Pin It

Cunoscute fiind scopul şi obiectivul ce trebuie înfăptuite, precum şi informaţiile culese, selectate şi interpretate, se trece la adoptarea propriu-zisă a deciziei. Adoptarea deciziei reprezintă un proces raţional de gândire, înţelegere, alegere dintre variantele decizionale formulate în etapa anterioară a opţiunii considerate ca fiind optimă pentru atingerea obiectivului decizional.

După unii autori[1] etapa adoptării se poate diviza, în cazul organelor colegiale, în cel puţin 3 faze: dezbaterea, deliberarea şi votarea. Etapa adoptării este guvernată de importante formalităţi procedurale concomitente adoptării deciziei şi ulterioare adoptării acesteia, necesare asigurării valabilităţii ei sau punerii în executare.

- Dezbaterea - activitate de evaluare a propunerilor cuprinse într-un proiect de act în baza unei confruntări de idei în cadrul căreia se evidenţiază avantajele şi dezavantajele soluţiilor preconizate. Forma organizatorică a dezbaterii în cadrul organelor colegiale este şedinţa (adunare generală, sesiune) care reprezintă o reuniune de două sau mai multe persoane ce alcătuiesc împreună un organ şi a căror reunire are un anumit scop.

Dezbaterile, deoarece evaluează şi studiază variantele decizionale revin decidentului. O metodă folosită constă în critica organizată a alternativelor care are în vedere formularea motivelor care justifică decizia de către un colectiv şi elaborarea argumentelor împotriva acestuia de către alt colectiv. Astfel, în timpul deliberării se apreciază argumentele pro şi contra, procedându-se la analiza critică a proiectului de decizie. În cazul în care se propun pentru rezolvarea aceleiaşi probleme, soluţii total diferite, înseamnă că obiectivul decizional nu a fost clar definit, documentarea este nesatisfăcătoare s-au au intervenit elemente extralogice (sentimente, interese personale, slaba participare şi pregătire a membrilor organismului colegial etc.).

  • Deliberarea - În cazul organelor colegiale fiecare participant la dezbatere optează din considerente specifice, asupra unui proiect sau variante şi asupra unor amendamente. Procedura de deliberare a fiecărui participant diferă în ceea ce priveşte structura demonstraţiei sale, alegerea şi ordonarea argumentelor, modul şi momentul de prezentare. Alegerea unei variante din mai multe, are loc în baza unei aprecieri comparative a variantelor propuse sub aspectul diferiţilor factori, indicatori de eficienţă, prin aprecierea unor efecte posibile ca apariţie etc., dar cu respectarea cadrului legal care delimitează posibilităţile de opţiune.

Metoda deliberării urmăreşte sistematizarea dezbaterii pentru a se ajunge la o concluzie. Elementele comune oricărei deliberări sunt:

  1. delimitarea întinderii analizei şi identificarea normelor ştiinţifice sau tehnice ce urmează a fi respectate şi aplicate în materia ce face obiectul proiectului de decizie;
  2. stabilirea procedurii legale de deliberare sau precizarea acesteia de comun acord, dacă nu este prevăzută în acte normative
  3. determinarea metodelor folosite pentru culegerea cunoştinţelor ştiinţifice necesare;
  4. utilizarea unei tehnologii adecvate deliberării.

            Ca orice activitate umană deliberarea trebuie organizată. Astfel, materialul pregătit pentru elaborarea deciziei, împreună cu  propunerile  prezentate,  vor  fi  transmise  în timp  util  membrilor organului de decizie, pentru ca aceştia să le poată analiza, spre a avea astfel posibilitatea de a se pronunţa atunci când vor fi supuse discuţiei materialele respective. În cadrul deliberării, membrii  organului de decizie îşi vor exprima părerea în legătură cu propunerile prezentate privind proiectul viitoarei decizii.

            Libertatea exprimării opiniei poate fi realizată prin metode ştiinţifice precum metoda Delphi, denumită şi ancheta iterativă şi metoda brainstorming, asaltul de idei ce urmăreşte obţinerea cât mai multor păreri.

