În conținutul Constituției României din 1991 sunt prevăzute reglementările esențiale care se referă la autoritățile comunale, orășenești și, respectiv, județene, autoritățile statale de la nivelul județelor, precum și principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea. În aceeși ordine de idei, să reamintim că Legile nr. 215/2001, 70/1991, respectiv 67/2004 vin să detalieze reglementările constituționale în acest domeniu, prevederile lor fiind în consens nu numai cu principiile și exigențele democratice ale statului de drept, ci și cu legislația din țările Comunității Europene.
Dar în ce constă administrația publică locală? Referindu-ne la administrația publică centrală, am definit-o ca fiind totalitatea organelor de specialitate ale administrației publice constituite în vederea realizării, sub conducerea Guvernului, a intereselor generale ale societății, la nivel național[1]. Pornind de la aceste elemente definitorii, putem afirma că administrația publică locală se constituie din totalitatea autorităților cu competență generală sau specială, chemate să satisfacă cerințele și interesele generale ale populației unei unități
administrativ – teritorale (județ, comună, oraș). Este de la sine înțeles că, spre deosebire de administrația publică centrală, care are competențe și atribuții la nivelul întregii țări, cea locală are competență numai în limitele unității administrativ – teritoriale în care funcționează, deci numai în cazul circumscripției respective.
Întrucât teritoriul României, potrivit Constituției, este organizat, din punct de vedere administrativ, în comune, orașe și județe, este normal ca administrația publică locală să fie organizată și să funcționeze la nivelul acestor unitați administrativ – teritoriale.
După cum administrația publică centrală își realizează sarcinile prin servicii publice specifice, chemate să satisfacă interesele generale ale societății la nivel național, și administrația publică locală – în cadrul unității administrativ – teritoriale, își realizează sarcinile prin servicii proprii sau descentralizate cu atribuții corespunzătoare la nivelul comunei, orașului și al județului.
Ca urmare a caracterului unitar al statului, se înțelege că între cele două categorii de administrații publice (centrală și locală) sunt legături firești, dar și unele delimitări. Elementul determinant al acestor delimitări constă în faptul că, la baza organizării și funcționării administrației publice locale stă, așa cum prevede Constituția, principiul autonomiei locale.
În comune și orașe, administrația publică locală se realizează prin consiliile locale și primarii aleși conform legii, aceste instituții alcătuind autoritățile administrației publice locale, prin care se realizează, de altfel, și autonomia locală. Având în vedere prevederile articolului 119 din Constituție, potrivit cărora administrația publică din unitățile
administrativ – teritoriale, comune, orașe și județe, sunt organizate pe principiul autonomiei locale, rezultă că și la nivelul județelor, consiliile județene,în calitate de autorități ale administrației publice, realizează autonomia locală în județe.
Din cele de mai sus, rezultă că prin noțiunea de administrație publică înțelegem activitatea pe care o desfășoară autoritățile administrativ – teritoriale organizate pe baza principiului autonomiei locale.[2]
Acest pricipiu fundamentează și raporturile dintre autoritățile comunale (orășenești) sau, după caz, județene, constituite, în mod democratic, de electorat, pe de o parte, și, respectiv, autoritățile statale – guvernamentale sau departamentale -, existente în teritoriu. Funcționând ca servicii publice descentralizate în unitățile administrativ – teritoriale, acestea realizează, la rândul lor, o seamă de sarcini ale administrației publice locale.
[1] Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Editura C. H. Beck, vol. I, ed. a-II-a,București, 2000, pp. 256-260
[2] Ibidem