In sens larg (lato senso), urbanismul constituie arta de a ordona de o manieră armonioasă şi raţională viaţa unei populaţii, într-un spaţiu geografic determinat. In acest context, putem să vorbim de un urbanism clasic, care şi-a găsit expresia în şcoala funcţională a urbanismului din Milet, în Grecia antică, al cărui teoretician principal a fost Hipodam şi care se caracterizează prin planificarea oraşului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem pătrat. A existat, de asemenea, un urbanism renascentist, Renaşterea afirmând în faţa structurii medievale a oraşului o viziune unitară asupra esteticii şi spaţiului urban.
Totuşi, numai în urma marelui impact istoric al Revoluţiei industriale şi drept consecinţă a accelerării procesului de urbanizare se naşte urbanismul propriu-zis, adică o ştiinţă sau disciplină de sinteză care, integrând contribuţii din diverse domenii (arhitectură, economie, geografie, sociologie, drept, psihologie etc.), urmăreşte ordonarea optimă a spaţiului geografic disponibil, în funcţie de necesităţile localităţii şi dezvoltarea comunităţii umane[1].
Începând din 1930 s-a afirmat aşa-numita "inginerie organică", disciplină care a deschis noi perspective responsabilităţii publice faţă de respectul mediului şi adaptarea arhitecturii la nevoile umane. Marile construcţii de poduri nu au mai distrus perspectivele naturale, ci se integrează acestora, urmând linia naturală a munţilor, râurilor, pădurilor, aşa cum se făcuse cu autostrăzile care se vedeau în termeni de "biologia ingineriei". După cel de-al doilea război mondial s-a asistat la formarea structurii marilor oraşe şi evoluţia spre noi forme urbane (zone, regiuni, mari arii metropolitane, oraşe-satelit etc. ca rezultat al creşterii populaţiei şi progreselor tehnologice. In aceste condiţii, principalele preocupări ale urbanismului contemporan
sunt :
- proporţia între suprafaţa construită şi zonele neconstruite (indicele suprafeţei constante),
- echilibrul între construcţiile de locuit şi cele destinate comerţului şi dintre spaţiile verzi şi cele construite,
- armonizarea necesităţilor pietonului cu exigenţele circulaţiei automobilelor, de creşterea densităţii etc.
Urbanismul se confruntă din ce în ce mai mult cu probleme globale de structurare a oraşelor, cu o complexitate deosebită atunci când este vorba să se definească aria geografică de extensie a localităţilor, de remodelare ori subliniere a indispensabilului centru urban în fiecare caz, de renovare a camerelor antice, de realizare a decongestionărilor necesare îndeplinirii funcţiilor oraşelor etc.
Un exemplu concret al acestei inedite şi ample dezvoltări a urbanismului este planul de creare de noi oraşe în Marea Britanie după cel de-al doilea război mondial axat pe ideea evitării creşterii concentrărilor umane şi care s-a concretizat în ridicarea de peste 20 noi oraşe (New Towns) în care trăiesc, în fiecare, între 20.000 şi 60.000 de locuitori. Pe de altă parte, această îmbogăţire a perspectivelor urbanismului a contribuit la problematizarea funcţiei sale reale ca ştiinţă, căci posibilităţile obiective de acţiune şi creare urbanistică se lovesc de multiple obstacole structurale şi funcţionale (de pildă, structurile juridice şi proprietatea imobiliară).
Toate acestea tind să acrediteze ideea că urbanismul nu poate să fie o simplă alăturare de tehnici pentru a da soluţii parţiale problemei habitatului, ci că trebuie să se constituie într-o concepţie globală a faptului urban. Urmând îndeaproape asemenea evoluţii, urbanismul a depăşit şi el stadiul de simplă disciplină a amenajării localităţilor pentru a se extinde asupra amenajării spaţiului la nivelul oricărui teritoriu. Aşa cum afirma inspirat un autor francez (G. Bardet), urbanismul a devenit urbanism.
[1] Mircea Dutu – Dreptul urbanismului, Editura Economica, 1996, pag.10