Măsurarea autonomiei financiare locale a constituit obiect de cercetare pe plan internaţional ca urmare a demersului de a cuantifica relaţia dintre descentralizare şi diferite variabile macroeconomice. Astfel o serie de indicatori calitativi şi cantitativi au fost stabiliţi în ultimii ani pentru a măsura poziţia unităţilor administrativ-teritoriale în raport cu administraţia centrală. Însă, o parte dintre aceşti indicatori sunt criticaţi deoarece nu acoperă în totalitate toate componentele autonomiei.
Până în jurul anului 2000, marea majoritate a studiilor au folosit statisticile financiare ale Fondului Monetar Internaţional ca punct de plecare în măsurarea descentralizării financiare. Formula dominantă compară volumul cheltuielilor/veniturilor locale cu volumul cheltuielilor/veniturilor totale la nivel naţional sau cu produsul intern brut. Aceşti indicatori relativ simpli sunt utilizaţi şi în prezent, deşi unii specialişti le-au identificat deficienţele.
Astfel Ebel şi Yilmaz în 2002[1], Meloche în 2004[2], Banca Mondială în 2007[3] au prezentat dezavantajele acestor indicatori, precum:
- în cazul veniturilor, nu se face diferenţa între diferitele surse de venituri locale. Natura şi gradul de autonomie locală pot fi percepute diferit în funcţie de sursele de venituri. În acelaşi timp, nu se precizează ce procente din transferuri sunt alocate unor obiective generale sau specifice.
- în cazul cheltuielilor, nu s-a făcut distincţie între cheltuielile mandatare şi cele opţionale. În cazul cheltuielilor mandatare, chiar dacă ele apar ca şi cheltuieli în comunităţile locale cu un grad de descentralizare ridicat, autorităţile locale reprezintă în acest caz doar agenţi ai statului care dispun de puteri decizionale limitate. Totodată, transferurile de la diverse niveluri de guvernare apar în cadrul cheltuielilor funcţionale.
Aceste deficienţe ale indicatorilor generează o supraestimare a gradului de descentralizare şi autonomie financiară locală.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), în anul 2001, a dezvoltat un nou model pentru măsurarea autonomiei veniturilor aplicat la nivelul statelor membre, dar nu a încercat şi un model pentru cheltuieli[4].
Analiza autonomiei financiare a unităţilor administrativ-teritoriale din România reprezintă un demers interesant dar foarte complicat, în condiţiile în care există unii factori practic greu de cuantificat. Pentru studierea autonomiei financiare locale utilizăm o serie de indicatori sintetici care privesc veniturile şi cheltuielile bugetelor locale.
- a) Capacitatea de autofinanţare a autorităţilor locale sau gradul de autonomie financiară (Ca ) arată ponderea pe care veniturile proprii o au în ansamblul veniturilor bugetelor loc
Ca =(Venituri proprii/Venituri totale) * 100
Mărimea veniturilor proprii din bugetele locale determină posibilitatea efectuării cheltuielilor publice locale şi în acelaşi timp reflectă gradul de autonomie prin raportul care apare între veniturile proprii, transferurile de fonduri de la stat pentru echilibrarea bugetelor locale şi împrumuturi. Cu cât ponderea veniturilor proprii în totalul surselor de venit la nivel local este mai mare, cu atât unitatea administrativ-teritorială are libertatea de a cheltui aşa cum consideră astfel încât să asigure acoperirea nevoilor publice, ceea ce se transpune într-o largă autonomie financiară.
- b) Gradul de dependenţă financiară a autorităţilor locale (Gd) semnifică ponderea pe care cotele şi sumele defalcate din impozitul pe venit, sumele defalcate din taxa pe valoare adăugată, precum şi transferurile bugetare primite de autorităţile locale de la bugetul de stat sau alte bugete (CST) o au în volumul veniturilor totale ale bugetelor locale (Vt).
- c) Ponderea sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri penru echilibrarea bugetelor locale în bugetul de stat
Acest indicator reflectă gradul în care admnistraţia publică centrală se implică în susţinerea activităţii administraţiei publice locale iar pentru a fi expresia autonomiei locale trebuie să fie cât mai mic.
- e) Gradul de acoperire a cheltuielilor locale pe seama veniturilor proprii (Gvp/c) denotă măsura în care cheltuielile totale ale bugetelor locale (Cht) sunt finanţate pe seama veniturilor proprii (Vp)
Acest indicator trebuie să fie cât mai ridicat pentru ca unitatea administrativ-teritorială să demonstreze autonomia financiară
- d) Coeficientul Hunter indică partea de cheltuieli efectuate din bugetele locale care sunt finanţate din surse controlate de administraţia publică centrală, potrivit relaţiei:
Cu cât valoarea acestui coeficient este mai apropiată de 1, gradul de autonomie financiară este mai ridicat.
[1] Ebel, R. D. and Yilmaz, S., On the Measurement and Impact of Fiscal Decentralization, Policy ResearchWorking Paper 2809, TheWorid Bank, Washington D. C., 2002
[2] Meloche, J.-Ph., Vaillancourt, F., şi Yilmaz. S., Decentralization or Fiscal Autonomy? What Does Really Matter? Effects on Growth and Public Sector Size in European Transition Countries, Policy ResearchWorking Paper 3254, TheWorld Bank,Washington D. C., 2004
[3] Theworld Bank. Data on Decentralization and Local Regional Economics. Electronic database and user guide, 2007, URL /www.worldbank.org/publicsector/decentraslization/data.htm, aceesat la data de 6.08.2011
[4] Elena Cigu, Finanţele publice locale: rolul lor în întărirea autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale, Editura Tehnopress, Iaşi, 2011, p. 42