Astfel primele structuri ale vieții adminstrative apar, mai întâi, pe plan local cu mult înaintea administrației publice centrale. Analizat, fie numai din puct de vedere istoric, fenomenul este firesc.La începuturile lor, germenii instituțiilor administrative reprezentau, in fapt, materializarea nevoilor organizării socio-economice a colectivitaților, între care primau nevoile de dăinuire, consolidare și, mai ales, cele de ordin militar. Administrarea instituțională a comunităților la nivel local a precedat, așadar, ’’nașterea’’ statului și implicit, a administrației centrale. Apoi, concomitent cu dezvoltarea si progresul societăţii, în ansamblu, instituțiile administrației centrale, în general, dar si ale celei locale, au cunoscut o dinamică neîntreruptă, influențându-se reciproc.
Existența acestor instituții este atestată încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, în Muntenia, și începutul secolului al XV-lea, în Moldova, o data cu înființarea județelor, respectiv a ocoalelor și ținuturilor. Conducerea lor era asigurată de către un ispravnic, ca reprezentant al puterii centrale, cu atribuții administrative, fiscale și militare.
Din cele de mai sus, rezultă că, atât județele, cât și ținuturile sau ocoalele- cum li se mai spunea- erau unități administrativ-teritoriale, fără personalitate juridică. Acest atribut deosebit de important - personalitatea juridică, îl vor căpăta ca urmare a punerii în aplicare a Legii pentru înființarea consiliilor județene, din 2 aprilie 1964, deci din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Atunci județele devin unități administrativ-teritoriale, în adevăratul înțeles al cuvântului.[1]
Legea din 1864 a fost modificată în 1904, prilej cu care numărul consilierilor a fost limitat la 17, în fiecare județ. Președintele consiliului nu mai îndeplinea și funcția de prefect, acesta din urmă fiind o persoană distinctă, care devenea comisar al Guvernului pe lângă consiliul județean. Desemnarea prefectului revenea regelui. În aceste împrejurări, interesele statului au fost separate de cele locale, prefectul (comisarul) reprezentându-le pe cele centrale, iar consilierul județean pe celelalte.
Să mai notăm că, în virtutea reglementărilor legale, consiliile județene aveau competențe pe trei planuri – legislativ, administrativ și judecătoresc.
Din punct de vedere legislativ, consiliile județene, în limitele legii și ale celorlalte regulamente ale administrației publice centrale,erau îndreptațite să adopte regulamente proprii,de interes județean și de administrație interioară.
Competența administrativă se referea și la faptul că, organul județean, respectiv consiliul, putea să decidă în orice chestiune de importanță județeană.
În ceea ce privește competența juridică, aceasta constă in aceea că, în unele cazuri, consiliul județean putea să rezolve unele litigii juridice. Deciziile adoptate în asemenea împrejurări puteau fi atacate, prin apel sau recurs, fie la unitatea administrativă superioară, fie la instanța de judecată.
Legea din 1904 va “rezida” pană în 1925 când, ca o cerință obiectivă a făuririi României Mari, la 1 decembrie 1918, s-a impus adoptarea legii pentru unificarea administrativă.
O dată cu aplicarea noii legi, numărul consilierilor județeni era stabilit in funcție de populația județului (județele cu peste 400.000 de locuitori – 30 de consilieri, iar celelalte județe – 24 de consilieri). Numărul consilierilor va crește in 1929, ca urmare a intrării în vigoare a Legii cu privire la organizarea administrației locale (de la 30, la 36 și de la 24,la 30), pentru ca, prin Legea administrativă din 1936, numărul consilierilor județeni să fie readus la nivelul stabilit prin Legea din 1925.
În 1936 (27 martie) a fost adoptată o nouă lege administrativă care, abrogând Legea pentru organizarea administrației locale din 1929, a menținut totuși – cu unele modificări – aceeași organizare a administrației publice locale. Legea a desființat directoratele ministeriale locale.
După doi ani, în 1938, printr-o nouă lege administrativă au fost menținute circumscripțiile anterioare, la care s-a adăugat ținutul. În conformitate cu prevederile noii legi, numai comunele și ținuturile aveau personalitate juridică, județele fiind simple circumscripții teritorial – administrative și de control (în cadrul județelor funcționau și plasele).
Ținuturile erau conduse de un rezident regal, numit de rege prin decret, pentru o perioadă de 6 ani. El era reprezentantul Guvernului și administratorul ținutului, având deci o dublă calitate – de șef administrativ și de președinte al consiliului ținutului.[2]
Printr-un Decret – Lege din septembrie 1940, ținuturile au fost desființate, iar prefecturile au fost reînființate în fiecare județ. Până la 30 decembrie 1947, respectiv până la reinstaurarea Republicii, organizările administrative efectuate, în baza Constituțiilor sau a legilor ordinare, au vizat realizarea administrației de stat pe plan local – cu accente pe diverse aspecte, care priveau descentralizarea, desconcentrarea, autonomia și centralizarea. Menționăm că, în perioada la care ne referim, nu s-a avut în vedere constituirea unor organe administrative de specialitate. Caracteristic pentru această perioadă este menținerea formulei organelor colective și a celor individuale, cu sarcina de a rezolva toate problemele unităților administrativ – teritoriale, bazându-se, în anumite etape, pe o relativă autonomie.
Constituția din 1948 avea să introducă consiliile populare ca organe locale ale puterii de stat, iar comitetele lor executive ca organe de “direcție și execuție”. Creată după modelul sovietic, noile instituții aveau să fie în subordinea nemijlocită a organelor centrale. În subordine, pe orizontală, se aflau și autoritățile centrale specializate. Unele dintre acestea purtau denumirea de “Secțiuni pe lângă comitetele executive ale Sfaturilor populare”. În cei peste 40 de ani de existență, organele administrației publice au cunoscut unele transformări, determinate de etapele parcurse de societatea românească până în decembrie 1989. O bună parte a măsurilor întreprinse se refereau la “adâncirea democratismului”, la “descentralizare”, la “creșterea autonomiei locale”. Totul se limita doar la noțiunea de enunț fiindcă, în fapt, perfecționarea și consolidarea regimului totalitar făceau ca principiile descentralizării, ale autonomiei locale, ale consultării populației etc. să fie lipsite de urmări practice, rămânând în sfera unor teze cu caracter strict formal.[3]
În perioada care a urmat, imediat după 22 decembrie 1989, administrația public locală a fost reorganizată pe principii noi, democratice, specific statului de drept. În esență, actele normative care fundamentează acest domeniu sunt Constituția României, Legea administrației publice locale (inițial Legea nr. 69/1991, abrogată apoi prin Legea nr. 215/2001,abrogată mai apoi și aceasta prin Legea nr.67/2004 care este și astăzi în vigoare), precum și Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, cu modificările ulterioare.
[1] Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, vol. I, ed. IV, București, 2002, pp. 470-477
[2] Ibidem
[3] Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, vol. I, ed.a-III-a, București, 2000, pp .441-520