Pin It

Fără a fi un sistem de organizare perfect, descentralizarea administrativă şi-a dovedit viabilitatea în toate statele cu democraţie dezvoltată şi economie de piaţă, motiv pentru care trebuie promovată şi în sistemul de organizare al administraţiei şi serviciilor publice româneşti.

Descentralizarea administrativă prezintă următoarele particularităţi:

  • statul încetează a mai fi singura colectivitate teritorială recunoscută şi unica persoană juridică de drept public;
  • colectivităţile teritoriale locale, organizate potrivit legii (judeţul, oraşul, comuna) sunt persoane morale de drept public politico-teritoriale, având capacitate de drept public şi interese publice proprii, distincte de cele ale statului;
  • colectivităţile locale dispun de autorităţi administrative proprii pentru satisfacerea intereselor publice precum şi de mijloace materiale, financiare şi umane necesare.[1]
  • autorităţile reprezentative se desemnează prin vot universal, cărora colectivităţile locale le va încredinţa administrarea treburilor publice. Aşadar, puterea autorităţilor reprezentative nu vine de la centru, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere. Ele nu sunt numite, nu se subordonează şi nu pot fi revocate de administraţia statului, în consecinţă administraţia publică îşi pierde caracterul unitar, ea fiind formată din administraţia statului şi administraţia colectivităţilor locale.
  • exercitarea unui control de stat (tutelă administrativă) asupra legalităţii activităţii autorităţilor locale autonome.

În literatura de specialitate din ţară şi din străinătate descentralizarea îmbracă două forme: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică (descentralizarea serviciilor publice).[2]

Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor dintr-o fracţiune geografică, porţiune din teritoriul de stat (judeţ, oraş, comună), interese distincte faţă de interesele naţionale, şi care se manifestă în cele mai diverse domenii de activitate.

Descentralizarea tehnică care constă în descentralizarea serviciilor publice, presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează servicii publice de interes local, detaşate din sfera serviciilor statale. Aceste persoane morale au fost denumite în literatura de specialitate din perioada interbelică stabilimente publice locale.[3]

Doctrina actuală reţine ideea potrivit căreia descentralizarea teritorială constă în repartizarea de afaceri administrative impusă de diversitatea socială şi politică a ţărilor asupra întregului teritoriu, în timp ce descentralizarea tehnică corespunde exigenţelor unei repartizări armonioase a funcţiilor între diferite ramuri ale administraţiei. Prima răspunde, astfel, unor aspiraţii politice, iar cea de-a doua unor preocupări de eficienţă, de gestionare a intereselor locale.

Indiferent de formă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia descentralizarea ca o problemă exclusiv de natură administrativă şi nu una politică, aceasta întâlnindu-se numai în situaţia statelor federale.

Opiniile exprimate în doctrină îşi găsesc şi un suport legal.

Astfel, descentralizarea este definită ca fiind: „transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat”.[4]

 

 

[1] Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1998, p. 174; C.G. Rarincescu, Drept administrativ, Editura „Gh. Stăncescu”, Bucureşti, 1927, p. 197; Antonie Iorgovan, op.citată, vol. I, 2001, p. 59

[2] Andre de Laubadere, Manuel de droit administratif, L.G.D.J., Paris, 1978, p. 157; Antonie Iorgovan, Drept administrativ - Tratat elementar, Editura Actami, Bucureşti, 1994, pp. 214-216

[3] Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediţia a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 171

[4] Vezi art.2 lit.l din Legea-cadru a descentralizării nr. 195 din 22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 453 din 25 mai 2006