In funcţie de criteriul amplitudini lor, regulile de urbanism se pot clasifica în:  reguli generale,  reguli  locale şi reguli speciale.

A. Regulile generale de urbanism

Sunt stabilite de către autorităţile centrale şi au o valabilitate generală pentru întreaga ţara. Ele sunt de aplicaţie directă şi independentă de regulile operaţionale la nivel local, adăugându-se acestora din urmă, în virtutea principiului cumulului. Regulile generale sunt de două categorii:

 - reguli care fixează prescripţii de amenajare a teritoriului
şi de urbanism şi

 - reguli care restrâng dreptul de construcţie.

a) Prescripţii de amenajare şi urbanism

Denumite în Regulamentul general de urbanism "reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor" acestea cuprind reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit, ori vizând apărarea interesului public. Ele vizează, de exemplu, autorizarea executării construcţiilor şi amenajărilor construcţiilor pe terenurile agricole din extravilan şi intravilan, pe suprafeţele împădurite, în zonele care conţin resurse ale subsolului, resurse de apă şi platforme meteorologice, zone cu valoare peisagistică şi zone naturale protejate, zone construite protejate, pe terenuri care au fost rezervate pentru realizarea de lucrări de utilitate publică. Tot in această categorie intră şi "condiţiile de amplasare a construcţiilor" exprimate prin reguli, precum cele de anulare şi retrageri minime obligatorii, cu privire la asigurarea acceselor obligatorii, cu privire la forma şi dimensiunea terenului destinat construirii, procentul de ocupare a terenului, regulile de amplasare a parcajelor, spaţiilor verzi şi împrejmuirilor. Atunci când gestiunea amenajării teritoriilor revine în mod exclusiv autorităţilor de stat centrale, de obicei în plan departamental, prefectul este cel îndreptăţit să arbitreze în diferendele care ar putea să apară în acest domeniu între reglementările adoptate de colectivităţile locale şi prescripţiile generale. In ultimul timp, însă, în majoritatea statelor s-au recunoscut atribuţii diferite în domeniul amenajării teritoriale administraţiilor locale, ceea ce ridică problema conformării măsurilor adoptate de acestea cu prescripţiile existente la nivel naţional. Astfel, în România, prin Legea nr. 215/2001 s-a stabilit drept competenţă a consiliilor locale aprobarea şi asigurarea executării programelor de organizare şi dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi amenajarea teritoriilor. Prescripţiile generale de amenajare şi urbanism pot să fie aplicate la nivelul întregului teritoriu sau la o anumită parte a acestuia (aplicare regională).

b) Reglementarea dreptului de construcţie

Pentru a se evita o serie de contradicţii şi a se asigura un minim de regim legal comun, legislaţiile în materie stabilesc unele dispoziţii cu aplicabilitate generală, inclusiv în regiunile cu reguli locale bine dezvoltate. Este prin excelenţă cazul celor ce afectează drepturile de construire, în sensul că trebuie să fie respectate atunci când se solicită eliberarea unui certificat de urbanism. Sunt reguli limitativ prevăzute şi pot fi grupate în funcţie de obiectivul lor în:

- reguli vizând politica generală a construcţiilor;

- reguli privind asigurarea unui minim de "ordine estetică" la nivel naţional.

Unele dintre aceste reguli pot să condiţioneze recunoaşterea dreptului de construcţie de respectarea cerinţelor legale privind protecţia mediului sau de sănătate publică. Regulamentul general de urbanism în vigoare cuprinde şi reguli cu privire la siguranţa construcţiilor care, tot pe calea autorizării executării construcţiilor sau a amenajărilor, urmăresc atingerea acestui obiectiv în privinţa expunerii la riscuri naturale, la riscuri tehnologice, construcţii cu funcţiuni generatoare de riscuri tehnologice, asigurarea echipării edilitare, compatibilităţii funcţiunilor etc., sau condiţii de conformare a construcţiilor (reguli cu privire la echiparea tehnologico-edilitară, reguli cu privire la forma şi dimensiunile construcţiilor, înălţimea, aspectul exterior).

B) Reguli locale de urbanism

Aceste reguli permit cel mai bine adaptarea cerinţelor de urbanism, la necesităţile concrete ale teritoriului. Datorită amplorii lor, regulile locale de urbanism acoperă toate aspectele utilizării solului şi sunt cuprinse mai ales în regulamentele locale de urbanism, adoptate de comisiile locale.

C) Reguli speciale de urbanism

Adjectivul "special" califică regulile de urbanism care nu se aplică decât în cazurile particulare, cu un obiect bine determinat. Această categorie de reguli nu este supusă unui regim juridic determinat. Este vorba, de exemplu, de planul de salvare a unor sectoare urbane cu o valoare istorico-arhitecturală deosebită, reguli minimale de urbanism în mediul rural şi servituţi speciale care afectează utilizarea terenurilor. De asemenea, intră în această categorie şi regulile de urbanism referitoare la condiţiile de autorizare a construcţiilor cu caracter militar (stabilite prin ordinul comun 3376/1996[1]). Regulile minimale de urbanism aplicate in spaţiul rural se exprima prin unele prescripţii asemănătoare cu limitările care guvernează acordarea autorizaţiei de construire in mediul rural. Prin obiectul lor aceste reguli minimale nu sunt reguli de urbanism propriu-zise ci dispoziţii disparate relative la materii variate şi care au incidenţă asupra utilizării terenurilor. Regulile nu-si găsesc izvorul in actele normative sau in documentele de urbanism. In ciuda originii lor distincte instituirea acestor servituţi poate antrena consecinţe foarte apropiate de regulile de urbanism.

Cazul cel mai cunoscut este cel al principiilor referitoare la mediu care deşi stabilite prin acte separate au un regim juridic propriu coincizând adesea cu regulile de urbanism. Toate aceste caracteristici fac necesara o coordonare intre regulile generale, locale şi speciale de urbanism lucru ce se întâmplă mai ales cu ocazia eliberării diverselor autorizaţii în materie.

[1] PUBLICAT  ÎN: MONITORUL OFICIAL  NR. 99 din 16 mai 1996