Administrație publică

Pentru început se impune o clarificare a termenilor utilizati în definirea conceptului de dezvoltare comunitară. Termenul de dezvoltare presupune (NODEX, 2002) "a trece printr-o serie de schimbări spre o treaptă superioară; a face progrese; a avansa; a înainta; a progresa; a propăşi; a evolua." Schimbările pot avea loc indiferent de voinţa oamenilor, neplanificate, uneori în afara oricărui control, nedorite şi în unele situaţii generând chiar efecte negative. Dezvoltarea poate fi explicată ca un proces de management al schimbărilor, care presupune planificarea, conducerea, coordonarea şi controlul acestora (a se vedea şi Hintea, 2008) pentru a le da schimbărilor un sens pozitiv, dar şi pentru a anticipa şi reduce efectele lor negative.

Termen de relevanţă mai ales economică, dezvoltarea a intrat în vocabularul obişnuit al firmelor private, administraţiei, oamenilor politici, ONG-urilor, cu o conotaţie care pare să privilegieze mai mult aspectul cantitativ decât pe cel calitativ al vieţii. Este un proces strâns legat de conceptul de progres, noţiune centrală a curentelor filozofice evoluţioniste.

În secolul al XlX-lea, cuvântul dezvoltare era un termen mai specializat, utilizat în economie, ştiinţe sociale sau în domeniul tehnic. În zilele noastre însă, dezvoltarea a devenit o realitate complexă. Ea nu se mai poate baza doar pe vechiul model, care presupune mai ales intervenţia statului şi mecanismelor pieţei în diferite proporţii. Un al treilea sector, reprezentat de organizaţiile nonguvernamentale, sindicate, Biserică, asociaţii sau grupuri comunitare, economie socială, este din ce în ce mai prezent. Dezvoltarea echivalează astăzi cu ideea de creştere, de expansiune, de progres economic, de îmbogăţire continuă a unui individ, grup social ori a societăţii în ansamblu, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.

Problema dezvoltării presupune în ultimul timp o preocupare serioasă, deoarece, creşterea economică, bunăstarea oamenilor şi progresul social, se obţin mai greu astăzi, în contextul economiei globale, decât în trecut. Se poate observa că putem avea creştere economică la nivel naţional sau regional şi în acelaşi timp dezechilibre importante între unităţile componente. Pe de o parte înregistrăm creştere economică prin noi implantări industriale, creşterea numărului locurilor de muncă, etc., iar pe de altă parte accentuarea sărăciei, şomajului, a numărului de asistaţi social, degradarea mediului înconjurător. Creşterea economică nu înseamnă neapărat bunăstare generală. Idealul dezvoltării ar fi ca aceasta să genereze bunăstare pentru toţi oamenii.

Dezvoltarea este aşadar un proces planificat prin care o anumită situaţie trece de la simplu la complex, creşte, se împlineşte, devine mai bună decât a fost. Deoarece reprezintă un proces de creştere, de transformare pe termen lung, procesul de dezvoltare are şi o conotaţie strategică.

Dezvoltare economică este un concept larg care reprezintă procesul în care diferiţi actori (guvern, sectorul privat, sectorul neguvernamental, comunităţi) acţionează planificat în scopul creşterii bunăstării oamenilor.

Este important şi relevant să subliniem diferenţa dintre dezvoltare şi creştere economică. Creşterea economică se concentrează mai mult pe aspectele cantitative, măsurabile, cum ar fi produsul intern brutpe cap de locuitor (PIB)^[1], numărul locurilor de muncă, venitul pe cap de locuitor, numărul de locuinţe, ş.a. îmbunătăţirea acestor indicatori nu înseamnă neapărat mai bine pentru comunitate. Pe de o parte aceştia ar trebui corelaţi cu şi cu alti indicatori, din sfera educaţiei, sănătăţii, sărăciei, pentru a avea o imagine a dezvoltării. Pe de altă parte contextele pot să difere chiar în cadrul aceleiaşi regiuni, sau între urban şi rural. De exemplu aceeaşi creştere a venitului mediu/locuitor poate însemna mai mult pentru un locuitor din mediul rural, unde costul vieţii este mai scăzut, decât pentru unul dintr-un oraş mare, unde costul vieţii are mai multe componente şi este în general mai ridicat.

Dezvoltarea implică schimbări complexe şi profunde în interiorul comunităţii. Acestea cuprind atât schimbările economice necesare pentru creşterea bunăstării oamenilor, cât şi pe cele care privesc funcţionare a instituţiilor şi organizaţiilor, gradul de implicare a oamenilor în problemele locale, nivelul de viaţă, relaţia cu mediul înconjurător.

