De-a lungul timpului un număr de autori au elaborat o serie de modele teoretice pentru a explica modul în care se stabilesc si se derulează relaţia dintre politicienii aleşi si funcţionarii de carieră. Desigur, aceste modele nu pot fi întâlnite în practică în forma în care au fost formulate. Cu toate acestea, ele ramân instrumente folositoare pentru analiză şi cercetare.
1. Modelul triunghiului de fier
Acest model nu se refera strict la relaţiile dintre mediul politic si administraţia publică, scopul elaborării sale fiind explicarea modului în care se adoptă deciziile politice în Statele Unite. Din moment ce printre factorii mentionaţi se numără atât oamenii politici, cât si functionarii de rang înalt, considerăm util să îl menţionam în acest context.
Conform acestei teorii, deciziile politice sunt adoptate de către un triumvirat format din liderii politici, funcţionarii de rang înalt şi liderii grupurilor de presiune, care încearcă să-şi atingă fiecare propriul interes. Politicienii obţin în acest fel suport politic din partea grupurilor de presiune şi expertiză şi informaţii din partea birocraţilor. Acestora din urma li se asigură din partea liderilor politici resurse suficiente pentru o funcţionare optimă. Administraţia, la rândul său, va asigura avantajele urmărite de către grupurile de presiune.
Acest model a fost elaborat în Statele Unite, însă el poate fi valabil şi în cazul unor ţări europene.
2. Modelul reţelelor de influenţă
În studiul său privind mecanismele de formulare a deciziilor în SUA, autorul american Hugh Heclo considera că teoria "triunghiului de fier" nu este gresită, dar este incompletă. Potrivit opiniei lui Heclo sunt mult mai mulţi decât cei trei actori mentionaţi de teoria "triunghiului de fier" care influentează într-un fel sau altul procesul de adoptare a deciziilor politice. Aceşti actori formează ceea ce Heclo a denumit "issue networks", ceea ce în traducere ar însemna "retele care încearca sa influenteze rezolvarea unei probleme". Aceste reţele nu sunt organizate de către cineva anume, ci se formează odată cu apariţia respectivei probleme. De regulă, membrii acestor retele nu se cunosc între ei, de multe ori nu ajung în contact si nu comunică între ei. Singurul lucru care îi uneste este problema în cauză. Membrii acestor retele pot fi politicieni, funcţionari de carieră, lideri sau simplii componenti ai grupurilor de presiune (lideri de sindicat de exemplu), ziarişti, specialişti în domeniu sau chiar cetăţenii. Fiecare dintre aceşti actori influentează decizia în funcţie de propriile posibilităţi. Politicienii vor încerca să-şi impună punctul de vedere de pe poziţia de conducători, functionarii se vor folosi de expertiza pe care o detin si de alte posibilităti de influentare, grupurile de presiune pot organiza actiuni specifice (demonstratii, liste de semnături etc.), în timp ce ziariştii sau specialiştii în domeniul respectiv pot să-si prezinte propriile păreri în legatură cu problema în cauză. Aceste reţele dispar odată ce problema în cauză a fost rezolvată sau si-a pierdut într-un alt fel actualitatea.
3. Modelele lui Peters
Un alt autor care s-a ocupat de formularea unor modele teoretice privind relatiile politico-administrative este Guy B. Peters. Clasificarea sa include cinci modalităţi în care se pot stabili sau derula aceste relaţii.
- Modelul formal-legal
Conform acestui model, care mai este intitulat si "Yes, Minister", adică "Da, d-le ministru", relaţiile dintre funcţionarii de carieră şi politicienii aleşi sunt conforme cu cele prevăzute de legislaţia statului. Prin urmare, cei care au rolul principal în adoptarea deciziilor sunt politicienii, funcţionarii fiind reduşi la rolul de simplii executanţi. Acest model se apropie cel mai mult de modelul clasic weberian, iar din punct de vedere practic este cel mai apropiat de cel britanic.
