Formularea şi aplicarea unor politici în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului au reclamat, în acelaşi timp, şi o reacţie specifică la nivelul instituţiilor. Astfel, pe de o parte a fost nevoie de o adaptare a structurilor administrative teritoriale la particularităţile acestei noi materii de acţiune politico-administrativă, iar, pe de alta, de crearea şi afirmarea unor instituţii specifice. In privinţa primului aspect, problemele urbanismului au favorizat descentralizarea administraţiilor publice locale. Referitor la structurile noi, specifice, acestea se caracterizează printr-un grad deosebit de '"tehnicizare", care prevalează în faţa acţiunii şi actului administrativ de tip clasic.
1. Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism
Aspectele instituţionale privind urbanismul, în sens modern, se întâlnesc în România încă din Regulamentele organice (1831) prin care se instituie "sfaturile orăşeneşti", având ca atribuţii principale administrarea şi gospodărirea oraşului în cele mai diverse domenii, printre care şi cele legate de pavarea şi iluminatul localităţilor, politica urbanistică de înfrumuseţare a acestora, etc. Chiar dacă recunoşteau, într-o anumită măsură, "autonomia locală", Regulamentele menţin obştile, adică proprietatea particulară. Nevoia acordării de personalitate juridică localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la 1848, idee care avea să fie concretizată prin Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală din aprilie 1864[1]. Prin Legea pentru unificarea administrativă din 1924, planurile de sistematizare erau în sarcina "serviciului tehnic " al comunei. La nivelul administraţiei publice centrale, existent în perioada interbelică "departamentul lucrărilor publice", ataşat diverselor ministere (mai ales de cel al transporturilor şi comunicaţiilor) avea unele incidenţe şi în materie de urbanism. Totuşi, aşa cum se poate remarca, în privinţa autorităţilor locale s-a păstrat mult timp practica organismelor colective de specialitate care soluţionau toate problemele unităţilor administrativ-teritoriale, indiferent de natura acestora. După 1974, politica urbanistică s-a integrat strategiei generale de dezvoltare planificată şi hipercentralizată a ţării. In acelaşi timp, asistăm la o multiplicare a structurilor cu aplicaţii în domeniu, la o suprapunere a competenţelor, în ciuda fenomenelor de centralizare excesivă, alături de organele administrative apărând şi cele cu dublă natură, "de partid şi de stat" ori cele cu coordonare interministerială. Sub regimul Legii nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale nu mai puţin de 10 "organe centrale ale puterii de stat" aprobau, adoptau sau vizau actele normative şi proiectele de sistematizare pentru teritoriul naţional, teritoriul judeţelor, municipiilor şi perimetrele construibile. Li se adăugau "organele locale ale puterii de stat", care "organizau şi asigurau transpunerea în practică a politicii în domeniul sistematizării teritoriului, a localităţilor urbane şi rurale, a gospodăririi fondului funciar" (nu mai puţin de 12 la număr). Atribuţii semnificative aveau, la nivel central, Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare şi Comisia pentru Sistematizare. La nivel local, pe lângă comitetele executive ale comisiilor populare judeţene şi al Municipiului Bucureşti funcţionau Comisiile de sistematizare. In aceste consilii existau secţii de arhitectură şi sistematizare. Asemenea organisme funcţionau pe lângă şi în cadrul comitetelor executive ale consiliilor populare, municipale, orăşeneşti şi comunale. După decembrie 1989 s-a optat pentru constituirea unui organism de specialitate, care să recupereze şi să coordoneze competenţele privind urbanismul şi amenajarea teritoriului.
