Nivelul de dezvoltare al unei societăţi este strâns legat de angajamentul membrilor săi ca orice individ să beneficieze de instrumente elementare de dezvoltare și de supraviețuire. Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la bunăstarea membrilor societăţii se realizează prin intermediul politicilor publice. Educaţie, sănătate, asistență socială, transport în comun, drumuri naţionale, acestea sunt câteva aspecte care formează contextul social în care ne desfăşurăm vieţile. În lipsa lor, viaţa ar fi, cu siguranţă, insuportabilă, privind din perspectiva privilegiată în care ne situăm ca beneficiari ai acestor avantaje.
Ştiinţa politicilor publice, este o disciplină relativ recentă, care a apărut în America de Nord şi în Europa după al doilea război mondial.
Ştiinţele sociale, mai ales economia, ştiinţele politice, administraţia publică şi planificarea, s-au dezvoltat la începutul secolului XIX şi începutul secolului XX. Dacă în Europa continentală sociologia era disciplina - umbrela care subsuma toate aceste ştiinţe, în tradiţia anglo - saxonă, Anglia sau America de Nord ele s-au dezvoltat ca discipline separate. O dată cu anumite publicaţii cheie ale lui Harold Lasswell, reprezentant al ştiinţelor politice americane, a apărut ideea că aceste discipline ar putea fi integrate într-un domeniu distinct: ştiinţe de politici publice. În 1951, el şi colegii lui aduceau argumente în sprijinul unei abordări distincte pe care o numeau "ştiinţe de politici publice ale democraţiei" şi susţineau ideea unui rol distinct pentru cei care fac analiza de politici publice.
Termenii de "politici publice" şi "analiza de politici publice " au început să fie folosiţi tot mai des în anii '60, pe măsură ce guvernul american a început să rezolve problema conflictului rasial, reînnoirea urbană. Hofferbert notează că între 1960 şi 1975 mulţi dintre americanii care lucrau în domeniul ştiinţelor sociale au fost scoşi din turnul lor de fildeş de priorităţile naţionale de cercetare, care i-au făcut să intre în arenă politică, nu în calitate de politicieni sau birocraţi, ci ca experţi în evaluarea programelor publice".
La începutul anilor '90 "capacitatea pentru politici publice" şi "analiza politicilor publice", erau termeni cheie în dezbaterea procesului guvernării. În România, după revoluţia din '89, a început un anevoios proces de modernizare. A existat o mare disponibilitate de a pune sub semnul întrebării eficientă şi eficacitatea serviciilor publice. Existau prea multe exemple de răspunsuri necorespunzătoare, rezultate din lipsă de previziune, din nedefinirea obiectivelor, din numărul redus al opţiunilor şi din insuficienta pregătire a acestora, din slabă implementare şi din lipsa activităţilor de monitorizare şi evaluare a politicilor. Însăşi diagnosticarea şi definirea acestor probleme s-a dovedit o sarcină extrem de dificilă în condiţiile unor schimbări continue şi datorită lipsei personalului calificat.
La sfârşitul deceniului a apărut ideea că soluţiile şi cadrele conceptuale ale anilor '80 nu mai erau suficiente pentru lumea modernă, acest fapt a generat creşterea interesului pentru politicile publice.
Noile teorii de management au reformat sectorul public în anii '90. Structurile şi procedeele administrative au suferit schimbări mai ales pentru că se urmărea creşterea calităţii vieţii. Reforma din perspectiva managerială, presupunea un alt stil de gândire şi de comportament. Era clar că un sector public eficient era un factor important pentru armonia socială şi progresul economic.
În prezent interesul cetăţenilor pentru politicile publice a crescut. Aceştia aşteaptă de la guvern să elaboreze politici publice de calitate, folosind cât mai raţional resursele necesare. Cei mai mulţi dintre oameni sunt afectaţi de aspectul practic al unei politici. El reflecta impactul guvernării asupra societăţii şi în acelaşi timp la acest nivel se observa cel mai bine dacă lucrurile sunt mai bune sau mai rele.
Tema politicilor publice nu poate fi dezvoltată fără prezentarea elementelor care stau la baza acesteia, cum ar fi: societatea, statul, puterea executivă, administraţia publică, sectorul public, serviciile publice şi bunurile publice.
Ioan Alexandru defineşte societatea că fiind un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii. Definirea conceptului de societate include două categorii de sensuri:
- cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani şi instituţii (societate capitalistă, societate rurală etc)
- caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea româneasca, societatea europeană) .
Tot Ioan Alexandru defineşte statul ca fiind o colectivitate umană situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane. Statul desemnează un aparat de instituţii care îi permite să comande şi să acţioneze .