- Modelul comunitar
În acest caz politicienii şi funcţionarii de carieră colaborează în procesul de formulare a deciziilor. Ei au interese comune sau opinii similare în legatură cu guvernarea. În general, acest model apare în situatii când oamenii politici şi birocraţii au un trecut comun (acelaşi tip de educaţie, situaţiile în care foşti functionari ajung în politică sau foşti politicieni ocupă funcţii în administraţie, sau ca în cazul fostelor ţări comuniste, apartenenţa la fosta elită comunistă etc.).
Un alt aspect care favorizează instaurarea unui astfel de model este complexitatea crescândă a guvernării în societăţile moderne. Din acest motiv politicienii sunt obligaţi să apeleze la colaborarea birocraţilor si, de cele mai multe ori, să le accepte punctele de vedere. Acel tip de negociere prin care politicienii oferă resurse şi stabilitate functionarilor în schimbul expertizei pe care acestia o deţin este din ce în ce mai întâlnit, mai ales în ţările democratice.
Acest model, ca si teoria "triunghiul de fier" este în mare măsură conform cu teoriile elitiste, care afirmă că orice formă de organizare umană conduce la formarea unei oligarhii care reuşeşte să acapareze conducerea comunităţii. În cazul nostru aceasta elită este formată din politicienii si functionarii de rang înalt, la care se adaugă, în cazul "triunghiului de fier", liderii grupurilor de presiune.
- Modelul comunitar - funcţional
În mare măsură, acest model este asemănător cu precedentul. Deosebirea constă în faptul că, în acest caz, colaborarea între funcţionari si politicieni se realizează sectorial, pe domenii sau departamente. Caracteristic pentru acest caz este faptul că între sectoare pot apărea competiţii sau chiar conflicte cu privire la alocarea resurselor (a celor bugetare, cu precadere). Modelul comunitar-funcţional poate fi asimilat teoriei pluraliste, care susţine că fiecare societate este condusă de către elite corespunzatoare fiecărui domeniu important din viaţa socială (domeniul militar îşi are elitele sale, cel economic elitele sale etc.).
- Modelul adversial
După cum arată şi numele, acest model este dominat de competitie si conflicte între politicienii aleşi si funcţionarii de carieră. Astfel de situatii apar, cu precădere, la schimbări radicale de guvern, schimbări care implică, la rândul lor, modificări substanţiale de politică. În acest mod interesele birocratiei pot fi afectate (se pot produce reduceri de personal, pot fi modificate procedeele de lucru sau poate fi afectata poziţia în ansamblu a unei instituţii sau a birocraţiei în general).
În orice caz, putem afirma că acest model este unul tranziţional, deoarece orice conflict trebuie în cele din urmă să aibă un câştigător. După cum a afirmat Montesquieu, atunci când două puteri din cadrul guvernamântului au interese sau opinii opuse intervine nevoia de a guverna care sileşte cele două părti să ajungă la un compromis.
- Modelul statului administrativ
În aceasta situaţie rolul predominant în procesul de formulare a deciziilor politice îl are birocraţia. Un astfel de model apare în special în sistemele politice caracterizate de o mare instabilitate. În această situaţie, administraţiei publice îi revine rolul de a asigura continuitatea guvernării, asumându-şi prin urmare rolul decizional. O astfel de tendinţă poate apărea şi în urma constituirii birocraţiei într-un corp unit sau, cu alte cuvinte, într-o castă. În mare măsură este cazul Franţei, unde funcţionărimea franceză reprezintă de câteva secole o categorie privilegiată, detinând o pozitie dominantă în societate.
Birocraţia a avut un rol dominant si în ţările comuniste. În perioada de relaxare a sistemului totalitar, funcţionarii au reusit să acapareze în mare măsură procesul decizional în dauna aparatului de partid. Acest fenomen a fost amplificat de faptul că elitele intelectuale se îndreptau spre administraţia publică (cca. 80 % în Uniunea Sovietică). În ţările în curs de dezvoltare birocraţia a fost folosită de multe ori ca agent de modernizare a societăţii. Funcţionarii publici au fost implicaţi nu doar în administrarea treburilor publice, ci şi în economie. În acest fel ei au reusit în multe cazuri să obtină un rol important în cadrul statului.