Întâlnim adesea termeni ca dezvoltare rurală, dezvoltare urbană, regională, teritorială, în care constanta este raportarea procesului de dezvoltare la un teritoriu mai mult sau mai puţin definit.

Dezvoltarea locală decurge direct din conceptul de dezvoltare endogenă. Teoria dezvoltării endogene de la sfârşitul anilor 1950, având ca autori pe John Friedmann şi Walter Stohr, reprezintă o abordare în cadrul căreia dezvoltarea este privită dintr-o perspectivă teritorială. Aceasta vizează un teritoriu limitat, şi reprezintă un proces pornit de jos în sus (botom-up), privilegiind resursele endogene, modalităţile de cooperare tradiţionale şi valorile culturale locale.

Dezvoltarea endogenă comportă următoarele dimensiuni: spaţială sau teritorială, comunitară şi democratică. Astfel:

• dimensiunea spaţială - vizează într-un context mai larg componentele: geografic, economic, social şi cultural;
• dimensiunea comunitară - presupune participarea membrilor comunităţii în procesul dezvoltării;
• dimensiunea democratică - subliniază necesitatea unor structuri în cadrul cărora oamenii să se poată exprima democratic.

Dezvoltarea endogenă porneşte de la nevoi de bază ale oamenilor, cum ar fi: hrana, locuirea, educaţia şi munca, nu de la nevoi legate de creşterea pieţei. Ea presupune valorificarea resurselor locale (naturale, culturale) la scară mică, chiar într-un sistem autarhic, ce poate funcţiona ca o economie informală, care se poate chiar sustrage normelor economiei oficiale (valorificarea locală directă a produselor).

La nivelul vieţii urbane, mutaţiile petrecute datorită hipertrofierii oraşelor, cu consecinţe de ordin social, tehnico-economic şi de mediu, au suscitat (Delcourt) căutarea de soluţii de dezvoltare urbană care să răspundă acestor probleme. Studiind dezvoltarea oraşelor chineze, John Friedmann a propus în lucrarea sa din 1992 „Empowerment. The Politics of Alternatives Development", un model de dezvoltare de tip endogen, aplicabil oraselor şi zonelor periurbane cu care acestea dezvoltă relaţii complexe. Pentru a realiza o dezvoltare urbana armonioasă, autorul propune şapte direcţii de acţiune în care atât autorităţile locale cât şi ceilalţi actori locali trebuie să investească resurse proprii, şi nu neapărat să-şi adapteze cadrul pentru investitori din afară. Aceste domenii („clusters") ar fi (Friedmann, 2006, p.p. 5­11):

1. necesităţile umane fundamentale-garantarea educaţiei, acces la servicii de calitate, asigurarea de locuinţe la preţuri rezonabile;
2. susţinerea dezvoltării unei societăţi civile organizate şi independente
3. moştenirea urbană (regională)-în termeni de patrimoniu şi viaţă culturală-care să conducă la întărirea coeziunii şi la identificare;
4. susţinerea instituţiilor culturale, intelectuale (calitatea universităţilor şi institutelor de cercetare), artistice, susţinerea creativităţii.
5. gestionarea durabilă a resurselor naturale (păduri, lacuri, plaje, ferme, etc.)
6. calitatea mediului înconjurător (apă, aer, sol, biodiversitate, etc.)
7. calitatea infrastructurii urbane (transport, comunicaţii, energie, alimentare cu apă, gestionarea deşeurilor).

Dezvoltare endogenă nu înseamnă adaptarea oraşului la contextul economic, ci mai degrabă o mobilizare a energiilor şi a resurselor locale în procesul dezvoltării. Capitalul extern şi mai ales cel global, este nomad şi de aceea nu prezintă o miză pentru dezvoltarea unui oraş sau a unei regiuni. Investitorii de acest gen plasează banii doar atâta timp cât plasamentele le asigură profituri mari (este relevant cazul fabricilor Nokia, de la Bochum­Germania sau Cluj, a căror închidere a generat costuri sociale mari). Aşadar atragerea capitalului global prin vânzarea de active şi oferirea de facilităţi, poate genera o dezvoltare iluzorie. O dezvoltare sănătoasă nu constă doar în creşterea produsului intern brut, indicator care mai mult ascunde starea dezvoltării decât o relevă. Dezvoltarea endogenă presupune aşadar, utilizarea complexă şi raţională a resurselor locale, într-un proces lent şi durabil de dezvoltare economico-socială.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost creat şi introdus la mijlocul anilor 1970 de fondatorul Institutului Internaţional pentru Mediu şi Dezvoltare, Barbara Word (Satterthwaite, 2006). }n anul 1987, raportul Comisiei Bruntland, document intitulat şi „Viitorul nostru comun", (U.N., 1987, p.43) publicat de ONU, a consacrat acest concept definindu-l ca pe „un proces de schimbare în care exploatarea de resurse, direcţionarea investiţiilor, orientarea dezvoltării tehnologice şi schimbările instituţionale, sunt armonizate şi sporesc potentialul prezent şi viitor, de a satisface nevoile şi aspiratiile umane".

