Administrație publică

Faţă de cele prezentate în subcapitolul anterior, se impune concluzia că sistemul autorităţilor administraţiei publice este deosebit de complex, format dintr-o multitudine de autorităţi, între care se stabileşte o paletă variată de raporturi.

În calitate de şef al executivului, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice şi îndeplineşte potrivit dispoziţiilor art.1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, următoarele funcţii:

1. funcţia de strategie, prin care asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;
2. funcţia de reglementare, prin intermediul căreia asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor stabilite;
3. funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea domeniului public şi privat al statului, precum şi gestionarea serviciilor publice de interes naţional;
4. funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern;
5. funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale precum şi domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

Este evident faptul că, în mod implicit, legiuitorul a abilitat Guvernul cu conducerea acestui sector vital al ţării, care reprezintă administraţia publică.

În această calitate, între Guvern, pe de o parte, şi celelalte componente ale sistemului administrativ, pe de altă parte, se stabileşte o gamă variată de raporturi (relaţii), astfel:

1. a) raporturi de subordonare ierarhică faţă de ministere, celelalte autorităţi ale administraţiei centrale subordonate şi prefecţi.

Acest lucru reiese cu claritate din dispoziţiile art. 11 lit. l) din Legea nr. 90/2001, potrivit cărora „conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa”.

În acelaşi context, art. 4 pct. 3 lit. a) din H.G. nr. 8/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor prevede „realizează, în numele Guvernului, controlul ierarhic de specialitate asupra activităţii prefecţilor şi aparatului prefecţilor”[1];

1. b) raporturi de colaborare cu autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate autonome şi organismele sociale nestatale;
2. c) raporturi de tutelă administrativă, faţă de autorităţile administraţiei publice locale, prin prefecţi, în calitatea lor de reprezentanţi ai Guvernului în teritoriu.

Se impune aici precizarea că deşi sunt autonome, autorităţile administraţiei publice locale nu sunt suverane, ele fiind supuse unui control administrativ specific, denumit control de tutelă administrativă, exercitat de administraţia de stat, centrală sau teritorială.

Această formă a controlului are în vedere apărarea intereselor publice, în concret legalitatea şi se particularizează, de asemenea, şi prin faptul că se poate exercita numai dacă legea îl instituie în mod expres şi numai cu respectarea procedurilor şi producând efectele stabilite de lege.

Tutela administrativă îmbracă două forme şi anume: tutela asupra existenţei organelor tutelate şi tutela asupra activităţii acestora.[2]

Prima formă, tutela asupra existenţei organelor tutelate îmbracă aspecte mai dure, în sensul că organul de tutelă are dreptul de a dispune demiterea şi/sau dizolvarea organului tutelat.

Tutela administrativă, exercitată asupra activităţii, se caracterizează prin faptul că organul de tutelă supraveghează legalitatea actelor emise de autorităţile tutelate, sesizând, în cazul în care apreciază că actul este ilegal, o autoritate aparţinând puterii judecătoreşti, care are competenţa de a decide. Această formă de tutelă administrativă a fost reglementată, în mod implicit, prin art. 123 alin.(5) din Constituţie, coroborat cu art. 24 lit. f) din Legea privind prefectul şi instituţia prefectului nr. 340/2004, fiind exercitată de prefect asupra actelor adoptate de autorităţile administraţiei publice locale autonome.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, instituţia tutelei administrative este consacrată în mod expres pentru prima dată în legislaţia noastră de după război.[3]

Astfel, conform art. 3 din Lege sunt consacrate două autorităţi învestite cu exercitarea tutelei administrative, după cum urmează:

1. a) prefectul, care poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale;
2. b) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, care poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică.

În acelaşi timp, este necesară precizarea că între prefect, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare, teză consfinţită de art. 12 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.

De asemenea, se impune remarcat faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 - legea administraţiei publice locale: „În relaţiile dintre autorităţile administraţiei locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare”.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 15 din 10 ianuarie 2001, cu modificările şi completările ulterioare

[2] Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 53

[3] Art. 3 din Legea nr. 554/2004 – legea contenciosului administrativ