Reieşită din chiar raţiunea existenţei administraţiei publice, şi anume organizarea executării şi executarea în concret a legii, legalitatea actelor administrative înseamnă conformitatea acestora cu Constituţia şi cu legile adoptate de Parlament, precum şi cu actele normative care au o forţă juridică superioară.
Legalitatea este condiţia esenţială de valabilitate a actului administrativ. Aceasta îmbracă 4 aspecte:
- actul trebuie să fie emis de autoritatea competentă, în limitele competenţei sale;
- actul să fie emis cu respectarea procedurii şi formei prevăzute de lege şi de celelalte acte normative în vigoare;
- conţinutul actului trebuie să fie conform dispoziţiilor legale în vigoare;
- actul să corespundă scopului urmărit de legiuitor.
În ceea ce priveşte oportunitatea, aceasta reprezintă capacitatea de apreciere a administraţiei, în ceea ce priveşte măsurile ce trebuie luate pentru realizarea obiectivului stabilit de lege, mijloacele utilizate, momentele sau etapele acţiunii. Cu alte cuvinte, oportunitatea este capacitatea administraţiei de a aprecia „cum este mai bine” să se înfăptuiască obiectivul stabilit de puterea politică, prin intermediul legii.
Sub aspect practic, distincţia legalitate – oportunitate prezintă interes în privinţa controlului exercitat de judecător asupra actului administrativ. Instanţa de contencios poate şi trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalităţii, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunităţii, deoarece judecătorul s-ar substitui autorităţii administraţiei publice, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.
Singura situaţie de excepţie este cea a abuzului de putere, când oportunitatea poate fi cenzurată de judecător, însă doar în raport cu legalitatea. În acest sens, judecătorul poate verifica dacă elementele de oportunitate ale actului administrativ nu depăşesc limitele impuse de lege capacităţii de apreciere a administraţiei sau dacă nu se abat de la scopul urmărit de lege. În ultimă instanţă, şi în această situaţie este vorba tot de o încălcare a legalităţii, dar prin intermediul mijloacelor, în sens larg, utilizate de administraţie. Nici în acest caz, însă, judecătorul nu se poate substitui administraţiei. Prin hotărârea judecătorească el poate doar să anuleze actul atacat sau să oblige administraţia la emiterea unui act administrativ. În nici un caz nu poate, prin hotărârea judecătorească, să stabilească în speţă măsurile de organizare a executării legii sau de executare a legii în concret, pe care le consideră oportune.