Astfel, prin decretul CFSN nr.31 din 8 ianuarie 1990[2] a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Urbanizarea şi Amenajarea Teritoriului (CNUAT) care s-a organizat şi a funcţionat conform Decretului CFSN nr.220 din 11 mai 1990[3]. Potrivit acestui act normativ, Comisia era organ central de specialitate al administraţiei de stat care îndeplineşte rolul de serviciu public" şi avea funcţii de elaborare, sinteză, coordonare şi avizare la nivel naţional, de orientare şi control, la nivel local (art.l), desfăşurarea activităţii de concepere, organizare, proiectare, construire şi întreţinere a codului în care se desfăşoară viaţa colectivităţilor umane, urmărind, pe baza soluţiilor ştiinţifice, tehnice, funcţionale şi estetice ale construcţiilor şi amenajărilor din localitate, îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei, protecţia mediului, sporirea eficienţei economice şi sociale a localităţilor (art.2). Ulterior s-a adoptat formula unui "minister al lucrărilor publice şi amenajării teritoriului" conceput ca "organ central al puterii executive care exercită administraţia publică în domeniul construcţiilor, lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriului". In cadrul acestor ministere s-a organizat şi a funcţionat un departament pentru urbanism şi amenajarea teritoriului având în subordine inspecţii teritoriale.
2. Instituţiile actuale ale urbanismului în România
- a) Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului - este organizat şi funcţionează conform Hotărârii Guvernului nr. 456 din 29 iulie 1994, modificată şi completată prin HG nr. 507/1997.
Acesta este definit drept "organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale". Atribuţiile sale vizează, printre altele, asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional "ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului", stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu, de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică, colaborarea cu autorităţile judeţene şi locale la elaborarea studiilor şi programelor referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, construcţia de locuinţe şi lucrări tehnico-edilitare în vederea utilizării politicii sectoriale din aceste domenii, colaborarea cu coordonatorii cadastrului general stabilit prin lege, pentru organizarea şi realizarea cadastrului imobiliar-edilitar. In sfârşit, organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii, siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice, organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea normativelor, prescripţiilor şi reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând şi controlul privind aplicarea acestora. Totodată, MLPAT exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor, lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriale, privind respectarea regimului de autorizare a construcţiilor, precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului. Aceasta este alcătuită dintr-o inspecţie centrală şi inspecţii judeţene şi a municipiului Bucureşti, care funcţionează ca servicii publice descentralizate.
b) Inspecţia de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism si amenajarea teritoriului
Potrivit actelor normative constitutive (Hotărârea Guvernului nr. 507/1997 care a aprobat şi Regulamentul său de organizare şi funcţionare) Inspecţia exercită controlul de stat cu privire la respectarea regimului de autorizare a construcţiilor şi la aplicarea unitară a prevederilor sistemului calităţii în construcţii, în toate etapele şi componentele acestuia. In cadrul MLPAT este organizată ca inspecţie centrală, iar în plan teritorial funcţionează, ca servicii publice descentralizate ale ministerului, inspecţiile în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului, judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Inspecţia îndeplineşte atribuţii generale (precum organizarea şi conducerea întregii activităţi de stat în privinţa disciplinei în urbanism şi amenajarea teritoriului şi calităţii în construcţii, efectuarea de controale de importanţă majoră, proprii sau în colaborare cu alte organe ale statului, propune corecţiile necesare componentelor sistemului calităţii în construcţii etc.) şi, respectiv, atribuţii speciale (stabilirea sistemului de aplicare unitară a prevederilor legale în domeniile sale de activitate, elaborarea sau avizarea metodologiilor, instrucţiunilor şi procedurilor de inspecţie, efectuează inspecţii referitoare la componentele sistemului calităţii în construcţii şi cu privire la autorizarea executării construcţiilor etc.
c) Inspecţiile în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti,
Sunt în subordinea Inspecţiei de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului, funcţionează ca servicii publice descentralizate ale ministerului, la nivel de direcţie, şi sunt conduse de către un inspector şef. Ele îndeplinesc, în plan judeţean, atribuţiile specifice ale Inspecţiei centrale.