Este vorba de un mod de dezvoltare bazat pe solidaritatea între generaţii, care să permită „îndeplinirea necesităţilor generaţiei prezente, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile necesităţi (idem, p.41)", considerând deci patrimoniul natural (apă, aer, materii prime) ca pe un stoc de resurse, a căror utilizare, exploatare, să nu exceadă capacitatea lor de regenerare naturală.

Publicarea Raportului Brundtland a fost urmată de Summitul Mondial al Pământului, organizat la Rio de Janeiro în Brazilia, la iniţiativa ONU în iunie 1992, eveniment la care 115 de şefi de stat şi de guvern, reprezentanţi de mari companii şi numeroase ONG-uri, au adoptat un cadru strategic general de dezvoltare durabilă, pornind de la necesitatea de a integra dezvoltarea economică şi protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă. Cu această ocazie s-a afirmat importanţa, în continuă creştere, a dreptului internaţional al mediului, ca mecanism de codificare şi promovare a dezvoltării durabile.

Dezvoltarea comunităţii nu trebuie să se sustragă constrângerilor ecologice. Paradigma ecologică propusă de Dunlap şi Catton (în Zamfir, Stănescu, coord.) ca o reacţie la paradigma antropocentică , arată că „viaţa socială se află într-o relaţie nemijlocită cu viaţa întregului ecosistem terestru (idem, p.179)."

Referindu-se la problemele de mediu generate de procesul de industrializare, cei doi autori relevă capacitatea limitată a mediului de a satisface cerinţele societăţii industriale, care privesc trei aspecte:

1. ecosistemul oferă spaţiu de locuit (locuinţe instituţii);
2. resursele naturale şi
3. loc de depozitare a deşeurilor.

În cazul în care creşterea economică actuală se face în detrimentul „bunăstării viitoare în termeni de potenţial de consum pe cap de locuitor, atât de bunuri comercializabile cât şi de resurse naturale (environmental goods) , această creştere nu poate fi considerată durabilă. Durabilitatea poate fi astfel definită ca un potenţial de consum non-regresiv (Haveman, 1989, şi Pearce, 1989, apud Nicolaisen, Hoeller, p. 14)." Potenţialul de consum este la rândul lui legat de potenţialul viitor de producţie şi prin urmare de stocul de capital care să o susţină. În cazul în care resursele naturale sunt considerate parte a acestui stoc de capital, păstrarea acestuia este o condiţie a susţinerii consumului de bunuri comercializabile şi resurse naturale pe cap de locuitor. Astfel dezvoltarea durabilă necesită, fie menţinerea ambelor tipuri de stocuri de capital (creeat de om şi resurse naturale), fie o substituire suficientă a capitalului natural de către cel productiv şi astfel stocul total de capital să rămână intact.

Deci în condiţii de menţinere constantă costurilor cu poluarea şi totodată de de creştere a bunăstării, consumul de resurse naturale (degradarea mediului) creşte. Valoarea reală a consumului de resurse naturale trebuie să nu depăşească valoarea reală a investiţiilor nete în capitalul creat de om. În cazul unei substituţii optime între cele două tipuri de capital, adică cel creat de om să compenseze degradarea mediului, atunci creşterea economică durabilă ar fi asigurată.

Există şi argumente în favoarea unei substituţii între cele două tipuri de capital, favorizată de progresului tehnologic rapid, astfel încât acesta va compensa cu uşurinţă degradarea mediului, dar aceste nu sunt în măsură să ne liniştească.

Dezvoltarea nu poate fi concepută în afara resurselor de care are nevoie. Trei categorii de resurse, concură în proporţii variabile, în procesul dezvoltării: resurse financiare, resurse materiale şi resurse umane.

în categoria resurselor financiare intră: bugetele ca instrumente financiare şi modul lor de constituire, fonduri de investiţii şi fonduri comunitare, credite şi instrumente de creditare din bănci.

Resursele materiale constau în bogăţii ale solului şi subsolului, apa, în termeni cantitativi şi calitativi, aerul, pădurile şi calitatea mediului înconjurător în general, patrimoniu (imobiliar, cultural) şi infrastructură (reţele de transport, de utilităţi, de comunicaţii).

