Cunoaşterea formelor tradiţionale de cooperare, a modului de iniţiere şi a funcţionării lor, este foarte importantă din perspectiva stabilirii unor instrumente şi tehnici care să stimuleze participarea oamenilor la acţiuni voluntare comune.
Din tradiţia romanească rurală se cunosc forme de cooperare comunitară informale, de întrajutorare bazată pe ocupaţie, relaţii de rudenie sau proximitatea gospodăriilor. Proximitatea spaţială poate determina anumite raporturi interindividuale, fiind mediul prin care se formează unele dispoziţii sufleteşti, care condiţionează şi ele mai departe diferite forme de societate. În primul rând, apropierea sau depărtarea în spaţiu creează raporturi de vecinătate, care se pot transforma mai apoi în raporturi de ajutor reciproc. Între vecini se naşte un fel de comunitate de loc prin legături de interes, împrumuturi casnice, participare la ceremonii familiale, etc. (Andrei, 1997, p. 229)."
Claca şi şezătoarea sunt două forme de cooperare comunitară informală, legate mai mult de calendarul agricol şi de ciclurile vieţii rurale, care au rădăcini adânci în tradiţia populară.
1. Claca
1. Claca constă în participarea colectivă şi uneori reciprocă, la efectuarea unor lucrari agricole care trebuie efectuate în timp scurt pentru a nu compromite producţia (seceratul cerealelor, culesul strugurilor, porumbului şi alte lucrari de sezon), la construcţia caselor, la ocazii speciale (nuntă, botez, înmormântare).
Claca pentru munci agricole a fost şi încă mai constituie pe alocuri un mod de cooperare menit să crească productivitatea muncii, prin suplinirea absenţei utilajelor agricole sau a altor mijloace tehnologice, cu concentrarea forţei de muncă într-un timp scurt. Claca are însă şi o dimensiune mai profundă decat cea economică, o trăsătură importantă a acestor acţiuni comune fiind posibilitatea de socializare. Acest obicei este cunoscut pe întreg cuprinsul ţării şi prezintă desigur particularităţi zonale, se diferenţiază după participanţi, finalitate şi reciprocitate.
Există cazuri în care participarea nu se face după criterii anume, altele în care participarea se face după vârstă sau gen. După finalitate sau scop, claca se poate organiza pentru efectuarea de activităţi agricole, de ajutor social sau de construcţii.
În ceea ce priveşte reciprocitatea, claca se poate organiza:
- ca acţiune de întrajutorare reciprocă, în activităţi agricole, munca făcându-se prin rotaţie la fiecare;
- la solicitarea unor familii mai înstărite (gazda clăcii) în cazul în care activitatea ce trebuie efectuată depăşea forţa de muncă a acestora;
- pentru a acorda ajutor material sau în muncă, sătenilor aflaţi în dificultate (bătrâni, bolnavi), tineri la construcţia caselor, înmormântări, nunţi, etc. şi
- pentru activităţi de interes comun sau obştesc (întreţinerea păşunilor composesorale, a fâneţelor sau pădurilor sau întreţinerea drumurilor, podeţelor, ş.a.).
Claca era în trecut, un foarte bun prilej de întrajutorare, dar şi intercunoaştere şi favoriza transmitere de la o generaţie la alta a cunoştinţelor şi deprinderilor de muncă, a înţelepciunii populare. În majoritatea cazurilor la sfârşitul lucrului oamenii petreceau, erau serviţi de gazdă cu mâncare şi băutură, nelipsind muzica şi chiar hora, jocul sau poveştile, miturile. Din această cauză ea este adesea descrisă, la fel ca şezătoarea, mai degrabă ca obicei şi nu ca o formă de cooperare.
În mentalitatea locuitorilor din Munţii Apuseni întrajutorarea era „datoria fiecăruia de a contribui la activităţile gospodăreşti ale celuilalt, binele individual fiind fundamental pentru prosperitatea comunităţii în ansamblu (Totelecan, p.172)."
