Democraţia liberală este rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate petrecute în Europa Occidentală, în care s-au îmbinat vechiul cu noul, preluările instituţionale cu adecvarea acestora la noile cerinţe. "Vechil regim", aşa cum era numită organizarea politică din Franţa anterevoluţionară (1879), a constituit baza clădirii noului model al democraţiei. La începutul secolului XVIII, sub raport instituţional, noul model era edificat şi funcţiona ca atare în Marea Britanie. Mişcările sociale din Anglia şi, mai ales, spiritele revoluţionare franceze ale vremii (Voltaire, Rousseau, Diderot, Condorcet, etc.) au determinat prin aşa numita "revoluţie culturală" apariţia unei ideologii care să întemeieze şi să susţină noul model.(1; 117). A apărut astfel componenţa ideologică a democraţiei liberale. Noua ideologie democratică a avut o puternică forţă de penetraţie, amorsând revoluţiile liberale de pe continentul european şi din America. "Victoria sistemului democratic este cvasigenerală în jurul lui 1810, atât în Europa Occidentală, cât şi în Statele Unite". (2; 101), adică existau deja elementele politice (alegeri, Parlament, separaţia puterilor) şi ideologice ale democraţiei liberale. În perioada analizată, la baza acestei forme de democraţie, au stat două concepţii politice fundamentale: liberalismul şi conservatorismul.
- LIBERALISMUL
Liberalismul s-a instituit ca o concepţie politică utilă după proclamarea independenţei SUA (1776) şi după revoluţia franceză (1789-1794), situându-se în prim planul concepţiilor politice ale secolului XIX şi primelor decenii ale secolului XX. El a inspirat mai multe mişcări politice din Europa şi alte ţări influenţate de cultura europeană.
Concepţia liberală cuprinde dimensiuni diverse: politică, economică, socială, culturală, religioasă, toate făcând apel la homo liberalis şi protestând în jurul individualismului, dreptului de proprietate, drepturilor omului.
Concepţia politică liberală se exprimă, în primul rând, prin poziţia faţă de cea mai importantă instituţie a puterii politice, statul. Principalele sale idei erau:
- independenţa societăţii civile de stat, a ordinii publice şi a ordinii private;
- primul rol al guvernării, investită să reprezinte colectivitatea, este de a apăra această independenţă, de a salvgarda, deci libertatea individuală (înţeleasă ca libertate dată de la natură, întemeiată pe egalitatea congenitală şi proprietatea tuturor de a dispune de aceleaşi drepturi şi privilegii);
- statul este administratorul societăţii, în sensul că se îngrijeşte atât de asigurarea independenţei şi suveranităţii naţiunii, cât şi de bunul mers al treburilor comune al tuturor cetăţenilor.
Principalele valori promovate de concepţia politică liberală sunt: umanismul şi reformismul.
- CONSERVATORISMUL
S-a născut ca reacţie la schimbările sociale şi politice rapide produse de revoluţiile moderne de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX sub impactul răspândirii liberalismului. O sinteză a ceea ce este propice concepţiei politice conservatoare poate fi exprimată astfel:
- libertatea şi proprietatea privată;
- condamnarea individualismului, apreciind rolul comunităţilor sociale;
- este categoric împotriva ideii de egalitate;
- are un respect total faţă de ordine şi autoritate, pentru reglementările juridice şi morale, pentru cultivarea instituţiilor tradiţionale: familie, biserică, stat, instituţia monarhică;
- este împotriva alinierilor bruşte, a revoluţiilor, în societate.
În virtutea acestor idei s-au constituit societăţi democratice caracterizate prin promovarea şi respectarea unor principii ca: guverne constituţionale; adunări reprezentative, alese în mod liber, care să garanteze aplicarea legii; un pachet de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv libertatea de expresie, de publicare şi de întrunire; statul şi societatea trebuiau să fie informate în legătură cu condiţia umană prin intermediul raţiunii, al dezbaterilor publice, al învăţământului şi ştiinţei. (3; 136)
În 1914 până şi ultimele două autocraţii din Europa, Turcia şi Rusia făcuseră concesii în direcţia acceptării unor guverne constituţionale cu vederi liberale, iar Iranul împrumutase chiar constituţia Belgiei, care era una dintre cele mai liberale din Europa.
Din punct de vedere politic, instituţiile democraţiei liberale au progresat şi primul război mondial se pare că nu a făcut decât să grăbească acest progres. Cu excepţia Rusiei sovietice, toate regimurile care au apărut după 1918, vechi sau noi, erau, în esenţă, regimuri parlamentare alese, chiar şi în Turcia. Europa, la vest de frontiera Uniunii Sovietice, era formată în anul 1920 în marea ei majoritate din astfel de state.
Instituţia fundamentală a unei guvernări liberale constituţionale, alegerile în adunări reprezentative şi cele ale preşedinţilor erau aproape universale în lumea statelor libere din acea vreme, deşi trebuie să subliniem că cele aproximativ şaizeci şi cinci de state independente din perioada interbelică reprezentau, în esenţă, un fenomen european şi american: o zecime din populaţia lumii trăia sub regim colonial. Singurele state care nu au avut alegeri de nici un fel în perioada 1919-1947 au fost Etiopia, Mongolia, Nepalul, Arabia Saudită şi Yemenul. Alte cinci state au avut numai o dată alegeri în această perioadă: Afganistan, China, Guatemala, Paraguay şi Thailanda (pe atunci cunoscută sub numele de Siam). (3;137) Evident, că simpla existenţă sau frecvenţa alegerilor nu înseamnă că automat acele ţări erau şi democratice. Nici Iranul, care a avut şasa alegeri după 1930, nici Iraqul, care a avut trei, nu pot fi considerate decât bastioane ale democraţiei pentru acea perioadă.
BIBLIOGRAFIE
- Dumitru Popovici, Politologie, Bucureşti, 1996.
- Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucureşti, 1991.
- Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
- Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.I, Bucureşti, 1999.
- Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.I, Bucureşti 1998.
- P.P.Negulescu, Declinul omenirii, Bucureşti 1994.
- Marcel Prelot, L’empire fasciste, 1936.
- Andre Vergez; Denis Huisman, Curs de filozofie, Bucureşti, 1995.
- Călin Vâlsan, coordonator, Politologie, Bucureşti, 1992.