Este destul de variat şi constă, adeseori, în interdicţia desfăşurării unei anumite activităţi pe un teren dat. Dacă construcţia ori oricare altă formă de utilizare a solului a fost autorizată, servituţile de urbanism vor putea să se exprime diferit.
De exemplu, în materie de construcţii, prin limitarea suprafeţei, înălţimii, reglementând poziţia clădirilor pe terenuri a unora faţă de altele. Adeseori, regula de urbanism vine să impună contraprestaţii de utilizare a solului: instalarea de echipamente, vărsăminte etc. Regula de urbanism nu impune, în principiu, decât obligaţii de a nu face: a nu construi peste o anumită densitate, a nu utiliza pentru zugrăvirea unei construcţii alte materiale decât cele impuse de un document de urbanism etc. Un aspect însemnat priveşte şi chestiunea dacă documentele locale de urbanism ar putea adăuga formalităţi celor pe care le impune legea in materie de autorizaţie de construire şi alte autorizaţii. In condiţiile absenţei unor reglementări legale adecvate, suficiente în materie, este de la sine înţeles că această posibilitate este admisă cu condiţia respectării principiilor constituţionale şi a interesului general.
In sfârşit, conţinutul servituţilor de urbanism este limitat prin repartizarea rolurilor care există între reglementările de urbanism şi alte reglementări care privesc afectarea utilizării solului.
Particularităţile servituţilor de urbanism se exprimă prin finalitatea lor, traducând în fapt preocupările de amenajare a spaţiului urban. Ele au ca obiectiv asigurarea unei repartizări armonioase a implantaţilor imobiliare în spaţiul urban, ori mai mult sau mai puţin, de a încadra construcţiilor şi alte forme de utilizare a solului urban astfel încât să se evite disfuncţionalităţile cele mai grave: vărsămintele, gaspilajul spaţiilor naturale, amplificarea incontrolată a nevoilor de echipament.
Obiectivul amenajării spaţiului urban distinge servituţile de urbanism de alte aspecte reglementare presând asupra utilităţii solurilor care decurg din alte legislaţii. In privinţa regimului lor, servituţile de urbanism sunt guvernate de principiul non-indemnizării Ca regulă, aplicarea regulilor de urbanism nu dă dreptul la o indemnizaţie, adică administraţia poate să le instituie, cu condiţia să nu o facă de o manieră culpabilă. Totuşi, în cadrul vătămării intereselor titularilor dreptului de proprietate, prin instituirea servituţilor de urbanism, aceştia se pot adresa instanţei judecătoreşti, pe calea acţiunii în contencios administrativ. Un alt principiu este acela al independenţei legislaţiilor, în sensul că în raport cu celelalte reglementări care afectează utilizarea solurilor, regula de urbanism rămâne paralelă. Aceasta înseamnă şi că, dacă un text de lege nu dispune altfel, autorizaţia acordată în baza unei anumite reglementări nu valorează autorizare şi în alt domeniu, chiar şi atunci când între ele există similitudini. In privinţa dreptului urbanismului, principiul îşi găseşte aplicarea în ceea ce priveşte regulile de construcţie, regulile de drept civil şi, inclusiv, regulile de drept public.