2. Șezătoarea
2. Spre deosebire de clacă, şezătoarea se desfăşura într-un cadru mai restrâns, presupunea activităţi mai uşoare, din aria de preocupări a femeilor: tors lână, cusut articole vestimentare sau decorative, ţesut, şi un grad mai ridicat de socializare. La şezători, femeile şi fetele, acompaniate deseori de băieţi, cântau, spuneau glume folosind prilejul pentru a se cunoaşte. Şezătorile de la sate, mai rar întâlnite după încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, prezintă anumite elemente de cooperare care sunt de interes în contextul nostru, în masura în care puteau produce dezvoltare. Este vorba de transmiterea de la o generaţie la alta a anumitor apitudini, deprinderi, tehnici de lucru care au condus la conturarea unui specific local în producţia de artizanat, articole vestimentare, covoare, etc.
Totodată şezătorile facilitau socializarea comunităţii, având un rol important în formarea conştiinţei comunitare a tinerilor, în transmiterea unui cadru comportamental dezirabil, în aplanarea unor conflicte ori sancţionarea comportamentelor nepotrivite.
În prezent claca şi şezătoarea nu au dispărut cu totul din viaţa satul românesc, însă funcţionează denaturat sau în forme estompate, datorită mutaţiilor produse la nivelul spaţiului rural, şi au pierdut elementul spectaculos, fabulos.
Suspendate între tradiţie şi modernitate, între declin şi dezvoltare, comunităţile locale rurale se află într-o permanentă căutare. Disoluţia sau dezvoltare lor „depind de modul în care comunităţile locale vor reuşi să facă neproblematică trecerea (fig. 3) de la spaţializarea socialului la socializarea spaţialului (idem, p. 99) (spaţializarea socialului este domeniul în
care se manifestă cu preponderenţă nativii, care în mod obişnuit luptă pentru „apărarea spaţiului", în timp ce socializarea spaţialului rămâne în cea mai mare măsură îndeletnicirea celuilalt, care nu trebuie să fie neapărat cel cu totul altul, ci poate fi un membru al colectivităţii locale care împărtăşeşte mai puţin viziunile tradiţionale)".
3.Vecinătăţile din Transilvania
Reprezintă forme de cooperare tradiţionale, specifice mai ales comunităţilor săseşti[1]care, se presupune că au replicat aici un model din zonele lor de origine. Vecinătatea este o formă de cooperare comunitară caracterizată printr-o organizare cu un grad puternic de formalizare şi structurare. Existenţa unui statut scris, a organelor de conducere alese (tată de vecinătate, contabil, casier, consiliu), uneori a unui patrimoniu construit (casa vecinătăţii) şi a unor bunuri comune (pompe pentru stingerea incendiilor, veselă pentru diferite evenimente, utilaje agricole, etc.), a unor mijloace şi proceduri de comunicare (tabla vecinătăţii) şi a dispozitivelor de control normativ şi contabil (ziua de judecată, registrul vecinătăţii), înfăţişează vecinătatea ca pe o adevărată instituţie, având un puternic rol de socializare şi de control social. Întemeierea vecinătăţii este fundamentată pe interacţiuni complexe între membri, pe solidaritate şi pe un puternic sentiment de identificare cu grupul.
Apartenenţa la o vecinătate era considerată (Poledna, 2001) o obligaţie din partea comunităţii care astfel realiza integrarea socială a tuturor membrilor, dar şi continuitatea. Devenea membru o persoana de etnie săsească şi de confesiune evanghelică la împlinirea varstei de 24 de ani, sau cu ocazia întemeierii unei familii. De asemenea, persoana trebuia să deţină o casă sau o gospodărie, deoarece adera la o vecinătate în spaţiul căreia se găsea proprietatea sa.
Vecinătatea reunea (idem, p.p. 41, 42) între zece şi treizeci de gospodării, numărând astfel cca. 40 de membri, dar există şi situaţii în care erau constituite din 15-65 de gospodării. Vecinătăţile tradiţionale săseşti din mediul urban cuprindeau de regulă zece familii.