Aceste modele nu se regăsesc în această formă în practica. Este mult mai probabil ca, în cadrul aceluiaşi sistem, să întâlnim mai multe modele sau combinaţii între ele.
Hojnacki reduce numarul de cazuri la doar două: unul în care rolul dominant revine politicienilor, iar cel de-al doilea în care domină functionarii publici.
Însă cel putin încă o situaţie trebuie mentionată, si anume cea în care între cele două puteri se instaurează un climat de cooperare (modelul comunitar sau modelul comunitar-functional).
Expansiunea birocraţiei centrale din România nu este o întâmplare, ci un sindrom al unei profunde maladii instituţionale. Originile acestei maladii pot fi găsite în incoerenţa şi instabilitatea organizaţională, în tendinţa irepresibilă de a umfla aparatul birocratic pentru a împaca interese sectoriale aflate în competiţie şi pentru a aplana conflictele între diverse grupuri de presiune, precum şi în incapacitatea analiştilor autohtoni în politici publice de a identifica tendinţele structurale, de a le explica opiniei publice şi mediei şi de a descoperi surselor acestor evoluţii negative.
Aceste lacune nu sunt noi în organizarea instituţională românească şi expllică în bună parte slaba performanţă a României în procesul pre şi post aderare cât şi întârzierea reformelor în general. Principalele probleme ale viitoarei administraţii româneşti comunitare sunt: fragmentarea administraţiei centrale, fluiditatea structurilor şi lipsa de apetit pentru cooperare şi comunicare din teritoriu precum şi efectele pe care aceste neajunsuri le au asupra competenţei şi motivaţiei corpului de funcţionari publici. Disfuncţionalităţile sunt analizate şi la nivelul celor două mari categorii de agenţii guvernamentale centrale: ministerele de coordonare şi ministerele de linie.
Ministerele de linie administrează o anumită parte a sectorului public, delimitată funcţional şi au de regulă ca obiectiv furnizarea unui bun sau serviciu public identificabil.
Ministerele de coordonare asigură coerenţa de acţiune intersectorială a ministerelor de linie, relaţia lor cu alte instituţii, precum şi alte funcţii nespecifice în termenii furnizării unui serviciu public, precum şi elaborarea strategiillor generale de acţiune. Exemplu: Biroul primului ministru, cu sau fără o cancelarrie de rang de minister; Ministere ale economiei şi dezvoltării; ministere de coordonare administrativă.
Problema instituţională românească cuprinde două mari aspecte :
- un număr mare de agenţii centrale (ministere);
- un înalt grad de instabilitate al agenţiilor centrale;
- ca rezultat al proliferării instituţionale, un anumit grad de suprapunere de atribuţii şi ambiguitate în structurile de cooordonare.
România şi Italia deţin recordul în ceea ce priveşte numărul portofoliilor (25), alte ţări comunitare având cabinete cu cel mult 17 portofolii. Cu alte cuvinte, un guvern postcomunist normal (şi funcţional), aşa cum o arată bunele performanţe ale ţărilor candidate, este cu 40 % mai mic decât guvernul românesc.
Există în mod evident un compromis ce trebuie atins între mărimea şi eficienţa de operare a unui guvern.[1] Când acestea sunt prea mari şi fragmentate pentru a lua decizii colective asupra chestiunilor de pe agenda de lucru, cum ar fi normal să o facă, întregul proces se încetineşte, îşi pierde transparenţa şi poate fi atras de interese sectoriale. Ţările anglo-saxone au înteles, ca şi democraţiile continentale, să reducă în ultimul timp mărimea guvernelor, în încercarea de a le eficientiza şi de a uşura luarea deciziilor strategice. Când s-au alăturat lumii democratice la începutul ultimului deceniu, majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană au adoptat această perspectivă conservatoare privind structurile guvernamentale şi au creat departamente centrale de tip umbrelă, mai puţine şi mai mari, tocmai pentru a favoriza cristalizarea programelor de acţiune sectorială şi a le integra, înainte de a le pune pe agenda de discuţie a cabinetului reunit. Această structură are şi avantajul de a reduce costurile administrative presupuse de existenţa ministerelor mici şi numeroase, prin contopirea serviciilor auxiliare ale acestora.