Rolul statului este important în cadrul procesului de furnizare al politicilor publice. Ca să putem clarifica raportul dintre stat şi procesul de realizare al politiilor publice trebuie, ca în loc să privim realizarea politicilor publice ca una dintre atribuţiile statului, perspectiva ce presupune implicit o subordonare a procesului de realizare a politicilor publice în fața activităţilor guvernamentale, putem să privim statul ca pe o instituţie ce a subzistat datorită eficienţei cu care a rezolvat o problemă de politică publică. Iar dacă prin politici publice înţelegem activităţile care au ca scop furnizarea de bunuri publice, atunci statul va apărea ca un tip specific de instituţie ce furnizează politici publice.
Ioan Vida defineşte puterea executivă ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă şi de funcţia judecătorească.
Executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi guvernul, indiferent că acestea coexista sau nu, atunci când coexista având funcţii departajate şi responsabilităţi diferite.
Unii autori de drept administrativ exclud ideea de "executiv", înlocuind-o cu cea de funcţie administrativă. În viziunea acestora, funcţia administrativă este considerată ca una dintre cele trei funcţii ale statului, alături de funcţia administrativă şi de funcţia jurisdicţională.
În concepţia constituţională clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică.
În sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executivă desemnează acea funcţie a statului care asigura executarea legii.
Tot Ioan Alexandru menţionează conceptul de administraţie publică definind administraţia publică că fiind folosirea teoriilor şi proceselor manageriale, politice şi juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive şi judecătoreşti, pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu, cât şi pentru segmentele acesteia.
Prin administraţie publică se înţelege acea activitate care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale tuturor actelor normative şi ale celorlalte acte juridice emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice, desprindem, pe de o parte, poziţia administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi ale autorităţilor statale sau ale colectivităţilor locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două componente esenţiale şi indispensabile ale administraţiei publice, şi anume: elementul structural - organic şi elementul funcţional.
Sectorul public are un impact uriaș asupra fiecăruia dintre noi, datorită bunurilor publice pe care le oferă: educaţia, asistența sanitară, ordinea publică, apărare naţională. Sectorul public cuprinde instituții şi organizații care cuprind bunuri şi servicii publice. El este mai degrabă rezultatul deciziei publice, politice, decât al proceselor de piaţă. Guvernele sunt bazate pe comanda - ele pot forţa oamenii să respecte aceasta, în timp ce pieţele sunt voluntare. Sectorul public, prin definiţie cuprinde activităţi ale căror rezultate, şi anume serviciile publice, nu au valoare monetară pe piaţă. Nu trebuie înţeles că un serviciu public nu are valoare, ci nu are preţ pe piaţă.
Pentru satisfacerea cerinţelor (hrana, locuinţa, transport, cultură, sănătate), membrii unei colectivităţi umane se bazează pe administraţia publică. Aceste cerinţe complexe sunt satisfăcute prin serviciile publice. Autorităţile administraţiei publice furnizează o mare varietate de servicii publice. Administraţiei îi revine rolul de a presta servicii care să satisfacă nevoile publice, dar mai important este faptul că ea instituie şi amenajează organismele pentru satisfacerea nevoilor publice. Administraţia îşi propune să satisfacă nevoi variate, pentru care iniţiativa particulară este insuficientă.
În stat administraţia publică are nu numai misiunea de a servi societatea în ansamblu, dar şi aceea de a furniza bunuri şi servicii consumatorilor clienţi, cu riscul de a agrava inegalităţile dintre cetăţeni.
Indivizii îşi îmbunătăţesc viaţa utilizând bunurile publice la care au acces. În definiţia clasică a bunurilor publice dată de Samuelson, acestea sunt non-excludabile şi non-divizibile. Bunurile publice pot fi resurse naturale, modificări artefactale ale acestora, sau resurse sociale. Politicile publice au ca rezultat producerea unor bunuri ai căror beneficiari sunt cetăţenii.
Un bun public este considerat produsul al cărui consum de către un singur individ nu reduce cantitatea valabilă pentru alţii. Un bun public poate fi utilizat în același timp sau în momente diferite de toţi membrii unei comunităţi de la folosirea căruia un producător privat nu i-ar exclude pe cei care nu doresc să contribuie la finanţarea bunului respectiv.
Furnizarea de bunuri şi servicii face obiectul politicilor publice. Iar esenţial pentru un bun public este tipul deciziei de furnizare, şi anume caracterul ei comunitar. Astfel, bunurile publice sunt rezultatul unor acţiuni colective, realizate la nivelul întregii comunităţi relevante. Aceste acţiuni colective reprezintă fundamentul politicilor publice.