Conducerea era asigurată de un bărbat - tatăl vecinătăţii - cu experienţă şi abilităţi sociale, ales dintre oamenii cei mai gospodari, anual sau odată la 2 ani, care îşi asuma o serie de responsabilităţi prin care "veghea asupra respectării statutelor proprii şi era în acelaşi timp un model viu care demonstra prin comportamentul său, valabilitatea şi viabilitatea prevederilor statutare (ibidem)".
Tatăl vecinătăţii--alter Nachbarvater-era ajutat de un tată mai tânăr ales de el - jungerer Nachbarvater sau Unternachbarvater- şi de sfatul bătrâmlor-Altschaft- un consiliu format din 6 membri de seamă.
Stephan Ludwig Roth[2] descrie descrie vecinătatea ca pe „o comunitate frăţească, teritorială, ai cărei membri beau din aceeaşi fântână, stau de gardă în timpul nopţii pentru securitatea tuturor, îşi construiesc împreună casele, se comportă ca rudele în cazul ivirii unei boli sau catastrofe, se odihnesc pe acelaşi catafalc, îşi sapă mormintele, îşi conduc morţii pe ultimul lor drum, la sfârşitul înmormântării îi cinstesc împreună pe cei care i-au părăsit, apoi, din devotament, au grijă de văduv(ă) şi de copiii rămaşi orfani (Mihăilescu, coord., 2003, p.14 )".
Aşadar, principalele funcţii (Poledna, p. 43) ale vecinătăţii erau: „- întrajutorarea membrilor la construcţia caselor, muncile agricole sau gospodăreşti, sprijin financiar la înmormantare;
- asigurarea pazei şi ordinii în localitate, curăţarea fântânilor, curăţenie în spaţii publice, intervenţii în caz de calamităţi;
- servicii de protecţie şi asistenţă socială şi servicii pentru biserică, şcoală sau primărie şi
- controlul social asupra comportamentelui laic şi religios al membrilor."
Funcţia de control social presupunea „un control extrem de riguros şi nemilos. Orice comportament deviant sau acţiune inovativă erau reprimate draconic (idem)". Sancţiunile puteau conduce chiar la excluderea din comunitate. Acestea se pronunţau şi executau în ziua judecăţii-Sittund Richttag-când vecinii se adunau la casa starostelui. Cu această ocazie erau judecate şi pedepsite comportamentele neconforme ale unor membri, erau aplanate disensiuni sau conflicte între vecini.
Iată un caz interesant şi oarecum aparte, al localităţii Charlottenburg , care relevă importanţa controlului social în comunităţile rurale din trecut.
Charlottenburg a fost construit în anul 1771 de etnici germani (şvabi), în timpul celui de-al doilea val de colonizare (1763-1772), când au fost aduse 131 de persoane, din diferite provincii ale Imperiului.
Vatra satului a fost proiectată în formă circulară, iar în mijloc s-a înfiinţat o plantaţie de duzi, pe care locuitorii aveau obligaţia legală să îi îngrijească. Forma circulară adoptată de întemeietori, viza asigurarea controlului comunităţii asupra integrităţii plantaţiei, ştiut fiind că tăierea unui dud era aspru pedepsită în imperiu. Pentru a preveni comportamente sociale nedorite ori posibile infracţiuni, cu riscul de a fi pedepsiţi oameni nevinovaţi pentru faptele altora, coloniştii au ales această soluţie inovativă, care a fost favorizată şi de contextul construirii unei localităţi noi, pe un teren liber.
În secolul al XIX-lea, în spaţiul central al localităţii au fost ridicate clădiri ale unor instituţii de interes local. Putem presupune că fenomenul de control al comportamentului social al locuitorilor s-a perpetuat şi după desfiinţarea plantaţiei, sau chiar s-a amplificat odată cu ridicarea bisericii şcolii şi a celorlalte instituţii, într-o piaţă centrală în deplinătatea termenului.
