Se poate afirma că decizia presupune:
- bază de informaţii ample şi certe (sigure);
- un proces raţional (de gândire, de înţelegere);
- obiective (precise, concrete, măsurabile);
- unul sau mai mulţi decidenţi;
- alternative decizionale;
- manifestarea voinţei (opţiunea).
Din observaţiile de mai sus, putem desprinde următoarele:
- autorul deciziei trebuie să se găsească în faţa mai multor comportamente posibile. El trebuie să renunţe la toate posibilităţile în favoarea uneia pe care o consideră ca fiind cea mai bună;
- alegerea trebuie să fie conştient deliberată (deci procesul de gândire);
- alegerea sau manifestarea de voinţă trebuie să vizeze unul sau mai multe obiective, ierarhizate.
- manifestarea de voinţă trebuie să se vizeze finalităţile, efectele, deoarece decizia nu este doar o noţiune teoretică, ci şi practică. Fără această finaliate, întreaga muncă de stabilire a problemei, de pregătire şi luare a deciziei, este lipsită de valoare.
Decizia administrativă – o categorie a deciziei manageriale - întrunind toate elementele şi cerinţele la care ne-am referit – presupune unle elemente particulare care derivă din misiunea acesteia în societatea contemporană. Având în vedere că activitatea ce se desfăşoară de către autorităţile administraţiei publice vizează organizarea executării sau executarea directă a deciziilor politice cuprinse în normele de drept adoptate de puterea legislativă, se poate spune că decizia administrativă este cea luată de regulă de autorităţile publice cuprinse în sistemul autorităţilor administraţiei publice în vederea aplicării sau creării cadrului de aplicare pentru deciziile politice materializate în acte normative.
Pornind de la ideea că esenţa activităţii autorităţilor administraţiei publice constă în activitatea de executare şi organizare a executării în concret a deciziilor politice cuprinse în normele juridice adoptate de puterea legiuitoare, rezultă că şi esenţa deciziei administrative a autorităţilor administraţiei publice o constituie voinţa naţiunii, exprimată în diversele decizii politice cuprinse în actele normative adoptate de puterea legislativă. Această voinţă este realizată bineînţeles atât prin executarea deciziilor adoptate de autorităţile publice chemate să exercite puterea legislativă, precum şi a deciziilor autorităţilor publice chemate să exercite puterea executivă, emise în scopul realizării celor dintâi. În acest sens, conţinutul deciziilor administrative reflectă voinţa puterii legislative, fenomen ce rezultă din distribuirea competenţelor în statul de drept, conform căreia puterea executivă, prin administraţia publică, are misiunea de a implementa decizia politică, ceea ce face ca, în mod firesc, şi decizia administrativă să poată reflecta o oarecare autonomie, în procesele de execuţie, dar niciodată independenţă[1].
Decizia administrativă poate fi definită ca o manifestare de voinţă a unui organ al administraţiei publice, constând într-o opţiune ce vizează atingerea unui obiectiv. Atunci când adininistraţia publică nu are un drept de apreciere, legea prescriind în mod obligatoriu cum trebuie să se acţioneze, decizia administrativă nu poate interveni.
Când există puterea de apreciere între diverse conduite, opţiuni, deciziile administraţiei publice sunt adoptate cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi după o analiză realistă, conştientă şi responsabilă a diferitelor propuneri, opţiunea oprindu-se asupra celei mai eficiente şi mai adecvate situaţiei de fapt.
Eficienţa şi valoarea socială a unei decizii administrative depind de modul cum este înţeleasă problema ce trebuie rezolvată, de realismul soluţiei adoptate, precum şi de oportunitatea acţiunii, de îndeplinirea la timp a acţiunii ce trebuie întreprinsă pe baza soluţiei la care s-a ajuns.Dacă lipseşte chiar şi numai una din aceste condiţii, scopul pentru care a fost adoptată decizia respectivă nu se va mai putea înfăptui sau se va înfăptui, dar în mod parţial, limitat.