d) Administraţia publică locală
Prin art.121 alin.2 din Constituţie care stabileşte faptul că consiliile locale şi primarii sunt autorităţi administrative autonome care rezolvă treburile publice din comune şi oraşe, ale Legii nr. 215/2001, administraţiei publice locale i s-a recunoscut plenitudinea de competenţă în privinţa problemelor localităţilor în cauză. Referitor la domeniul urbanismului, consiliile locale aprobă, în condiţiile legii, planurile de organizare şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor din componenţa unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi de amenajare a teritoriului şi măsurile necesare realizării acestora. Tot ele elaborează şi aprobă planurile urbanistice generale şi regulamentele locale de urbanism ale localităţilor. Conform legii administraţiei publice locale primarul asigură elaborarea regulamentului local de urbanism şi a documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului şi le supune aprobării consiliului local. Tot el emite avizele şi autorizaţiile prevăzute de lege. In sfârşit, consiliul judeţean stabileşte orientările generale privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, precum şi amenajarea. Ca atare, în afara problemelor de amenajare şi urbanism stabilite expres în competenţa lor, autorităţile publice locale au plenitudine de atribuţii în gestionarea teritoriului şi a localităţilor (adică totalitatea acţiunilor de organizare, conservare şi dezvoltare a acestora îndreptate către realizarea unei stări fizice şi funcţionale corespunzătoare necesităţilor colectivităţilor umane în conformitate cu prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate). In acest sens, administraţia publică locală asigură gestionarea tuturor terenurilor şi construcţiilor cuprinse în limitele administrativ-teritoriale stabilite potrivit legii.
e) Alte organisme cu atribuţii în materie de urbanism
Alături de aceste structuri administrative sunt o serie de alte organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi reglementărilor de urbanism.
Din prima categorie fac parte o serie de consilii, cu caracter interdepartamental (Consiliul interministerial de avizare lucrări publice de interes naţional şi locuinţe sociale, Centrul naţional pentru aşezări umane), ori cu rol consultativ (Consiliul tehnic superior, Consiliul pentru calitatea în construcţii) şi comisii (Comisia zonelor protejate constante, Comisia de agrement tehnic în construcţii, Comisia naţională de atestare a maşinilor şi echipamentelor tehnologice în construcţii). Printre organismele neguvernamentale care colaborează cu administraţia de urbanism se numără: Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici şi alte organizaţii ştiinţifice, profesionale şi de creaţie.
- Centrul naţional pentru aşezări umane (habitat)
Înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr.711/2001[4], sub patronajul primului ministru, Centrul naţional pentru aşezări umane (habitat) are ca atribuţii principale elaborarea şi aplicarea strategiei naţionale a locuirii. Conceput ca un organism interdepartamental, Centrul reprezintă România în relaţiile internaţionale în domeniu şi prin secretariatul său asigură legătura cu Comisia ONU pentru aşezări umane şi Centrul Naţiunilor Unite pentru aşezări umane (habitat). Secretariatul centrului se organizează ca o direcţie de specialitate în cadrul Departamentului pentru Urbanism şi Amenajare a Teritoriului al MLPAT.
- Consiliul Interministerial de Avizare Literari Publice de Interes Naţional şi Locuinţe Sociale (CIALPINLS)
Înfiinţat şi funcţionând în baza H.G.nr.906/2001[5], Consiliul este "organizat pentru asigurarea unei concepţii unitare a politicii statului de echipare cu construcţii a teritoriului naţional".
El are ca atribuţii principale analizarea şi avizarea studiilor de fezabilitate a lucrărilor publice, finanţate de la bugetul de stat sau de importanţă deosebită şi de interes naţional etc. Emite avizul final care certifică necesitatea şi oportunitatea investiţiei, compatibilitatea avizelor şi acordurilor prealabile şi îndeplinirea criteriilor privind durabilitatea şi siguranţa în utilizarea lucrărilor publice. Secretariatul CIALPINLS este organizat în cadrul Direcţiei de avizare lucrări publice a MLPAT.
