educație mai înalt şi o mai bună pregătire şi calificare profesională. Nici femeile rome tinere care nu beneficiază de niciun fel de orientare pe piaţa muncii (cele inactive) nu dobândesc o mai bună pregătire profesională din moment ce se dedică în mare parte activităţilor gospodăreşti şi sectorului casnic.
Sintetizând, putem afirma că există două trăsături distinctive ale ocupării în cazul populaţiei rome. În primul rând este vorba de o populaţie care se încadrează în activitatea economică începând cu vârsta minimă legală de muncă (şi în unele cazuri chiar înainte de vârsta legală stabilită în acest sens), iar intrarea atât de timpurie pe piaţa forței de muncă presupune niveluri mai joase de studii, după cum se va arăta în continuare. În al doilea rând se constată un decalaj considerabil între sexe în rândul populaţiei rome tinere. S-ar putea crede că tineretul rom inactiv îşi dedică timpul pentru creşterea nivelului personal de studii, dar nu este aşa. Din contră, se observă o diferenţiere clară în funcţie de gen în familiile în care există tineri cu vârsta legală de muncă, iar aceştia sunt inactivi. În timp ce bărbaţii tineri inactivi îşi dedică timpul studiilor şi îmbunătăţirii consecvente a viitoarei poziţii pe piaţa muncii, femeile tinere inactive îşi orientează activitatea zilnică spre mediul casnic.
În final putem concluziona că, populaţia romă este cea care suportă la intensitate maximă consecinţele actualei crize: are ocupaţii şi și desfășoară activităţi slab calificate în sectoare ale economiei cu activitate intensă. Pentru administraţiile şi entităţile dedicate lucrului cu această populaţie, provocarea constă în a fi pregătite şi a şti cum să se adapteze schimbărilor care vor apărea în modelul productiv european, iar pentru aceasta, factorul educaţional înţeles atât ca element de calificare în muncă, cât şi ca atitudine faţă de angajare, este absolut fundamental.
Aşezările unde trăiesc romii au adeseori două caracteristici: ele sunt izolate fizic de zonele rezidenţiale şi sunt omogene din punct de vedere etnic, adică sunt locuite doar de romi. Distanţa faţă de spaţiul intravilan şi slabele legături asigurate de mijloacele de transport în comun fac ca familiile de romi să ajungă cu greu în centrul oraşelor. De aceea, socializarea, în special în cazul persoanelor cu o capacitate de mobilitate redusă, tinde să se dezvolte doar în interiorul comunităţilor lor. Prin urmare, a trăi în zonele de periferie limitează posibilitatea romilor de a veni în contact cu grupuri sociale diferite. Vice-versa, atunci când romii trăiesc în medii cu diversitate etnică (aşa cum este cazul în Spania, după cum se prezintă în continuare), distanţa nu influenţează aşa de puternic tipul relaţiilor sociale deoarece chiar şi în vecinătatea locuinţei există oportunitatea de a veni în contact cu persoane aparţinând altor grupuri etnice.