Resursa umană este cea mai dinamică dintre toate tipurile de resurse deoarece pe de o parte, are cel mai mare potenţial de dezvoltare, iar pe de altă parte, poate pune în valoare celelalte resurse, cu condiţia unei alocări corecte a acesteia.

La aceste resurse se pot adăuga sistemele politice (structuri politice, legi, cultură politică) prin care se asigura şi conducerea, organizarea, functionarea societăţii şi controlul.

Termenul comunitate poate fi întâlnit în cele mai diverse situaţii: comunitate locală, la nivel de sat, oraş, municipiu, regiune, comunitate sau grupare etnică, comunitate religioasă, comunitate ştiinţifică, academică, a oamenilor de afaceri, comunitate virtuală, comunitate internaţională, etc. De aceea, s-ar impune o clarificare, o definire generică, menită să acopere această întreagă varietate, însă acest demers nu este întotdeauna facil, întrucât comunităţile reprezintă grupuri de oameni care nu pot fi clasificate a priori. Uneori ele pot avea o relevanţă la nivel local (sat, cartier), sau la nivel regional ori internaţional. Comunitatea nu poate fi calificată ca strict profesională, politică, religioasă, culturală, etnică, etc., după distincţia (Maffesoli) între sociabilitate (văzută ca ansamblul rolurilor jucate de persoane) şi social în sens strict (funcţia individului în societate), ea putând acoperi una sau mai multe dintre aceste dimensiuni (de exemplu Asociaţia învăţătorilor greco-catolici din Năsăud, Asociaţia poeţilor români din diaspora, Asociaţia economiştilor din cooperaţie).

Comunitatea este o configurare specifică de legături sociale, încadrată contextual, spaţial şi temporal. O comunitate poate avea sens doar dacă membrii acesteia, sau măcar o parte din ei, îşi revendică în mod conştient apartenenţa la grup, dar nu şi în cazul în care ea ar fi definită din exterior, fără asentimentul persoanelor interesate. Comunitatea reprezintă una din instituţiile fundamentale şi "calea mediană între ţesătura birocratică de tip etatic şi procesele specific pieţei libere, caracterizate de urmărirea intereselor individuale (Zamfir, Stănescu, coord., p 116) ".

Din perspectiva relaţiilor dintre stat şi comunitate, este relevant să amintim etapele care au marcat evoluţia organizării administrative a statelor (R. Laufer, A. Burlaud, 1980, p.p. 20,23): -etapa statului jandarm - care cuprinde întreg secolul al XIX-lea, corespunde concepţiei liberale clasice despre stat. Puterea publică a statului se baza pe suveranitatea transferată de naţiune prin alegeri. Statul trebuia să-şi exercite doar prerogativele în domeniile diplomaţiei, poliţiei, justiţiei, fără să atingă libertăţile publice şi particulare în materie de drepturi de proprietate care guvernau economia;

-etapa statului providenţial - s-a impus odată cu nevoia de intervenţie a statului atât în viaţa socială cât şi în cea economică, întrucât legea pieţei libere nu putea rezolva optimul social. în această etapă a fost consacrat conceptul de serviciu public, ca rezultat exclusiv al acţiunii administrative şi

-etapa statului omniprezent - a debutat după al II-lea Război Mondial, când diversitatea şi amploarea intervenţiilor etatice au căpătat dimensiuni noi (evoluţia fiscalităţii, planificare economică, politică industrială, urbanism). Administraţia era nevoită să-şi demonstreze pe de o parte eficacitatea metodelor de acţiune şi pe de altă parte să ţină seama de dorinţele cetăţenilor. (a se vedea şi Stănică, p. 21). Se cuvine amintit aici şi modelul „Statului bunăstării generale" (wellfare state), în cadrul căruia fiecare membru al unei comunităti are dreptul la un anumit nivel de bunăstare. Acest model a aparut în 1932 în Suedia şi a proliferat în toată lumea occidentală după al II-lea Război Mondial, ca o reacţie la politica Blocului Comunist care clama egalitatea şi bunăstarea cetăţenilor.

Curentul managerialist de la sfârşitul anilor 80 (care introduce noţiunile de Managerial State sau de Steering State), culminează cu definirea de către Cristopher Hood în anul 1990, a conceptului de New Public Management (Noul Management Public), în care funcţiile strategice şi funcţiile operaţionale sunt separate. în cadrul acestui model, relaţia cu comunităţile stă sub semnul transferului determinat de competenţe la nivelul de bază cel mai competent, statul prin instituţiile sale îşi rezervă doar rolul de a asigura cadrul normativ şi instituţional, iar planificarea se face descentralizat.

