Pin It

Multitudinea şi complexitatea schimbărilor manifestate în sectorul public, în general, în sistemele administrative, în sfera serviciilor publice, în special, ca urmare a influenţei factorilor exogeni instituţiilor publice, dar şi endogeni, au determinat intensificarea procesului de adaptare permanentă a conţinutului managementului public.

Flexibilizarea managementului public constă în crearea unui sistem de conducere suficient de dinamic şi stabil care să asigure un echilibru între identitatea unei instituţii şi/sau autorităţi publice, diferită de alta prin misiunea socială care îi revine în cadrul sistemului şi prin schimbările semnificative care apar în mediul extern al acesteia, respectiv în sfera economică, politică, administrativă, socială, culturală etc.

Multidimensionalitatea acestei tendinţe a managementului public determină existenţa mai multor tipuri de flexibilitate în cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice:

- Flexibilitatea culturii organizaţionale constă în adaptarea permanentă a sistemului intern de valori de bază dintr-o instituţie-autoritate publică, ca urmare a modificărilor aparute în mediul organizaţional intern şi extern.

- Flexibilitatea organizatorică constă într-o remodelare permanentă a structurii organizatorice a instituţiei-autorităţii publice în funcţie de schimbările determinate de variabilele endogene sau exogene acesteia.

- Flexibilitatea informaţională constă într-un proces de structurare şi îmbogăţire permanentă a conţinutului sistemului informaţional şi a procesului de comunicare internă şi externă pentru a oferi, în timp util, informaţiile necesare funcţionarilor publici de conducere sau de execuţie şi reprezentanţilor politicului propulsaţi în structurile instituţiilor publice şi autorităţilor administraţiei de stat.

- Flexibilitatea decizională constă în adaptarea permanentă a conţinutului deciziilor administrative la particularităţile mediului organizaţional intern şi extern, dată fiind influenţa puternică pe care factorii exogeni o exercită asupra procesului decizional din instituţiile publice.

- Flexibilitatea instrumentală sau metodologică presupune un proces continuu de identificare, analiză, selecţie şi adaptare permanentă a metodelor şi tehnicilor manageriale necesare tuturor categoriilor de funcţionari publici şi nu numai pentru desfăşurarea proceselor de management şi de execuţie din instituţiile şi autorităţile administraţiei de stat.

Se poate constata că prin aceasta tendinţă reprezentanţii managementului public urmăresc să asigure un echilibru dinamic permanent între sistemul intern şi mediul extern, prin care instituţia şi autoritatea publică dobândeşte premisele necesare realizării obiectivelor previzionate stabilite.

Fără îndoială că tendinţa de flexibilizare presupune un management public profesionist, care să aibă capacitatea de a sesiza necesitatea şi conţinutul schimbărilor, dar şi abilitatea managerială de a adapta vechiul sistem la noile condiţii, astfel încât obiectivele instituţiilor şi ale autorităţilor publice să fie realizate.

Experienţa managerilor publici a condus, de altfel, la confirmarea unui adevăr elementar şi esenţial, anume că nu există un model universal valabil de succes, care să poată fi preluat şi aplicat într-o instituţie publică şi/sau autoritate administrativă.

Misiunea managerilor publici este aceea de a sesiza modificările de conţinut ale variabilelor organizaţionale interne şi externe, intensitatea acestora şi de a adapta permanent sistemul de management din instituţiile publice şi autorităţile administraţiei de stat la un context specific unei perioade. Pentru aceasta, managerii publici pot îmbina propria experienţă şi pregătire cu experienţa altor manageri publici şi cu noile concepte, metode, tehnici şi tehnologii informaţionale puse la dispoziţie de specialiştii din diverse domenii.

Deşi această tendinţă a managementului public ar trebui să facă parte integrantă din gândirea managerială a oricărui titular de funcţie publică de conducere sau reprezentant al politicului propulsat în sistem, din păcate, în contextul românesc, ea este destul de puţin acceptată ca necesitate şi foarte puţin aplicată.

Paradoxal, în ţara noastră se constată că organizaţiile din sectorul public au un grad destul de redus de flexibilitate, dar în acelaşi timp numeroase schimbări au marcat semnificativ în timp conţinutul managementului public.

În sistemul administrativ din ţara noastră există percepţia, greşită de altfel, potrivit căreia flexibilitatea managementului public poate fi acceptată doar până la limita precizată de lege, neglijându-se un aspect elementar, dar esenţial şi anume acela ca instituţia publică şi autoritatea statului trebuie să funcţioneze în acelaşi timp ca parte a unui întreg (sistemul administrativ) şi ca entitate distinctă, în serviciul altor instituţii sau autorităţi şi al cetăţenilor. Din această perspectivă, reprezentanţii managementului public trebuie să determine misiunea organizaţiei şi propriile obiective integrate în sistem, în ansamblul lui, şi să modeleze, în funcţie de variabilele situaţionale, componentele sistemului de management, astfel încât ţelurile propuse să fie realizate.

Din păcate, în instituţiile şi autorităţile publice din ţara noastră apare evidentă, în cele mai multe cazuri, formalizarea excesivă a schimbărilor în sistemul de management public şi caracterul teoretic al acestora, de altfel o rezultantă firească a unei percepţii generalizate.

Funcţionarii publici de carieră nu sunt stimulaţi să aibă iniţiative în procesul schimbărilor organizaţionale, aşteptând ca, de cele mai multe ori, propunerile să apară de la titularii funcţiilor publice de conducere sau frecvent să fie formulate de reprezentanţii politicului.

Flexibilizarea managementului public în institutiile publice din România nu poate fi realizată prin acte normative, universal valabile referitoare la structura organizatorică sau la procesul decizional, prin imixiuni ale autorităţilor centrale sau prin ordine ministeriale. Soluţia constă în „însănătoşirea sistemului“, tratându-l din interior prin îmbunătăţirea capacităţii manageriale a instituţiilor publice, prin numirea pe posturile şi funcţiile publice a unor funcţionari publici de carieră, pregatiţi să devină manageri publici profesionişti cu obiective individuale, sarcini, competenţe şi responsabilităţi riguros determinate.