Deciziile administrative pot să privească probleme de natură internă aie organelor administraţiei publice, ele referindu-se, în general, la organizarea interioară a acestora, la repartizarea de atribuţii şi sarcini de serviciu pe compartimente, pe persoane etc.Alte decizii administrative privesc activitatea organelor administraţiei în raport cu subiecte de drept exterioare acestora, relaţiile organelor administraţiei cu factori din mediul social în care sunt integrate.
O decizie administrativă trebuie adoptată de cel sau cei care au abilitarea legală în acest sens, excepţia de la această regulă fiind reprezentată de funcţionarul de fapt.
Datorită ierarhizării organelor administraţei publice, deciziile organelor superioare sunt obligatorii pentru organele inferioare, care vor trebui să le execute întocmai. În această situaţie, spre a se evita apariţia unor rezolvări neadecvate a problemelor care prezintă interes pentru colectivităţile locale, credem că organele superioare nu ar trebui să intervină decât numai în măsura în care deciziile organelor inferioare ar veni în contradicţie cu dispoziţiile exprese ale deciziilor organelor superioare.
Deciziile administrative pot să se refere la situaţii cu caracter de generalitate, fiind vorba de decizii cu caracter normativ. Acestea se materializează în acte administrative cu caracter normativ şi se aduc la cunoştinţa celor interesaţi prin publicare.
Alte decizii administrative pot să privească situaţii concrete, particulare, fiind vorba de decizii cu caracter individual. Acestea sunt emise tocmai pentru aplicarea la cazurilor concrete a deciziilor normative şi se aduc la cunoştinţa celor interesaţi prin comunicare directă.
Din cele prezentate anterior putem aprecia că orice decizie administrativă trebuie să îndeplinească anumite cerinţe[2] :
- Să fie fundamentată ştiinţific, în sensul că la bază acesteia trebuie să fie o serie de informaţii studiate şi este necesară luarea în considerare a intereselor generale ale societăţii pe care administraţia publică trebuie să le îndeplinească.
- Să fie fundamentată din punct de vedere legislativ, adică adoptată pe baza şi în vederea executării legii.
- Sa aibă caracter realist, element ce presupune adoptarea deciziei cu o prealabilă evaluare a situaţiei de fapt şi o cunoaştere exactă a problemei a cărei rezolvare este vizată de decizie. De asemenea, este necesară evaluarea cât mai exactă a contextului naţional, regional, local, a particularităţilor şi a diferiţilor factori care pot interveni în procesul de adoptare şi aplicare a deciziei.
- Să intervină în timp util, în cazul deciziilor administrative, în cele mai multe cazuri există termene legale în care trebuie să intervină. Pentru ca deciziile să poată fi adoptate în perioada optimă de timp, este necesară o previzionare a schimbărilor sociale, a mutaţiilor care pot interveni în timp în sistemul nevoilor sociale dar şi în mediul internaţional.
- Sa fie integrată în ansamblul deciziilor administrative adoptate anterior. Este vorba de luarea în considerare de către decidenţi a conţinutului deciziilor deja adoptate pentru a nu interveni suprapuneri sau contradicţii.
- Să fie oportună
În afară de a fi legale, deciziile administrative trebuie să fie şi oportune, adică să fie adoptate în cel mai adecvat moment, din punct de vedere al eficacităţii, executarea lor făcându-se cu cele mai potrivite mijloace şi cu cele mai reduse cheltuieli, dar obţinându-se rezultate maxime. Oportunitatea deciziilor administrative se apreciază aşadar, în funcţie de condiţiile concrete de timp şi de loc.
Nu trebuie însă confundată oportunitatea deciziilor administrative cu legalitatea acestora. Astfel, o decizie administrativă poate fi legală, dar să nu fie oportună. De pildă, prin schimbarea împrejurărilor se poate ca o decizie administrativă legală, să înceteze de a mai fi oportună, deci să apară necesitatea retragerii acesteia.
- Să fie finalizată
Odată adoptată, decizia trebuie executată şi evaluate consecinţele executării.
[1] I. Alexandru, Drept administrativ, Ed. Omnia Braşov, 1999
[2] Asupra acestor caracterisitici Armenia Androniceanu, Management public, Ed. Economică, Bucureşti , 1999