Statul strateg partener al societăţii civile (Vaillancourt Y., Leclerc P., p.10) este un concept care oferă alternative interesante la discursurile asupra reformei statului. Departe de a fi o construcţie teoretică sau abstractă, se bazează pe o serie de reforme ale politicilor sociale din Canada (Quebec). Apariţia unor noi actori sociali în domeniul politicilor privind locuinţele sociale ori centrelor pentru preşcolari, contribuţia organismelor comunitare în domeniile sănătăţii şi serviciilor sociale, prezenţa economiei sociale care se face tot mai simţită, contribuţia directă şi indirectă a organizaţiilor comunitare la reducerea şomajului, sunt procese care conduc la o regândire a rolului statului. Pe măsură ce societatea civilă îşi asumă roluri din ce în ce mai importante, statul îşi întăreşte rolul de strateg. Politicile publice reprezintă în acest caz, o coproducţie statului, pieţei şi societăţii civile.

Iată deci că sub aspect politico-administrativ comunitatea este percepută din ce în ce mai complex, de la simpla aplicare a principiului subsidiarităţii, la un parteneriat sistemic cu statul şi mediul privat.

Consacrarea conceptului sociologic de comunitate se datorează lucrării „Comunitate si Societate' a sociologului german Ferdinand Tonnies (1855-1936). Acesta a facut distincţia la nivel psihologic între voinţa organică, definită afectiv, şi voinţa reflectată, văzută ca un produs al gândirii. în accepţiunea sa comunitatea (gemeinschaft) este determinată de voinţa organică, în timp ce voinţa reflectată determină apariţia societăţii (gesellschaft). voinţa organică ^ gemeinschaft (comunitate) voinţa reflectată^ gesellschaft (societate, asociere)

Formă de convieţuire întemeiată pe trăiri comune şi datini, comunitatea s-a dezvoltat pornind de la familie şi s-a impus mai ales în aşezări rurale sau oraşe mici, unde contează legăturile de sânge, de prietenie, obiceiurile, normele morale comunitare, unde economia bazată preponderent pe activităţile agricole, nu urmăreşte neapărat câştigul.

Evoluţia economică şi progresele pe linie de urbanism au condus la evoluţia comunităţii spre ceea ce Tonnies numea societate, unde individul trăieşte pentru sine, iar relaţiile sociale şi economice cu ceilalţi sunt de concurenţă. Cu alte cuvinte „depozitara spiritului comunitar putea fi doar comunitatea, realitate socială considerată apanajul exclusiv al spaţiilor caracterizate de fenomene şi practici specifice ruralului tradiţional. Societatea- creaţie a mediului urban de tip modern-ar fi fost un construct cu finalitate strict instrumentală, lipsit de consistenţa relaţiilor de tip comunitar (Zamfir, Stănescu, coord., p. 117)."

Max Weber are o altă abordare sesizând o diferenţă calitativă între comunitate şi alte forme de asociere umană. Asocierea este văzută ca o formă de organizare socială care are la bază doar interese comune şi se manifestă prin acţiuni raţionale, schimburi, exprimând interese private. Comunitatea în schimb, este o entitate acţională, capabilă de auto- organizare, în care relaţiile dintre oameni se bazează pe conştiinţa apartenenţei tradiţionale sau subiectiv-afective, neexcuzând însă influenţele externe.

După James L. Mercer, comunitatea este „o grupare funcţională de indivizi, care trăiesc într-un anumit spaţiu geografic la un moment dat, au o cultură comună sunt aranjaţi într-o structură socială şi exprimă o conştiinţă a unicităţii lor, precum şi a identităţii separate de grup (Mercer, p 27). "

Durkheim descrie două forme de solidaritate socială (Durkheim, 2007): -mecanică sau prin asemănare şi -organică, datorată diviziunii muncii.

Solidaritatea mecanică derivă din ansamblul similitudinilor sociale. „Ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune majorităţii membrilor unei aceleiaşi societăţi formează un sistem determinat, care are viaţa sa proprie; putem să-l numim conştiinţă colectivă sau comună (idem, p 61)." Solidaritatea bazată pe asemănări este maximă în momentul în care anulează individualitatea, conştiinţa individului, şi invers, aceasta din urmă apare pe măsură ce conştiinţa colectivă ocupă mai puţin loc în cea individuală (ibidem, p. 91).

Solidaritatea organică în schimb, este un produsul unui consens realizat dintre indivizi diferiţi, unitatea colectivităţii realizându-se prin diferenţieri. Individul depinde de societate deoarece depinde de componentele acesteia. În acelaşi timp, individualitatea întregului creşte proporţional cu cea a părţilor.

