Teoriile clasice considerau că importanţa şi întinderea sectorului public dintr-o societate sau alta se află în corelaţie direct proporţională cu rolul pe care statul îl are în viaţa economico-socială. Cu alte cuvinte, se considera că în societăţile de tip liberal rolul statului era foarte restrâns, rezumându-se la: menţinerea ordinii publice, inclusiv apărarea naţională, administrarea lucrărilor publice şi justiţie, spre deosebire de societăţile de tip totalitar în cadrul cărora rolul statului este absolutizat.
Pe de altă parte, orice economie modernă este structurată în cele două sectoare privat şi public care, în mod indubitabil se interferează, colaborează între ele urmârind, după caz, maximizarea profitului ori satisfacerea interesului public.
Considerăm că aceste teorii sunt perimate, impunându-se reformularea lor fundamentală.
Afirmaţia noastră are în vedere fenomenul de globalizare care se manifestă cu pregnanţă în plan mondial, cu particularităţi deosebite pentru spaţiul european şi implicit pentru România.
Aşa fiind, considerăm că primordiale sunt clarificările în plan conceptual, în concret impunându-se a delimita conţinutul şi sfera de întindere a sectorului public.
În opinia noastră, conţinutul şi intinderea sectorului public sunt determinate de un complex de factori dintre care amintim:
- gradul de implicare al statului şi al colectivităţilor locale în viaţa economico-socială;
- ponderea organizaţiilor publice şi a celor care prestează activităţi de interes general, în numărul total al organizaţiilor;
- existenţa proprietăţii publice şi a serviciilor publice etc;
- finanţele publice etc.
Aşadar, în plan conceptual sectorul public trebuie abordat într-un dublu sens, formal-organic şi material funcţional.
Din punct de vedere formal-organic, apreciem că sectorul public integrează:
- statul şi unităţile administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public, finanţate din bugetul de stat şi bugetele locale;
- organizaţiile publice înfiinţate prin lege sau pe baza legii, prin acte administrative de autoritate care prestează servicii publice;
- organizaţiile private (asociaţii, fundaţii) organizate sau autorizate să presteze activităţi ori servicii publice.
În acelaşi timp, sub aspect material-funcţional sectorul public trebuie perceput ca fiind format din ansamblul activităţilor de interes public de la nivel central şi local prestate de către organizaţiile publice şi private.
Plecând de la aceste repere teoretice, trebuie să relevăm că în societatea românească postdecembristă, sectorul public a fost şi este consacrat formal printr-o multitudine de acte normative.
În mod indubitabil sectorul public trebuie abordat într-un mod complex, pornindu-se de la organizarea şi exercitarea puterii în stat, în interdependenţă cu proprietatea publică, instituţiile publice, fondurile publice, achiziţiile publice etc.
Astfel, Constituţia României şi o serie de acte normative consacră faptul că sectorul public înglobează cele trei servicii publice fundamentale pentru orice stat de drept, respectiv serviciul legislativ, executiv şi judecătoresc.
Edificatoare în acest sens ni se par, printre altele, dispoziţiile art.3 alin.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii[1] potrivit cărora prin „fonduri publice” înţelegem „sumele alocate din bugetele prevăzute la art.1 alin.2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare”
Din simpla lectură a art.1 alin.2 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 vom constata că fondurile publice au o sferă foarte largă de dispersie cuprinzând: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituţiilor publice autonome etc.
De asemenea, considerăm concludentă pentru analiza noastră şi definiţia dată de legiuitor instituţiei publice, sintagmă prin care înţelege: „denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.[2]
Din cele două exemplificări considerăm că rezultă în mod indubitabil consacrarea formală şi întinderea sectorului public în societatea românească postdecembristă.
În al doilea rând, ni se pare absolut necesar să subliniem redimensionarea sectorului public românesc survenită după 1990, sub aspectul proprietăţii de stat şi respectiv al proprietăţii private.
Astfel, sub imperiul unor reglementări legale[3] au fost restituite foştilor proprietari imobilelele, terenuri cu sau fără construcţii preluate în mod abuziv de statul comunist. În acest mod, a crescut în mod considerabil ponderea sectorului privat în detrimentul sectorului public.
În sfârşit, dar fără a realiza nici pe departe o analiză exhaustivă a evoluţiei sectorului public în organizarea societăţii contemporane este necesar să avem în vedere influenţele generate de mişcările economice, geopolitice şi juridice asupra acestuia.
Faptul că stabilirea politicilor publice revine unui număr tot mai restrâns de centre de putere, că globalizarea progresează într-un ritm continuu tinzând să creeze o singură piaţă, explozia noilor tehnologii – cu precădere în domeniul informaţiilor, sunt realităţi de netăgăduit care nu pot şi nu trebuie să fie ignorate în proiectarea şi reproiectarea organizaţiilor.
Aşadar, putem concluziona că sectorul public, mai mult chiar decât sectorul privat, se află sub impactul schimbărilor produse în mediul extern în care acţionează şi care devine tot mai turbulent.
Iată de ce, managementul public este obligat să ţină cont de aceste provocări şi să identifice soluţiile optime pentru funcţionarea organizaţiilor în condiţii de eficienţă şi eficacitate cât mai ridicată.
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 625 din 20 iulie 2006
[2] Vezi art.1 alin.2 pct.30 din Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
[3] Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 37 din 02 februarie 1991