Necesitatea stringentă a controlului social, a conformării la normă a determinat forma planului topografic al unei localităţi noi, în care locuitorii nu nu se cunoşteau, nu constituiau încă o comunitate. Funcţia de controlul social, de conformare la normă, nu s-a putut realiza prin comunitate, care la momentul colonizării nu exista ca atare, era în formare, ci prin adoptarea unei inovaţii socio-ubanistice în amenajarea localităţii. Exercitarea controlului social s-a realizat prin compensarea absenţei valorilor comune şi a normelor, printr-o amenajare a localităţii care să favorizeze supravegherea „brută" a spaţiului comun.
Aşadar constructia unei localităţi se poate realiza în câtiva ani, însă construcţia comunităţii locale este un proces mult mai îndelungat.
Revenind la vecinătăţile din Transilvania este de menţionat că ele au rămas organizaţii tipic săseşti de la colonizarea saşilor pană la reglementarea din anul 1781 a Imperiul Habsburgic, numită „Concivitas", care a permis şi chiar încurajat o alcătuire mixtă din punct de vedere etnic, a oraşelor şi satelor. Persoanele de etnie română sau maghiară puteau cumpăra liber proprietăţi în comunităţile săseşti, fară acordul organelor tradiţionale de conducere şi implicit se puteau înscrie în vecinătăţile de care aparţineau prin proprietate. De regulă însă, aceştia şi-au constituit vecinătăţile proprii, care aveau însă în mod obligatoriu un tată de vecinătate sas. Mai târziu după 1821 românii au obţinut privilegiul de a putea numi pe lânga acesta, şi un locţiitor român, pentru prima dată fiind menţionată (Muşlea, p.p. 326328) vecinia românilor din Şcheii Braşovului.
Diminuarea populaţiei săseşti, datorată deportărilor din timpul celui de-al Il-lea Război Mondial (când au fost consideraţi periculoşi pentru siguranţa operaţiunile militare sovietice desfăşurate pe teritoriul ţării) şi migraţiei din timpul regimului comunist, precum şi politica de colectivizare a agriculturii din anii 50-60, au determinat o creştere considerabilă a populaţiei româneşti sau de alte etnii, în zonele săseşti tradiţionale. Migratia masivă a saşilor în Germania după 1990, nu a determinat „o repopulare propriu-zisă (...), ci mai degrabă o reproducţie a populaţiei şi a stărilor existente (Poledna, p.158)" relevă un studiu efectuat pe câteva localităţi care au avut o pondere importantă de populaţie săsească în ultimele secole. Caracteristicile generale ale vecinătăţilor (Mihăilescu, coord., 2003, p.p. 150,151) sunt:
-organizare spaţială, în primul rând (asocieri de gospodării), diferită de solidarităţile de rudenie sau de proprietate comună; -grad ridicat de formalizare; -normativitate scrisă a reciprocităţii (statut);
-"contabilitate morală", bazată pe prevederea de sancţiuni pentru nerespectarea unor îndatoriri ;
-transferabilitatea responsabilităţilor adică posibilitatea ca membru să plătească altă persoană pentru îndeplinirea unor îndatoriri (amenzi, ziua judecăţii).
Mutaţiile produse de schimbarea compoziţiei etnice au influenţat puternic înfiinţarea sau funcţionarea vecinătăţilor. Vecinătăţile vechi, chiar dacă uneori s-au comasat datorită numărului mic de etnici germani, respectă în măsura posibilului vechile reguli. În schimb, cele nou înfiinţate nu se mai bazează pe proximitate spaţială ci mai degrabă pe proximitate socială, pe criterii de selecţie precum prietenie, ocupaţie, vârstă, gen, şi au reguli noi de funcţionare şi scopuri oarecum diferite, apartenenţa la vecinătate devenind opţională.