Normele ce asigură eficienţa deliberărilor sunt:

  • precizarea exactă a ordanii de zi
  • selecţionarea judicioasă a participanţilor
  • formularea clară şi sintetică a problemei analizate
  • stimularea emiterii de păreri
  • consemnarea exactă a părerilor consemnate

- Votarea - reprezintă operaţiunea prin care se manifestă cu efecte juridice voinţa organului colegial prin adoptarea actului juridic. Voinţa pe care o cuprinde decizia se manifestă în realizarea puterii de stat şi se află numai la nivelul persoanelor care au un drept de vot deliberativ şi nu un drept de vor consultativ sau care sunt lipsite de acest drept.

Evaluarea şi alegerea variantei decizionale presupun definirea unor criterii concrete. Uneori se foloseşte tehnica arborelui de luare a deciziei, al cărui nume se datorează reprezentării sale grafice sub forma unui arbore stilizat.

Pentru ca decizia administrativă să fie legală, ea trebuie, în primul rând, să fie emisă de către autoritatea administrativă competentă, adică de către autoritatea căreia legea îi conferă dreptul şi, totodată, în anumite cazuri, obligaţia de a adopta acea decizie administrativă. Problema competenţei priveşte nu numai autoritatea de la care emană decizia, ci şi persoana din cadrul acelei autorităţi, funcţionarul care pregăteşte decizia.

Totodată, decizia administrativă trebuie să fie în conformitate cu legea, ea fiind emisă tocmai pe baza şi în vederea executării legii. Termenul de lege, în acest context, trebuie privit în sensul său larg. În afară de legea adoptată de către Parlament, deciziile administrative trebuie să respecte şi să execute dispoziţiile conţinute în toate actele date în baza legii.

De asemenea, la adoptarea deciziilor administrative trebuie respectate condiţiile de formă şi de procedură prescrise de lege pentru emiterea lor. Nerespectarea acestor condiţii duce la neluarea în considerare a acelor decizii. Aşa de exemplu, dacă un act administrativ nu poartă semnătura persoanei competente sau ştampila organului emitent, acel act nu este considerat valabil.

În ceea ce priveşte procedura emiterii, legea poate stabili şi cerinţa anumitor avize pentru emiterea unui act administrativ, date de către alte organe decât organul emitent. Avizele sunt opinii pe care o autoritate a administraţiei publice le solicită altor organe ale administraţiei publice într-o problemă sau în mai multe probleme pentru a se informa şi a decide în cunoştinţă de cauză[2].

Avizele se clasifică în trei categorii:

- facultative, situaţie în care autoritatea emitentă are libertatea să solicite sau să nu solicite acel aviz;

-consultative, situaţie în care autoritatea emitentă este obligată să solicite avizul, în absenţa căruia nu poate emite actul administrativ, dar nu este obligată să urmeze avizul acordat, putând să adopte altă soluţie decât cea conţinută în aviz;

-conforme, când autoritatea emitentă este obligată să solicite avizul şi, totodată, să ţină seama de avizul solicitat la emiterea actului pentru care a fost dat, adică să emită actul în sensul avizului dat.

Valabilitatea actelor administrative este condiţionată şi de modul propriu-zis de adoptare a acestora, de pildă, în cazul autorităţilor colegiale. În unele cazuri, spre  exemplu,  pentru validitatea actului administrativ este necesar votul afirmativ a jumătate plus unu din numărul membrilor autorităţii. Dacă nu se întruneşte acest număr, actul nu poate fi adoptat. Prin  lege  se  pot  stabili  şi  alte proporţii  pentru  adoptarea de  acte administrative.

Prin lege, se mai poate stabili pentru anumite acte administrative o formă scrisă precis determinată, având un conţinut formal prestabilit, obligatoriu, ca de exemplu, în situaţia privind cărţile de identitate, paşapoartele, diplomele, adeverinţele, certificatele medicale etc., ori se poate cere traducerea lor într-o limbă străină.

Mai este posibilă situaţia ca, după adoptare, un act administrativ să necesite îndeplinirea unor formalităţi procedurale. Astfel, în anumite situaţii, se cere aprobarea actului administrativ de către organul superior celui emitent, fără de care acel act nu este valabil[3].

 

 

[1] Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerma, Bucureşti, 1996, p. 395-398

[2] În acest sens a se vedea T. Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 123

[3] A se vedea şi T. Drăganu, Actele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc, potrivit Legii nr.1/1967, Ed. Dacia, Cluj, 1970, p. 97.