Puterea executivă este una dintre formele de manifestare a puterii publice, căreia îi corespund sub aspect organizatoric autorităţile administraţiei publice. Comparativ cu puterea legislativă, în cadrul căreia reprezentarea politică este bine conturată şi interesele politice sunt promovate într-o formă organizată, administraţia publică se distinge de mediul politic, cel puţin în majoritatea structurilor şi acţiunilor sale. Într-adevăr, deşi conducerea administraţiei publice la nivel central şi local este aleasă sau desemnată pe criterii politice, totuşi imensa majoritate a personalului din administraţie o constituie funcţionarii publici numiţi potrivit pregătirii şi competenţei lor profesionale, deoarece transpunerea legii în realitate implică un volum însemnat de activităţi tehnice.
Rezultă că, între sistemul administrativ şi sistemul politic există un complex de relaţii sau conexiuni, care ajung până la existenţa unor zone de interferenţă.
Referitor la conexiunea dintre sistemul politic şi cel administrativ, un reputat autor francez, Jacques Ziller[1], afirmă că este imposibilă separarea instituţiilor politice, cărora le aparţine decizia politică, de organele administrative care au sarcina executării acesteia. Factorii politici şi structurile administrative nu pot acţiona decât împreună pentru rezolvarea problemelor publice, începând cu sesizarea şi evaluarea acestor probleme, continuând cu elaborarea deciziei, executarea ei şi evaluarea rezultatelor obţinute.
În ceea ce priveşte interferenţa dintre sistemul politic şi cel administrativ, acelaşi autor arată că primarul face parte atât din sistemul politic, cât şi din sistemul administrativ. În acelaşi sens, se pronunţă şi Antonie Iorgovan, când analizează modul de reglementare a separaţiei puterilor şi implicaţiile asupra administraţiei publice, potrivit Constituţiei României din anul 1991 :”Cât priveşte Guvernul, este imposibil să se facă o departajare a atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative, pentru simplul motiv că în Constituţia noastră, la fel ca în majoritatea constituţiilor moderne, nu este înscris un tablou al atribuţiilor sale. Legiuitorul constituant s-a limitat doar la precizarea rolului Guvernului (…) asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.101)”.[2] În continuare, autorul citat remarcă: “ (…) doctrina operează cu noţiunea de “executiv” pentru a evoca activitatea publică, ce nu este nici legiferare şi nici justiţie, realizată de autorităţile cu caracter constituţional şi cu origine politică, care impulsionează administraţia publică, formând, de fapt, conducerea acesteia”[3]. De aici rezultă că, autorităţile administraţiei publice au de fapt un caracter politico-administrativ, conducerea acestora situându-se în zona de interferenţă dintre sfera politicului şi sfera executivului. Deci marea majoritate a autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice au atât o componentă administrativă, de natură tehnică, cu rol de concepţie şi de execuţie, cât şi una politică, cu rol de decizie şi de conducere la nivelul superior.
Trebuie însă precizat că, natura politico-administrativă a autorităţilor administraţiei publice nu face ca activitatea lor să se confunde cu activitatea politică. Activitatea administraţiei publice îşi păstrează o anumită autonomie, în raport cu activitatea politică, datorită specificităţii acţiunilor de organizare a executării legii şi de realizare a ei în concret, într-o societate democratică. Deşi legile sunt în bună parte expresia voinţei unei majorităţi politice parlamentare, punerea în executare, de către administraţie, a reglementărilor adoptate nu are caracter politic, deoarece aceasta are în vedere doar elementul juridic, eventual dublat de considerente de actualitate sau oportunitate naţională sau locală. Nu sunt admise considerente şi presiuni politice care să înfrângă legalitatea sau să afecteze, prin discriminare, egalitatea în faţa legii.
[1] J. Ziller, Administrations comparées, Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze, Ed. MONTCHRESTIEN, Paris – 1993, pp. 11,12.
[2] A.Iorgovan, op.cit., p.68.
[3] Ibidem, p.71.