4. Forme de cooperare comunitară la maghiarii din Transilvania
Maghiarii din Transilvania au manifestat trei forme asociative asemănătoare vecinătăţilor săseşti:
- Societăţile de ajutor pentru înmormântare Kalandos;
- Vecinătăţi după modelul săsesc din comunităţile maghiare situate pe teritoriile locuite preponderent de saşi, care mai funcţionează încă, şi
- Variante ale vecinătăţii adaptate mai târziu, cu funcţii care se reduceau la organizarea înmormântărilor (Mihăilescu, coord., 2003, p.31)."
Denumite anterior confraternitas, apoi fratres kalendarum şi kalandos, societăţile de ajutor pentru înmormântare au originea în evul mediu şi sunt legate de organizarea viaţii parohiale. Ulterior, acestea au fost puternic influenţate de structura breslelor. Astfel organele de conducere erau replica celor ale breslelor (idem, p. 33):
-un conducător ales-părinte;
-decanul care se ocupa cu documentele- păstrate în ladă;
-consiliul, denumit în unele cazuri bătrânime;
-adunarea, care era convocată prin intermediul tablei.
Aceste asociaţii îndeplineau, pe lângă scopul declarat, un rol important în păstrarea valorilor morale ale comunităţii. De-a lungul istoriei se cunosc la Cluj (idem) cazuri de implicare a asociaţiilor în dispute politice, sau chiar în lupte de apărare a cetăţilor.
Vecinătăţile maghiarilor din Transilvania în forma imitativă a modelului săsesc sunt astăzi aproape dispărute (cu excepţia vecinătăţii de la Jimbor, judeţul Braşov, descrisă de Ferenc Pozsony).
În zonele rurale din teritoriile autonome săseşti, comunităţile maghiare au adoptat modelul de organizare a vecinătăţii bazat pe statut scris, grad ridicat de structurare şi funcţii multiple. Mai târziu, de la sfârşitul secolului al XlX-lea când „vecinătăţile săseşti aveau să-şi piardă funcţiile economice, juridice şi morale, comunităţile maghiare [...] au putut să cunoască şi să adapteze numai structura şi funcţiile reduse ale instituţiilor săseşti, centrate mai ales pe organizarea decentă a înmormântărilor (idem, p.44)". Treptat ele au devenit asociaţii etnice de ajutor reciproc, rurale sau urbane, care puteau mobiliza membrii şi pentru rezolvarea altor probleme comunitare.
5. Grupuri locale de iniţiativă
Grupuri de iniţiativă informale sau cu un grad redus de formalizare, constituite pentru a construi şi exploata prin cooperare retele de alimentare cu apă, reprezintă un caz de participare comunitară în care apartenenţa la grup nu ţine de aderarea la un statut scris şi asumat de membri, ci mai degrabă de înţelegeri nescrise. Acţiunile erau (cel mult) consemnate pe măsura îndeplinirii lor, în procese verbale semnate, la care se ataşau documentele de plată pentru materiale. Lucrările se bazau în parte pe voluntariat, iar materialele necesare erau achizitionate din contribuţia membrilor. Un rol important revine existenţei în comunitate a unor persoane calificate pentru munca mai specializată, care altfel ar fi indus costuri ridicate. De asemenea existenţa unor utilaje la persoane sau la unităţile economice din apropiere şi posibilitatea utilizării lor la intervenţia autorităţilor locale reprezentau avantaje importante. Iniţiativa top-down asigura eficacitatea acţiunii propuse datorită implicării unor persoane cu poziţii cheie în comunitate, prin accesul la resurse, simplificarea procedurilor birocratice, autoritate asupra membrilor comunităţii. Prezentăm în continuare un caz de participare comunitară pentru aducţiunea de apă potabila din satul Miceşti, judeţul Cluj.
[1] Populaţia germană colonizată, între sec. XII şi XIII, în unele părţi ale Transilvaniei.
[2] Stephan Ludwig Roth (1796-1849) a fost un gânditor umanist, profesor şi pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluţia de la 1848.