Dacă, în unele epoci ale istoriei, amenajarea oraşelor a fost realizată în funcţie de imperative mai ales religioase ori politice, urbanismul contemporan se vrea, în primul rând, în serviciul locuitorilor cetăţii. Pentru "urbaniştii" moderni, oraşul nu mai este conceput ca o simplă împreunare de case şi străzi, ca un monument, ci ca un ansamblu de fiinţe umane, pornind de la nevoile acestora: de locuinţe, de a munci, circula, a-şi petrece timpul liber etc.
Pentru a contribui la bunăstarea citadinilor au trebuit astfel urmărite obiective variate. Primele sunt cele de ordin sanitar : este vorba de a oferi locuitorilor oraşelor cadre de viaţă sănătoasă şi plăcută, a le garanta sănătatea fizică şi mentală.
Urmează apoi obiective sociale, realizarea lor trebuind să permită evitarea segregării sociale prin habitat şi asigurarea celor mai bune condiţii de viaţă pentru diferite grupuri de rudenie, de vecinătate, de activitate, care coexistă în aglomeraţii.
Obiectivele economice vizează, la rândul lor, promovarea unei bune organizări a vieţii colective, prin plasarea echipamentelor şi serviciilor de utilitate publică în cele mai bune condiţii de funcţionare şi randament.
În sfârşit, vin obiectivele estetice, care trebuie să asigure un anumit confort vizual al locuitorilor şi, în mod special, o anumită armonie între natură şi spaţiul construit.
Pentru atingerea simultană a acestor obiective au fost elaborate şi aplicate noi şi variate metode.
Astfel, în trecut, intervenţiile urbanistice aveau foarte frecvent un caracter fragmentar. Este vorba, mai ales, de rezolvarea problemelor particulare ale circulaţiei, apărării, igienei, amenajării decorative. Urbaniştii contemporani încearcă, dimpotrivă, să soluţioneze simultan aceste probleme în cadrul unei viziuni de ansamblu a amenajării oraşului. Acesta se concretizează într-un plan care îşi propune să ia în calcul toate elementele de amenajare şi stabileşte priorităţile în afectarea spaţiului disponibil.
Dar urbanismul contemporan nu se limitează la asigurarea coerenţei în spaţiu a diferitelor măsuri de amenajare.
El urmăreşte, de asemenea, coerenţa ei în timp, preocupându-se de programarea realizării acesteia de la alegerea părţii de amenajare până la gestiunea ansamblului finit.
Aceste noi metode sunt aplicate într-un cadru lărgit.
Până nu de mult, se considera că obiectul urbanismului se limitează la amenajarea internă a oraşelor. Urbanizarea galopantă din deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial şi noile forme de urbanizare periferică au pus în discuţie această concepţie restrânsă. Ele au obligat urbaniştii să conceapă amenajarea urbană într-un cadru mai larg, în sensul de a nu se interesa în mod exclusiv de spaţiile urbanizate.