Pin It

Amenajarea teritoriului şi urbanismul constituie componente principale ale activităţii administraţiei publice centrale şi locale. Această activitate este minuţios reglementată de către legiuitorul român şi suscită un mare interes atât în doc­trină, cât şi în practica administrativă şi judecătorească, dată fiind tendinţa de dezvoltare continuă a localităţilor din România, începând cu anul 1990. Constatăm o creştere a numărului cererilor de autorizare a construcţiilor private cu destinaţia de locuinţe sau comercială, dar şi a numărului construcţiilor cu caracter public.

Aceste din urmă construcţii pot fi : sedii ale autorităţilor şi insti­tuţiilor publice, drumuri, străzi, autostrăzi, căi ferate, porturi, aeroporturi, lucrări de canalizare în localităţi etc. Toate aceste lucrări de amenajare a teritoriului din intravilanul şi extravilanul localităţilor se desfăşoară după anumite reguli pe care trebuie să le respecte atât autorităţile publice, cât şi particularii.

Necesitatea abordării acestei problematici în cadrul dreptului administrativ reiese din faptul că normele legale care reglementează urbanismul şi amenaja­rea teritoriului aparţin acestei ramuri de drept. Dovada în acest sens o constituie însuşi specificul relaţiilor sociale care intervin în cadrul acestei activităţi între administraţia publică şi particulari. Aceste raporturi sunt reglementate prin norme ale dreptului administrativ, si, în aceste relaţii sociale, particularii se află în poziţie de subordonare faţă de autorităţile administraţiei publice care le ordonează activitatea.

Cu alte cuvinte, metoda de reglementare a acestor relaţii sociale este una autoritară şi ea este specifică dreptului administrativ[1] sau, după unii autori[2], drep­tului urbanismului care este parte componentă a dreptului administrativ.

In fine, putem aprecia ca, amenajarea teritoriului şi urbanismul repre­zintă activităţi de bază ale administraţiei publice care trebuie studiate în cadrul acestei specializări.

Altfel, există riscul ca aceste activităţi şi actele administraţiei publice adoptate sau emise pentru realizarea lor să nu fie studiate în profunzime şi însuşite de către studenţii facultăţilor de drept.

O astfel de consecinţă perni­cioasă ar trebui evitată întrucât un absolvent al facultăţii de drept trebuie să aibă cunoştinţe complete despre normele dreptului administrativ şi despre toate seg­mentele principale ale activităţii administraţiei publice.

Importanţa activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism rezultă din în­săşi Legea nr. 350/2001[3] care prevede, în art. 7, că scopul principal al acestei ac­tivităţi îl constituie aplicarea la nivelul întregului teritoriu al ţării a politicilor econo­mice, sociale, ecologice şi culturale stabilite la nivel naţional şi local pentru asigu­rarea unei dezvoltări echilibrate a diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea. Aceeaşi lege prevede, în art. 10, că urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Urbanismul este o activitate care cuprinde teritoriul localităţilor spre deosebire de amenajarea teritoriului care se desfăşoară pe întreg teritoriul ţării, între aceste două activităţi existând o relaţie gen-specie, prima activitate incluzându-se în cea de-a doua. Mult timp urbanismul şi dreptul s-au dezvoltat în mod separat. Urbanismul a apărut şi s-a afirmat din şi bazându-se pe arhitectură. Dar, în mod evident, între arta urbană a marilor opere arhitectonice şi urbanismul de astăzi au avut loc multe transformări, relaţiile s-au îmbogăţit şi diversificat pe măsura unei civilizaţii care tinde să se bazeze pe supradimensionarea şi valorificarea maximă a spaţiului. Urbanismul actual are ca obiect amenajarea spaţiului, iar ca funcţie, adaptarea acestuia la exigenţele sociale pe care le exprimă oraşul, în acest punct, el se întâlneşte cu dreptul, chemat să formalizeze şi să instituţionalizeze aceste cerinţe. Dar până la acest raport direct şi complex dintre reglementarea juridică şi amenajarea spaţiului, apropierea şi intersectarea dintre urbanism şi drept au deja o istorie.

 

 

[1] Anton Trailescu – Drept Administrativ, Tratat Elementar, Editura ALL BECK, pag. 273

[2] M. Dutu  - Dreptul urbanismului, Editura  Economică, Bucureşti, 1996

[3] PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL  NR. 373 din 10 iulie 2001