România a mers, dimpotrivă, pe modelul sovietic, care urmăreşte menţinerea status-quo-ului şi în care problemele definite îngust sunt puse în sarcina unor agenţii guvernamentale ce trebuie să satisfacă o serie de etape şi linii bugetare predefinite şi detaliate. Eficienţa în cazul acestui model este măsurată în termenii de input. Realocările sunt dificil de operat din cauza opoziţiei aparatului administrativ şi lipsei de informatie privind performanţele reale, în timp ce agenda politică este puternic influenţată de presiunea în direcţia continuării programelor deja existente. Reducerea birocraţiei este pe ordinea de zi, dar foarte puţine instituţii sunt reformate, sau măcar raţionalizate. Cel mai adesea au loc reduceri de personal uniforme, în limita unui proces prestabilit – deşi acesta nu este încă într-o structură instituţionalizată instabilă şi fragmentată, pentru ca nu face diferenţierea între agenţiile utile şi cele inutile – doar pentru a reveni apoi treptat asupra lor în perioada următoare.
Nu contează numai faptul că România are multe ministere şi agenţii, dar şi faptul că acestea apar, dispar, îşi schimbă atribuţiile şi subordonarea extrem de des. Consecinţa imediată este faptul că memoria instituţională a acestor organizaţii se pierde destul de des, ca şi continuitatea programelor, personalului şi documentelor care ar putea duce în timp la o îmbunătăţire a performanţelor administrative. Cel mai bun exemplu aici îl constituie lipsa coordonării economice centralizate. În ultimii ani, am asistat la înfiinţarea, desfiinţarea şi reînfiinţarea de ministere ale privatizării, reformei, economiei, dezvoltării, prognozei, mutaţii produse înainte ca angajaţii lor să se lămurească prea bine care le sunt instituţiile. Motivele acestor bâlbâieli instituţionale sunt evidente :
- lipsa totală de evidenţă a rolului pe care statul trebuie să-l joace în procesul de reforma economică;
- când totul devine prioritate, înseamnă că nu există priorităţi şi strategii, ci doar reacţii de moment la evenimente sau condiţionări ale actului de guvernare;
- îndeplinirea scopului ascuns de a se “scăpa” din punct de vedere politic de funcţionarii publici care deveniseră inamovibili prin legea din 1999. Această lege a fost o condiţie impusă de la Helsinki la sfârşitul anului 1999. Scopul a fost crearea unui funcţionar public scos de sub presiunea politică şi crearea unei noi clase de oficiali posedând disciplină, profesionalism şi spirit de corp de funcţionari publici la nivel european. Dacă a fost o iniţiativă realistă sau dezirabilă este de discutat în condiţiile actualei administraţii din România. Poate că o idee mult mai aproape de realitate ar fi adoptarea modelului american, acolo unde politizarea principalelor instituţii este admisă deschis, oficializând şi reglementând astfel prin lege o realitate foarte bine ancorată şi acceptată tacit în România. Recentele premeniri instituţionale nu constituie însă, până la urmă, o gravă încălcare a prevederile statutului funcţionarilor publici: sub pretextul schimbării denumirilor unor instituţii, orice nouă administraţie curăţă sectorul public de funcţionarii nedoriţi, angajaţi de instituţia precedentă, prin susţinerea unui examen care, teoretic, îi făcea inamovibili.
