Între factorii ce condiţionează mărimea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se înscriu şi unii de ordin subiectiv, inclusiv fenomene cu acţiune aleatoare sau imprevizibilă în faza de întocmire şi aprobare a bugetului pe anul următor.
Tot astfel datele care se prevăd la părţile de venituri şi cheltuieli ale bugetelor locale sunt expresia proceselor de dezvoltare economică şi socială. Ordonatorii principali de credite elaborează şi prezintă odată cu proiectul anual al bugetului local, o prognoză a acestuia pe următorii trei ani, precum şi programul de investiţii detaliat pe obiective şi pe ani de execuţie.
Sursele de venituri proprii se fundamentează pe baza profitului, a evoluţiei materiei impozabile şi a obiectelor impozabile de la un an la altul, iar cheltuielile se estimează pe baza indicatorilor care reflectă dimensiunea acţiunilor social culturale, a serviciilor dezvoltare publică şi a altor acţiuni ce se finanţează din bugetele locale.[1]
Veniturile şi cheltuielile care se prevăd în bugetele locale se evaluează pe baza unor metode diferite în funcţie de anumiţi factori. În vederea dimensionării veniturilor şi cheltuielilor ce se înscriu în bugetele locale se aplică diferite metode.
Potrivit metodei automate se iau drept bază pentru întocmirea bugetului pe anul următor (t+1) veniturile şi cheltuielile penultimului an (t-1), an al cărui exerciţiu a fost încheiat. Aceasta deoarece la întocmirea proiectului de buget pentru anul următor nu se cunosc încă realizările certe ale bugetului pe anul în curs (t). Metoda este simplă, nu necesită un volum mare de lucrări, dar prezintă dezavantajul că este departe de realitate, deoarece condiţiile economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul pentru care elaborează proiectul de buget.
Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în considerare rezultatele exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada premergătoare anului pentru care se elaborează proiectul de buget. Pe baza acestor date se determină ritmul mediu anual de creştere (sau descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor şi cheltuielilor anului bugetar în curs se determină nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pe anul următor. Determinarea veniturilor şi cheltuielilor prin extrapolarea tendinţelor rezultate din evoluţia indicatorilor, aferenţi perioadei considerate drept bază, este aproximativă, deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influenţă mai mare sau mai mică asupra bugetului de stat. În plus, procedeul transpune în viitor influenţele negative ale unor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii care au servit drept bază de calcul.
Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursă de venit şi fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop, se au în vedere execuţia preliminată a bugetului pe anul în curs şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul bugetar următor. La estimarea veniturilor aferente bugetului pe anul viitor se ţine seama de nivelul acestora prevăzut pentru anul în curs, care se ajustează în funcţie de eventualele modificări ce vor interveni în legislaţia cu privire la venituri, precum şi de influenţa unor factori de natură economică, socială şi politică, ca şi de conjunctură internaţională.
Dimensionarea indicatorilor bugetari se realizează în directă corelaţie, cu nivelul produsului intern brut previzionat pentru anul următor celui în curs, în condiţiile unei rate estimate a inflaţiei şi ale unui nivel previzibil al cursului de schimb al monedei naţionale.
În acest context, o importanţă deosebită prezintă evaluarea cheltuielilor publice la nivelul necesităţilor anului bugetar următor. Aceasta presupune o armonizare a solicitărilor de credite bugetare cu posibilităţile economiei reale de a susţine, cu venituri corespunzătoare, creşterea cheltuielilor publice.
Metoda evaluării directe, deşi este considerată a fi mai aproape de realitate, totuşi nu asigură o dimensionare riguroasă a indicatorilor bugetari, impunându-se rectificări ale acestora în timpul execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice. Deşi necesită un volum mai mare de lucrări, această metodă are avantajul că oferă posibilitatea de a fundamenta veniturile şi cheltuielilor bugetelor locale pe baza unor informaţii mai ample şi permite luarea în calcul a unor factori de influenţă directă asupra acestora, diminuănd gradul de aproximaţie, dar fără să asigure o cuantificare exactă. Autorităţile locale din România folosesc această metodă în fundamentarea proiectelor de bugete locale.
Metodele clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare prezintă anumite limite determinate de volumul insuficient de informaţii şi de imposibilitatea previzionării şi cuantificării efectelor unor factori ce vor influenţa în viitor economia reală şi financiară a unei ţări. În plus, metodele clasice nu vizează eficienţa acţiunilor ce se vor realiza cu mijloace bugetare şi nu urmăresc corelarea cheltuielilor la nivelul tuturor instituţiilor ce concură la realizarea unui anumit obiectiv din resursele bugetului local.
Indiferent, însă, de tehnica de dimensionare a cheltuielilor şi de luare a deciziei cu privire la utilizarea pe termen scurt, mijlociu sau lung a resurselor statului, practicată în fiecare ţară, metodele moderne de raţionalizare a opţiunilor bugetare se bazează, în principal, pe analiza cost-avantaje sau cost-eficacitate, a cărei aplicabilitate este condiţionată de existenţa a două sau mai multe soluţii de realizare a unui obiectiv, cu costuri diferite. Analiza cost-avantaje (cost-benefit analysis) reprezintă un set de tehnici construite în vederea asigurării unei alocări eficiente a resurselor limitate, în primul rând între sectorul public şi cel privat şi, în al doilea rând, între diferitele proiecte ale sectorului public. Această analiză constituie, în fapt, o încercare de a măsura costurile şi câştigurile ce s-ar degaja ca urmare a unor direcţii alternative de acţiune. Când există un anumit număr de proiecte de investiţii şi se impune alegerea unuia dintre ele, „agentul raţional" are drept criteriu de selectare maximizarea utilităţii, optând pentru acel proiect care generează cea mai mare valoare actualizată a beneficiilor nete, în condiţiile unor resurse limitate. Simplificând, analiza „cost-avantaje" reprezintă un mod practic de a alege acel proiect care maximizează rezultatele obtenabile cu un anumit nivel al costurilor, sau conduce la obţinerea aceloraşi efecte cu costuri minime. Metoda implică evaluarea şi ierarhizarea tuturor costurilor şi beneficiilor relevante.
În cadrul analizei „cost-avantaje", se urmăresc probleme, cum sunt:
- ce costuri şi ce beneficii trebuie luate în considerare?
- cum pot fi evaluate costurile şi beneficiile?
- la ce rată a dobânzii trebuie să se facă actualizarea?
Pe lângă aceste probleme, un alt element important, de care ţine seama analiza „cost-avantaje", este criteriul investiţional „optim".
În practică, analiza „cost-avantaje" a fost aplicată, .cel mai frecvent, pentru selectarea proiectelor ce implică investiţiile sectorului public pentru construirea unor autostrăzi, aeroporturi, centrale nuclearo-electrice, reconstrucţia şi modernizarea localităţilor etc.
[1] Gheorghe M. Voinea, op cit., p. 146