Prin reguli de urbanism se înţeleg acele prescripţii a căror respectare se impune oricăror persoane fizice sau juridice care utilizează sub o formă sau alta spaţiul urban. Regula de urbanism vine să limiteze dreptul de proprietate, mai precis prerogativele proprietarilor imobiliari cât priveşte gestiunea imobiliară a bunurilor lor. De aceea, sarcina pe care acestea o determină este calificată drept servitute de urbanism. Denumirea nu este perfectă, dacă avem în vedere că, în teoria clasică, servitute este o sarcină care poartă asupra unui bun în profitul altuia, asupra unui "fond aservit" în profitul unui “fond dominant". Intr-adevăr, dreptul de servitute este definit ca acel drept real, principal, indivizibil şi perpetuu, care ia naştere asupra unui imobil (denumit fond aservit), în scopul folosirii unui alt imobil (denumit fond dominant), care are un alt proprietar. Dintre diferitele clasificări ale servituţilor reţinem, mai întâi, pe cea în servituţi urbane şi servituţi rurale. Astfel, când servitutea este stabilită în folosul clădirilor, ea este urbană, iar când este stabilită în folosul pământului este rurală (art.621 Cod civil). O altă categorie o constituie servituţile naturale (adică cele care "izvorăsc din situaţiunea naturală a locurilor") care cuprind: servituţile referitoare la ape, servituţile referitoare la grănituirea proprietăţilor, ori cele referitoare la îngrădirea proprietăţii şi, respectiv, servituţile legale (adică "servituţile stabilite de lege care au ca obiect utilitatea publică sau a comunelor ori cea a particularilor"). Acestea din urmă sunt, la rândul lor, divizate în servituţi de interes public şi servituţi de interes privat. Servituţile de interes public fac obiectul dreptului administrativ şi altor ramuri de drept conexe acestuia şi de aceea art. 587 alin.3 din Codul civil precizează că ele "se determină de către legile sau regulamentele particulare". Analiza conţinutului Regulamentului general de urbanism aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 525/1996[1], arată că regulile de urbanism sunt formate din regulile de ocupare a terenurilor şi de amplasare a construcţiilor şi a amenajărilor aferente acestora. Din prima categorie fac parte regulile cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit, reguli cu privire la siguranţa construcţiilor şi la apărarea interesului public şi condiţiile de amplasare şi conformare a construcţiilor.
[1] PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 856 din 27 noiembrie 2002, Republicată în temeiul art. II din Hotărârea Guvernului nr. 855/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 14 septembrie 2001. Hotărârea Guvernului nr. 525 din 27 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 16 iulie 1996, a fost rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 26 august 1996 şi a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 789 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 15 decembrie 1997, prin Hotărârea Guvernului nr. 59 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 8 februarie 1999, prin Hotărârea Guvernului nr. 960 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 19 noiembrie 1999 şi prin Hotărârea Guvernului nr. 855 din 30 august 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 14 septembrie 2001.