De asemenea se pot întâlni în România şi aranjamente în care instituţiile înfiinţate în diferite perioade, sau modelate conform anumitor sugestii ale unor organizaţii internaţionale care le acordă asistenţă, să coexiste într-o alcătuire complicată şi nefuncţională (a se vedea Agenţia pentru Dezvoltare Regională a Programului Sapard). Administraţia centrală se compune din straturi de instituţii care apar, se exfoliază treptat şi sfârşesc prin a deveni irelevante, urmând cariera sponsorilor lor politici, însă dăinuie în continuare în condiţii misterioase, chiar după ce acţiunile lor au fost realocate.[2]
În ceea ce priveşte proliferarea ministerelor de linie, dacă ceva este considerat important pentru dezvoltare (turismul, întreprinderile mici şi mijlocii, tehnologia informaţiei), atunci este înfiinţat rapid un minister care să se ocupe de acel ceva. Nu se face o analiză serioasă, dacă statul poate într-adevăr să intervină în acel sector cu rezultate pozitive, înfiinţând o agenţie publică sau nu, mai bine lasă lucrurile în voia lor; în cazul în care intervenţia este posibilă, se iau în considerare mecanismele de intervenţie publică deja existente, evitându-se astfel suprapunerea atribuţiilor instituţiilor. Nu este nimic de natura unui bun public în obiectul de activitate al Ministerului Tineretului şi Sportului de exemplu. Faptul că el există este un efect combinat al inerţiei instituţionale şi a intereselor de grup. State bogate precum Franţa sau Italia îşi pot permite asemenea ciudăţenii marginale; statele fost comuniste, care trebuie să-şi drămuiască cu mare atenţie resursele sărace, nu reuşesc să o facă.
Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică“, in care suntem cu totii implicati in calitatea noastră de cetăteni si, ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc si pe care le putem schimba sau imbunătăţi in mod direct sau indirect.
Conform Constituţiei României, art. 119 “administraţia publică din unitătile administrativ-teritoriale se intemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice“. Principiul autonomiei locale are in vedere organizarea si functionarea administraţiei publice locale pornind de la “dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale, de a rezolva si gestiona în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, in folosul colectivitătilor locale pe care le reprezintă“, autoritătile administraţiei centrale, potrivit principiului subsidiarităţii, intervenind dacă si în măsura în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de autoritătile locale.
Autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri. Pe planul capacitătii juridice, colectivităţile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte, având propriile interese publice, iar pe plan institutional, ele dispun de autorităţi administrative proprii. Pe planul autonomiei decizionale, aceste autorităţi au competente proprii şi iau decizii in interesul colectivitătilor pe care le administrează. De asemenea, autonomia nu poate fi reală, efectivă, fără prezenţa autonomiei in planul mijloacelor umane, materiale, financiare, colectivităţile teritoriale locale având proprii funcţionari publici, domeniu (public si privat) propriu, autonomie financiară (buget propriu). Autorităţile locale sunt autonome dar nu şi suverane. Autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu şi legislativ, de guvernare sau judiciar. Autorităţile locale sunt supuse unui control de tutelă administrativă exercitat de administraţia de stat.
Administraţia publică locală din ţările dezvoltate are la baza principiul autonomiei locale, energia trebuind să fie canalizată către o reală, eficientă şi functională autonomie locală, administrativă si financiară. Acest lucru oferă avantajul aplicării unor strategii si tactici adaptabile şi pliate pe specificul realităţilor locale.
Realitatea demonstrează că de optsprezece ani se încearcă adaptarea la transformarile de natură administrativă, politică si juridică ce au loc in statele dezvoltate. O analiză a cadrului legislativ şi institutional arată că nu au fost găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei in administraţie:
- nu s-a reuşit optimizarea procesului decizional, autonomia locală nefiind asumată complet de autoritătile locale;
- neidentificarea, in mod cert, a responsabilităţilor şi relaţiilor dintre diferite instituţii;
- descentralizarea este incompletă, nereusindu-se apropierea de interesul cetăţeanului, a unor atributii şi decizii. Nu s-a reusit nici transferul complet de resurse materiale şi financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică si care conferă o mai buna valorificare a resurselor.
- bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare măsură de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepăşind 25 % din necesarul de resurse locale, reforma finanţelor vizând, după model european, o cotă de aproximativ 50 %.
- o insuficientă comunicare între autoritatea publică şi cetăţean;
- nu s-a reuşit implementarea unui sistem informaţional in toate ramurile administraţiei;
- există o nemulţumire a cetăţenilor determinată de necorelarea dintre confortul urban oferit de autorităţi si suma de bani pe care trebuie să o verse anual la bugetul local;
- intrarea în vigoare a Legii finantelor publice locale a fost amanată datorită insuficienţei pregătiri a acestui moment, consiliile locale şi judeţene neorganizându-şi propriile compartimente fiscale.
Este evident că începând cu recunoaşterea constitutională a autonomiei locale, multe legi adoptate în perioada postdecembristă au vizat crearea unui cadru legal necesar aplicării acestui principiu (Legea privind statutul functionarilor publici; Legea privind răspunderea ministerială; Legea finantelor publice locale; Legea administraţiei publice locale; Legea privind dezvoltarea regional) si, totodată, armonizarea cu legislaţia europeană. Acest demers a culminat prin obţinerea de către România a statului de parte la “Carta europeană a autonomiei locale” prin Decretul nr.131/1997 şi prin Legea nr.199/1997.
Cu toate aceste eforturi, sunt încă necesare o serie de măsuri legislative si administrative care să confere eficientă acestui scop.
Pentru a putea vorbi de o reforma în administraţia publică, asupra acestui proces trebuie să existe amprenta marketingului si managementului public. Administratia este o afacere şi trebuie condusş corespunzator pentru a avea randament.
Nu se poate face reforma fără a fi făcută o analiza SWOT prin care să se identifice avantajele şi dezavantajele, oportunitatile şi pericolele. Reforma trebuie structurată in scopuri, obiective principale şi secundare, strategii, toate stabilite prin raportare la rezultatele analizei mentionate mai sus. După o elaborare riguroasă, aceste planuri trebuie implementate cu elementele de rigoare: activităti, responsabili, executanţi, supervizori, timp, buget. Toate elementele reformei trebuie monitorizate si controlate, iar când este cazul actualizarea planului. Paşii reformei trebuie stabiliţi în urma unei abordări manageriale care să confere dinamica procesului de transformare a organizaţiilor publice.
Elaborarea unei legi a descentralizării reprezintă un punct de plecare pentru o reformă administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica problemele privind repartitia puterilor între aleşi si functionari, competentele colectivitătilor teritoriale si ale statului. Transferul de competenţă trebuie însoţit de transferul resurselor necesare exercitării competentelor. Sporirea capacităţii decizionale presupune şi existenţa răspunderii persoanelor decidente fără a exista posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât in anumite conditii riguros stabilite; asta pentru că toate autoritătile doresc să decidă, dar toate ”fug” de responsabilităţi.
De asemenea trebuie create condiţiile democraţiei participative prin asigurarea informării şi participării cetătenilor la rezolvarea problemelor majore ale comunităţii, intărirea dreptului de expresie a aleşilor locali, asigurarea transparenţei actelor administrative. Procedurile de consultare a cetăţenilor în problemele fundamentale, trebuie prevăzute intr-o viitoare lege privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prevăzut în Constituţie.
Relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autoritatile publice locale este, incă, una de dependenţă, autoritătile locale nebeneficiind de un cadru de acces la piaţa de credit. Corespunzător legii şi limitelor acesteia, autoritătilor locale le-ar fi necesară libertatea deplină de a fixa nivelul impozitelor şi taxelor locale. Astfel fixarea se va face prin corelare directă la capacitatea de plată a contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt utilizaţi banii.