Acestor două forme de solidaritate li se pot asocia evolutiv, două tipuri de organizare comunitară: comunităţile bazate pe solidaritatea mecanică, asociate unui model arhaic, şi comunităţile bazate pe solidaritatea organică, asemenea celor actuale. Durkheim afirmă că pe măsura avansării pe scara evoluţiei sociale, solidaritatea mecanică scade ca importanţă (ibidem, p 106), iar solidaritatea organică dobândeşte treptat preponderenţă, conferind coerenţă societăţilor actuale.

Abordarea comunitaristă apare ca o reacţie la ideea că individualismul şi democraţia conduc la o erodare a practicilor şi sentimentelor de reciprocitate. Comunitarismul ( Etzioni, 1995) este bazat pe ideea binelui comun şi propune o reformare a statului într-o supraentitate care sa stimuleze dinamica tuturor comunităţilor din interiorul său. Societatea ignoră interesele divergente, compunând vectorial acţiunile disparate ale comunităţilor componente, percepute ca unităţi dinamice (interacţionale), într-o entitate superioară, statul, generat astfel de un proces de feed-back. Finalitatea acestui mecanism -binele comun- determină un control biunivoc între stat ca o comunitate a comunităţilor (sistem de sisteme) şi componentele sale fractale. Binele unei comunităţi determină binele întregii societăţi şi în acelaşi timp este o reflectare a acestuia. În accepţiunea lui Etzioni, comunitarismul este o mişcare „ecologistă dedicată schimbării în bine a mediului social, moral şi politic, pe baza schimbării valorilor, stărilor de fapt şi a politicilor publice ( idem, p.21)."

Abordarea prin prisma capitalului social porneşte de la ideea că raţionalizarea organizatională a dus la scaderea capacităţii de cooperare spontană la nivelul societăţii. Această idee a creeat teren teoriei capitalului social, care relevă importanţa acestui tip de capital în contextul dezvoltării. Numit şi angajament civic de R. Putnam, capitalul social este definit ca o reţea complexă de relaţii stabilite între indivizi şi organizaţii, cu relevanţă la nivel comunitar. Comunitatea este privită ca un spaţiu în care aceiaşi membri pot face parte din mai multe grupuri cu niveluri diferite de capital social.

O definiţie operaţională (Pitulac, p.p.5,6) a conceptului de comunitate porneşte de la şase dimensiuni fundamentale ale acesteia, şi anume: spaţială, cantitativă, structurală, relaţională, funcţională şi temporală. In accepţiunea autorului „o comunitate este o formaţiune socială rezistentă în timp, reunind un număr relative restrains de indivizi umani, cu background cultural şi statusuri sociale asemănătoare, ce locuiesc pe o suprafaţă puţin extinsă, şi între care există relaţii de cooperare bine stabilite şi persistente, reuşindu-se prin aceasta exercitarea unui control social eficient la nivelul grupului respectiv (idem)."

Crearea unei comunităţi nu presupune doar proximitatea spaţială sau mai general, doar similitudinea de status. Völker, Flap, Lindenberg descriu „patru condiţii majore care fac posibilă, facilitează şi motivează apariţia unei comunităţi:

-Existenţa unor oportunităţi si/sau locuri de întâlnire (oportunitatea ca oamenii să se întâlnească, să se cunoască, să socializeze);

-Motivaţia oamenilor de a investi în relaţii de grup (gradul în care oamenii sunt motivaţi în crearea unei comunităţi diferă în funcţie de statutul economic şi social, educaţie, caracteristici ale stilului de viaţă);

-Alternative relaţionale sau de realizare a obiectivelor individuale (apariţia comunităţii este mult mai probabilă în cazul numărului scăzut sau absenţei contactelor sau relaţiilor în afara spaţiului de proximitate, care îi determină pe indivizi să-şi dezvolte relaţiile locale) şi

-Interdependenţa (dependenţa unor indivizi faţă de alţii, partajare folosirii unor bunuri comune, generează tot mai multă participare comunitară, cel puţin atâta timp cât avantajele depăşesc complicaţiile care pot apărea). (Völker, Flap, Lindenberg, p.101)"

In literatura de specialitate americană comunitatea este definită (Phillips, Pittman,eds., p.5) fie în legătură cu un loc, cu un areal geografic bine delimitat (commmunity of place), fie în legătură cu interese comune (community of interest). Astfel comunitatea de loc (de proximitate locală) înseamnă totalitatea oamenilor „care trăiesc într-un areal geografic determinat şi care au legături sociale şi psihologice între ei şi cu locul în care trăiesc". Al doilea tip, comunitatea de interese reuneşte oameni apropiaţi (nu neapărat în termeni de proximitate spaţială), uniţi de interese comune şi ajutor reciproc (Mattessich, Monsey, 2004, p.56, în idem, p.5).