- Consiliul tehnic superior
Înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 507/1997 (de modificare şi completare a HG nr. 456/1994) Consiliul tehnic superior este organ tehnico-ştiinţific de specialitate al MLPAT, cu rol de consultanţă, format din personalităţi marcante în domeniu. Este organizat pe comisii de specialitate în domeniile: politici macroeconomice sectoriale; coordonarea activităţii de atenuare a efectelor seismelor asupra construcţiilor; urbanism şi amenajarea teritoriului; calitate; lucrări edilitare etc. Componenţa, atribuţiile şi relaţiile de funcţionare ale Consiliului sunt stabilite prin ordin al ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului.
- Comisia Zonelor Protejate Construite - (instituită prin Ordinul conjunct al ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului nr. 7358/28.10.1998[6] şi ministrului culturii nr. 1442/14.10.1996) este o comisie comună a celor două ministere cu atribuţii de avizare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi a celor de urbanism, după o procedură specială. Astfel, fac obiectul avizului comisiei : secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional în vederea corelării prevederilor strategiilor, la nivel naţional, planurile de amenajare a teritoriului zonal, elaborate pentru teritorii ce deţin monumente istorice de valoare naţională excepţională sau de valoare naţională, planul de amenajare a teritoriului judeţean şi Planul de amenajare a teritoriului al municipiului Bucureşti în vederea identificării teritoriilor cu regim special de protecţie, planurile de amenajare a teritoriului interorăsenesc sau intercomunal al oraşelor şi comunelor, care cuprind monumente istorice de valoare naţională excepţională sau naţională şi planurile de amenajare a teritoriului municipal, orăşenesc sau comunal al unităţilor administrativ-teritoriale ce conţin asemenea obiective, în privinţa scopului urmărit prin avizare acesta constă în identificarea şi delimitarea preliminară a zonelor protejate construite de interes naţional, aferente monumentelor istorice de valoare naţională excepţională, precum şi a celor de valoare naţională şi corelarea strategiilor şi priorităţilor de dezvoltare a teritoriului cu principiile şi politicile de protecţie, conservare şi punere în valoare a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie. Documentaţiile de urbanism sunt avizate din perspectiva necesităţii instituirii statutului de zonă protejată construită de interes naţional, delimitării teritoriilor care beneficiază de un regim special de protecţie şi a subzonelor componente cu grade diferite de protecţie şi stabilirii restricţiilor şi reglementărilor, a regulilor de ocupare a terenurilor, a condiţiilor de conformare şi amplasare a construcţiilor din cadrul zonelor protejate de interes naţional. Ca atare, fac obiectul avizării Comisiei Zonelor Construite Protejate: planurile urbanistice generale şi regulamentele locale aferente, pentru unităţile administrativ-teritoriale ce cuprind monumente istorice de valoare excepţională sau de valoare naţională; planurile urbanistice zonale şi regulamentele de urbanism aferente, planurile urbanistice de detaliu, elaborate în vederea efectuării operaţiunilor de urbanism şi a lucrărilor de orice natură desfăşurate în zonele de valoare naţională excepţională sau de valoare naţională, sau zonele lor de protecţie.
[1] PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 181 din 15 august 1864
[2] PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 5 din 9 ianuarie 1990, ABROGAT PRIN LEGEA Nr. 7 din 8 ianuarie 1998, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 9 din 13 ianuarie 1998
[3] PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 66 din 12 mai 1990, ABROGAT DE LEGEA Nr. 120 din 7 iulie 2000, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 324 din 12 iulie 2000
[4] PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 442 din 7 august 2001
[5] PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 596 din 21 septembrie 2001
[6] PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 347 din 19 decembrie 1996, in prezent abrogat de HOTĂRÂRE Nr. 723 din 3 iulie 2002, privind înfiinţarea Comisiei interministeriale pentru zone construite protejate, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 520 din 18 iulie 2002