Pentru o mai bună şi rapidă colectare a impozitelor, ar fi necesară utilizarea unor mijloace moderne: cardul, biletul la ordin. Utilizarea aceleaşi baze de calcul pentru stabilirea mai multor impozite ar fi o măsură ce ar diminua timpul necesar operaţiunii de impunere si costurile aferente. Pentru valorificarea resurselor financiare locale disponibile temporar, ar fi oportună înfiinţarea unei bănci proprii colectivităţilor locale ce ar crea posibilitatea finanţării unor lucrări de investiţii, obtinându-se totodată si o dobândă pentru sumele depozitate, lucru ce nu are loc prin trezoreria statului.
Orice decizie financiară locală trebuie să se ia numai in baza unor proiecte, prin intermediul unor liste de priorităti a investiţiilor. Ar fi oportună şi intocmirea unui plan financiar multianual de investiţii.
Este bine-cunoscut faptul că majoritatea oamenilor este nemultumită de calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administraţia locală si cetăteni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetari (monitorizarea plângerilor, instituirea unor linii telefonice, chestionarea scrisă) din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor şi măsura in care serviciile corespund necesitătilor beneficiarilor.
Anumite servicii, prin crearea cadrului legislativ necesar, pot fi prestate de catre agenţi economici privaţi, sub controlul autoritătilor locale, în schimbul unor facilităti fiscale. Asemenea situatii exista deja (ex.: transportul în comun), dar lipsa unei coordonări riguroase din partea organelor abilitate determină unele nemultumiri în rândul cetătenilor.
Având în vedere faptul că serviciile publice sunt caracterizate ca fiind perisabile (nu pot fi stocate sau inventariate), oferta lor trebuie să corespundă tot timpul cererii, şi cu multă precauţie în situatiile când aceasta este fluctuantă. Administraţia publică trebuie să fie pregatită si să anticipeze perioadele de vârf ale cererii, iar in conditiile unei cereri reduse să nu mai fie consumate inutil resurse financiare si materiale.
De asemenea trebuie rezolvată şi problema utilajelor si instalaţiilor care sunt uzate tehnic si moral. Mecanizarea sarcinilor administrative va oferi avantajul unor servicii de calitate, iar cheltuielile cu investiţia vor fi amortizate prin reducerea cheltuielilor cu personalul care va fi substituit de maşină.
Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice prin prestarea, in domenii de competenţa administratiei publice locale, a unor servicii desconcentrate ale ministerelor de aceeaşi natură; este recomandată o mai bună comunicare pe orizontală.
Se investeşte foarte putin în învăţământ, cultură, in sistemul pensiilor si asigurarilor sociale, si pentru că nu s-au găsit metode de atragere a agentilor privaţi spre a investii in aceste domenii prin oferirea unor facilităti fiscale. Este necesară revizuirea cheltuielilor cu protecţia socială si îndreptarea lor spre categoriile cu adevarat defavorizate, precum si dimensionarea lor astfel încât să fie incurajată munca.
Referitor la formarea profesională, desi piaţa forţei de muncă abundă in specialişti în administraţia publică (care pe lângă pregătirea de specialitate, sunt pregătiti si in domeniul informatic, limbi straine şi au o viziune modernă asupra reformei în administraţie şi capacităţi de a contribui la realizarea ei), multe din persoanele angajate în administraţia locală nu au această pregătire, autorităţile investind timp şi bani in formarea lor. Este nevoie de funcţionari publici profesionişti care să implementeze programele de reformă, care să fie sustinători fideli ai acesteia, să fie pregatiţi si să aibă cunostinţele necesare să răspundă la schimbare. Trebuie acordată o mare atenţie procesului de recrutare, intervievare şi selectie a personalului, avându-se în vedere profilul candidatului ideal.