Comuniunea (din lat. communicatio=împărtăşire, comuniune) este poate idealul neexprimat al oricărei comunităţi, expresia ei cea mai înaltă şi presupune un grup de persoane unite în practica unei credinţe comune şi conştiente de acest lucru. Noţiunea de persoană (Durkheim, 1995, p. 248) presupune o componentă impersonală - sufletul colectivităţii (constituind însăşi substanţa sufletelor individuale) şi o alta de individuaţie - trupul. Kant consideră că elementul cel mai impersonal din fiinţa umană este raţiunea, raţiunea umană în general şi aceasta reprezintă „puterea spiritului de a se ridica deasupra particularului, ocazionalului, individualului, pentru a gîndi în termenii universalului. Putem deci afirma că, sub acest aspect, ceea ce-l transformă pe om într-o persoană este acea particularitate care-l identifică cu ceilalţi oameni, adică ceea ce face din el „un om şi nu un anume om". Simţurile, trupul, într-un cuvînt, tot ceea ce poate individualiza este, din contra, considerat de către Kant ca opusul personalităţii (Durkheim, 1995, p. 249). "

Importanţa componentei spirituale derivă din faptul că aceasta nu aparţine nimănui în mod special, ci face parte din patrimoniul comun, iar la acest nivel se realizează comuniunea dintre conştiinţe. Spaţiul de exprimare rituală a unei credinţe religioase comune este Biserica, o comuniune prin excelenţă. Ea oferă membrilor săi conştiinţa unei puternice coeziuni bazate pe trăirea comună a tainei euharistiei. Dealtfel, literatura teologică relevă rolul comunitar al al tuturor celor opt taine. Viaţa creştină presupune trecerea de la trăirea individuală, la starea de persoană relaţională cu divinitatea, cu semenii şi cu întreaga creaţie. Deşi tainele se acordă la nivel individual şi nu comunităţii întregi sau unor grupuri, acest lucru nu înseamnă că se acordă în afara bisericii, a comunităţii şi „orice Taină e o intrare în comuniune cu Hristos ca persoană, e o Taină de întemeiere a comuniunii cu Hristos în general şi a comuniunii cu ceilalţi membri ai Bisericii uniţi cu Hristos, şi fiecare persoană umană din comunitatea Bisericii împlineşte un rol de inel în lanţul comuniunii cu Hristos devenit om şi cu ceilalţi oameni care cred în El (Stăniloaie, D. 1997, p. 20)." Comuniunea este deci o formă particulară a comunităţii, care întăreşte ideea de unitate valorică a membrilor săi.

Conceptul de dezvoltare comunitară îşi are originea (R. Phillips and R. Pittman (eds.), 2008) în mişcările de reformă Statele Unite ale Americii (SUA). în timpul mişcărilor sociale din SUA, cum ar fi Mişcarea Reformei Sanitare din anii 1840 sau Reforma privind locuirea de mai târziu, a apărut termenul de „acţiune colectivă" (collective action). Deşi Mişcarea progresistă din anii 1890 a însemnat mult pentru dezvoltarea comunitară, schimbările sociale din anii 1950 şi 1960 (mişcări sociale pentru drepturi civile, anti-sărăcie) au condus la recunoaşterea dezvoltării comunitare (DC) ca practică. în anii 1960 au apărut în SUA mii de corporaţii de dezvoltare comunitară (CDC).

Prima definire a DC este atribuită Conferinţei din 1948 de la Cambridge a administratorilor de politici sociale coloniale când acesta a înlocuit termenul de educaţie de masă (Precupeţu, p.p. 6-8). în 1955 documentele Naţiunilor Unite definesc DC ca fiind un proces a cărui finalitate este crearea condiţiilor de progres economic şi social. Ulterior programele organizaţiile internaţionale au facilitat difuzarea termenului în Africa şi India. Reacţiile la modelul top-down de dezvoltare economico-socială adoptat de UNICEF^[3] şi OMS^[4]prin Declaraţia de la Alma Ata, au dus la conturarea înţelesului actual al termenului, şi anume a ideii de implicare a oamenilor în proiectele propriei dezvoltări.

Două publicaţii apărute în anul 1970, Community Development în Marea Britanie şi Community Development: Journal of the Community Development Society în SUA (Phillips, Pittman, eds.) precum şi înfiinţarea unor programe universitare în domeniul dezvoltării comunitare, au impus definitiv conceptul de DC în domenii ca administraţia publică, urbanismul sau ordinea publică. în prezent în SUA activează (idem) peste 4000 de CDC, în mare parte axate pe dezvoltarea de locuinţe (housing development), dar şi pe domenii legate de dezvoltarea afacerilor, mediu, forţă de muncă, tineret, ş.a.