Un lucru deloc îmbucurător este faptul că, potrivit statisticilor, administraţia publică ocupă un loc fruntaş in cadrul domeniilor corupte. Acest fenomen are o manifestare piramidală şi stoparea lui ar trebui făcută ”de la vârf”, dar acest fapt nu presupune că nu ar trebui luată atitudine si la nivel local. Funcţionarii publici trebuie sa dea dovadă de probitate si demnitate si să aibă concepţia că sub aspect moral ei se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa. Pentru a preîntâmpina unele situaţii de acest fel, ar trebui să li se asigure un sistem de salarizare şi posibilitatea realizării unei cariere care să atragă si să mentină oamenii competenţi si să-i motiveze, iar promovarea lor să se facă pe criterii de performanţă si moralitate.
Într-un document elaborat de Guvernul Romaniei şi Comisia Europeana în anul 1999 în cadrul Programului PHARE pentru politica de dezvoltare regională, se arată că organizarea administrativ-teritorială actuală este dezavantajoasă, cu un numar mare de judete. Si într-adevăr, organizarea administrativ-teritorială a ţării noastre corespunde unor realităţi istorice, din punct de vedere administrativ, economic, social, al dezvoltării ştiinţei, existente acum peste o jumatate de secol. Este evident că anumite oraşele, potrivit condiţiilor economice şi sociale pe care le posedă, nu au nicio şansă de dezvoltare, ele abia reuşind să supravieţuiască; o reorganizare teritorială le-ar modifica situaţia prin asimilarea lor de către oraşele puternice. Nivelul de dezvoltare economică actual nu ar permite, direct si imediat, crearea unor judeţe de dimensiuni medii ale regiunilor puternice de la nivel european, dar o pozitie realistă în prezent ar fi de dublare a suprafetelor judeţelor, deci de reducere la jumatate a numărului lor la circa 20. Acest lucru ar duce la reducerea disparităţilor existente între diferite „regiuni” ale României şi autonomia locală nu va mai fi sufocată, iar colectivitătile teritoriale dependente total de stat.
Acesta este un obiectiv care, probabil, va avea posibilităţi de realizare în viitorul îndepărtat. Pentru moment trebuie vizată cooperarea locală şi dezvoltarea regională. Cooperarea locală va avea ca scop realizarea unor proiecte comune ale colectivitătilor locale în scopul dezvoltării economice, amenajării teritoriale, protecţiei şi punerii în valoare a mediului, elaborării planurilor de transport.
Strategia de dezvoltare locală presupune un cadru normativ procedural care să definească întinderea competenţelor diferitelor nivele de decizie strategică, identificarea, antrenarea şi solidarizarea actorilor locali pe o baza partenerială pentru sprijinirea şi realizarea efectivă a proiectelor locale, evaluarea resurselor locale umane, fizice, naturale, economice, financiare. Atâta timp cât nu se creează condiţii legale pentru aceasta colaborare locală si administraţiile locale nu actionează în vederea realizării ei, investitorii, chiar si cu acordarea unor facilităţi, nu vor avea încredere în acest proiect şi nu vor contribui la efectuarea lui. Deşi strategia de dezvoltare locală ar aduce multe avantaje (îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale, dezvoltarea turismului - rural, cultural-, politici active de ocupare a forţei de muncă, promovarea unor politici pliate pe specificul zonal), dacă nu se va acţiona la nivel administrativ pentru implementarea ei, lucrurile vor arată bine doar „pe hârtie”.
Trebuie să se asigure o monitorizare a aplicării reformei, urmărindu-se fiecare pas şi adoptându-se eventualele schimbări de strategie în timp util. Modul de gestionare a banului public trebuie supus unui control riguros. Un impediment în reforma administrativă îl constituie birocraţia excesivă care determină un circuit lent al documentelor. Trebuie regândit acest circuit prin comasarea unor proceduri sau prin realizarea lor în cadrul aceluiaşi compartiment. Tot în sprijinul debirocratizării stă şi extinderea utilizării in administraţia publică a tehnologiilor informatice.
[1] Alina Mungiu Pippidi, Sorin Ioniţă - coordonatori, Politici publice - teorie şi practică, p.122-131
[2] Ioan Alexandru, Criza administraţiei, p.55-62