Unele încercări de a defini DC (ibidem) sunt axate pe proces adică pe modul în care oamenii învaţă să lucreze împreună pentru a rezolva problemele colective. Astfel, Ploch defineşte DC ca pe „un proces de implicare voluntară a rezidenţilor într-un proces de îmbunătăţire a unor aspecte identificabile ale vieţii comunităţii" care în mod normal ar trebui să conducă la consolidarea, la nivel comunitar, a unui model de relaţii umane şi instituţionale (Ploch, p.p.5-15, apud ibidem p.6).

Pe de altă parte există definiţii (Huie, 1976 în ibidem) bazate pe rezultat (outcome) adică îmbunătăţirea locului de viaţă şi muncă, prin programe de dezvoltare şi luarea deciziilor la nivelul comunităţii.

Toate aceste abordări ale conceptului, au condus la o înţelegere comprehensivă (Phillips, Pittman eds.) a dezvoltării comunitare, aceasta fiind considerată deopotrivă proces (dezvoltarea şi consolidarea capacităţii de a acţiona colectiv) şi rezultat (adoptarea colectivă de măsuri şi rezultatul acţiunii comune pentru dezvoltarea comunităţii).

Sintagma dezvoltare comunitară cunoaşte o utilizare relativ recentă în România, unde a fost preluată din programele Uniunii Europene şi ale Băncii Mondiale. Totuşi, o serie de lucrări şi articole de specialitate, conduc spre doctrina şi modelul de cercetare monografică a localităţilor rurale, pe care Şcoala sociologică de la Bucureşti le datorează în special lui Dimitrie Gusti .

În literatura de specialitate din România acest concept este privit (Sandu, 2005, p. 15), ca o „inovaţie socială redescoperită" , fiind considerat „o etichetă tolerantă pentru o familie, relativ dezorganizată, de practici sau modele de intervenţie locală care au sau tind să aibă ca rezultat mai binele comunităţii (idem, p.23)." Într-o definiţie sintetică, în care DC „se referă la schimbări voluntare în, prin şi pentru comunitate (idem, p. 15)" se subliniază implicarea voluntară a membrilor comunităţii în acţiuni menite propriei dezvoltări.

Definiţie: dezvoltarea comunitară reprezintă procesul prin care o comunitate îşi îmbunătăţeşte condiţiile de viaţă, prin acţiunea voluntară, conştientă şi planificată a membrilor ei, pe baza dezvoltării capacităţilor proprii de acţiune, a conexiunilor inter şi extracomunitare, a valorilor comune şi a utilizării resurselor interne şi externe.

DC acoperă deci toate dimensiunile dezvoltării, economică, socială, spaţială şi durabilă. La acestea se poate adăuga şi dimensiunea culturală, adică respectul faţă de specificitatea culturală, asumarea identitară bazată pe elementele tradiţionale şi pe exprimarea trăsăturilor culturale, conştientizarea unicităţii în contextul cultural mai larg.

Înfiinţarea comitetelor şcolare din România interbelică reprezintă un model dezvoltare comunitară sistemică, a cărui premiză a fost descentralizarea, printr-un transfer de competenţe şi atribuţii la nivel local (comune rurale, comune urbane judeţe) concomitent cu o asigurare şi o reglementare clară a resurselor dezvoltării. Aceste resurse se constituiau din venituri provenite în cea mai mare parte de la nivel local, completate cu donaţii şi alte tipuri de contribuţii din partea comunităţilor.

Modul de alegere a comitetelor, funcţionarea acestora, implicarea voluntară la nivel local în construcţia localurilor de şcoală, solidaritatea şi ajutorul acordat elevilor săraci, modul de gestionare a bunurilor comitetului, preocupările de alfabetizare a populaţiei adulte, crearea de oportunităţi pentru dezvoltarea de abilităţi practice la elevi, reprezintă structuri, mecanisme şi acţiuni caracteristice dezvoltării comunitare.

^[1] PIB este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei ţări, regiuni sau localităţi în decurs de un an.

reprezintă costul de oportunitate planificat al producerii sau al consumului unui bun, care în general, nu se comercializează.

^[3]  Fondul pentru Copii al Naţiunilor Unite, are sediul în New York şi oferă asistenţă umanitară şi pentru dezvoltare copiilor şi mamelor lor în ţările în curs de dezvoltare. Este o agenţie fondată prin voluntariat şi funcţionează din fonduri guvernamentale şi donaţii private.

[4] Este o organizaţie internaţională cu sediul central la Geneva, înfiinţată în anul 1948 în scopul de a menţine şi coordona situaţia sănătăţii populaţiilor pe glob. în prezent are 193 de state member şi reprezentanţe în 147 de ţări.