Administrație publică

Conceptul de birocraţie este înţeles, de obicei, ca unul dintre „tipuri! ideale" ale lui Weber care priveşte organizarea raţională şi eficientă, corn portînd atribute specifice atît pentru poziţiile în aparatul administrativ, ci şi pentru persoanele care le ocupă. Valoarea lui deplină nu poate fi întrevă zută decît privind birocraţia nu doar ca pe un rezultat al procesului mai Iar; de raţionalizare, ci şi în termenii lucrărilor lui Weber asupra democraţiei ş dominaţiei.

Dominaţia, sau exerciţiul legitim şi instituţionalizat al puterii cere un anumit tip de administraţie şi, prin urmare, un rol pentru funcţio­narul interpus între lider şi electorat în cadrul unui sistem democratic. Ti­pul de organizaţie rezultat depinde de natura legitimaţiei elaborate atunci cînd cel puternic îşi justifică puterea în faţa subordonaţilor. Birocraţia se dezvoltă atunci cînd legitimitatea este de tip raţional-legal, accentuînd pe exercitarea impersonală a puterii, potrivit regulilor raţionale.

în fond, întreaga multitudine de interpretări ale birocraţiei poate fi de următoarele patru tipuri de bază: weberian, marxist, „imperial" („asiatic") şi „realist".

a) Concepţia M. Weber - V. Wilson

La începutul sec. XX, marele sociolog german Max Weber a elaborat concepţia birocraţiei raţionale ca bază a organizării tipului modern care a luat locul organizării patriarhale (sau patrimoniale în accepţiunea lui We­ber). De menţionat, că această concepţie constituie fundamentul sensului contemporan al problemei, precum şi al practicii administrării de stat.

Apariţia organizării birocratice în sensul weberian al cuvîntului este considerată de mulţi teoreticieni şi de cei care cunosc practica administraţi­ei publice drept o etapă la fel de importantă în dezvoltarea civilizaţiei uma­ne ca şi trecerea de la relaţiile feudale la cele capitaliste. Această organizare este foarte importantă, reieşind şi din faptul că ea a luat locul sistemului patriarhal al administraţiei medievale, cunoscut ca sistem în care omul de rînd fară bani şi fară relaţii cu cei ce deţineau puterea de cele mai multe ori nu-şi mai găsea dreptatea: lipsea practica de examinare a dosarelor, nu erau definite modul şi termenele punerii lor pe rol. în toată activitatea organelor de stat dominau voluntarismul, atitudinea arbitrară, mita, protecţia. Fac­tori hotărîtori erau nu activitatea omului, nu circumstanţele concrete, ci statutul lui, averea, relaţiile, abilitatea de a intra în graţiile persoanei trebu­incioase. Apariţia concepţiei lui Weber în calitate de alternativă a sistemu­lui patriarhal a fost acceptată ca o prefigurare a altei forme contemporane de soluţionare a sarcinilor curente, căreia (în varianta ei ideală) îi sînt pro­prii gestionarea treburilor de către executori competenţi şi nepărtinitori în deplină concordanţă cu legislaţia şi cu procedura, cu rigorile lucrărilor de secretariat fară nici o dependenţă de aspectele subiective.

Este important să accentuăm, că organizarea birocratică propusă de Weber presupune supremaţia procedurilor obligatorii cu caracter general, a căror executare nu depinde de faptul cine anume şi în raport cu cine le îndeplineşte. Toţi sînt egali în faţa ordinii generale. Unificarea devine o garanţie împotriva neajunsurilor unor oameni concreţi şi eventualelor abuzuri. Trebuie să recunoaştem că nouă şi acum, la începutul sec. XXI, ne lipsesc aceste forme de organizare a administraţiei publice.

Principalele caracteristici ale birocraţiei, potrivit punctului de vedere al lui Weber, se reduc la următoarele:

1. competenţa fiecărui nivel birocratic este strict reglementat, adică fi­xat în anumite normative. Studiind practica organizării administraţiei pu­blice din Anglia, observăm că toate reglementările în activitatea organelor de stat erau stipulate în 13 volume mari (spuneau că prin anii '60-70 ai sec. XX erau 30 de volume);
2. organizarea ierarhică a structurilor birocratice se bazează pe princi­pii ferme stabilite prin subordonarea funcţiilor;
3. întreaga activitate organizatorică internă supusă formelor legale (di­fuzarea informaţiei, adoptarea deciziilor, pregătirea ordinelor şi directive­lor etc.) este desfăşurată în forma unor documente scrise destinate păstrării lor ulterioare;
4. toate persoanele cu funcţii de răspundere trebuie să fie buni speci­alişti în domeniul administrării, adică să fie competente nu numai în sfera obligaţiilor lor profesioniste de serviciu (de exemplu, în calitate de jurist, economist, inginer, militar etc.), precum şi în domeniul normelor, regulilor şi procedurilor legate de activitatea birocratică luată în ansamblu.

în alt caz Weber a definit birocraţia ca pe o „organizaţie cu o structură piramidală a puterii care foloseşte forţa de acţiune a regulilor universale şi nepersonale pentru a susţine această structură şi acordă principala atenţie aspectelor indiscrete ale administrării".

Fiind unul dintre marii metodologi ai ştiinţei, Weber înţelegea pi bine caracterul iluzoriu al oricăror definiţii cu pretenţii de universalit; şi efectua analiza la nivelul aşa-ziselor tipuri ideale, evidenţiind princip lele trăsături invariabile, neschimbătoare, stabile ale birocraţiei. Webei consemnat birocraţia foarte clar: organizaţia birocratică, fiind o structu instituţională mult mai organizată pentru rezolvarea sarcinilor complica ale organizării în societatea modernă şi temelia raţionalităţii ei, constă depersonalizarea funcţionării ei, ceea ce oferă o garanţie împotriva sam; volniciei unor executori concreţi.

Organizarea birocratică, în accepţiunea lui Weber, din punct de vedei tehnic este cea mai perfectă dintre toate formele organizatorice existenl pînă în prezent, lucru de care s-au convins atît teoreticienii în domenii cît şi practicienii cu experienţă din republica noastră. Superioritatea e care s-a afirmat în operativitate, competenţă, continuitate, caracter unita: subordonare, stabilitate, ieftinătate relativă şi în caracterul anonim al ac tivităţii, o ridică atît de sus faţă de toate celelalte tipuri de organizare îi măsura în care producţia mecanizată este mai presus decît cea manuală Cu alte cuvinte, birocraţia înseamnă dominarea profesionalismului asupr; incompetenţei, normei asupra voluntarismului, caracterului obiectiv asu pra subiectivismului.

După cum se ştie, istoria evoluează în ritmuri nespus de mari spre ra­ţionalismul tehnologic. în acest proces, după cum afirma Max Weber, biro­craţia este un element major. Profesoara Tatiana Şaptefraţi vede concepţia sa asupra tipului ideal de construcţie a birocraţiei concentrată în şase pre­cepte:

1. Există zone de jurisdicţie statice şi clar definite, ele sînt determinate de legi sau reguli administrative.
2. Organizarea şi distribuţia activităţilor se bazează pe diviziunea mun­cii.
3. Autoritatea care comandă eliberarea de sarcini într-o organizare nu este arbitrară, ci stabilită şi prestabilită.
4. Managementul birocratic se bazează pe documente scrise, cunoscu­te ca „dosare" şi care sînt păstrate în formele lor originale.
5. Organizarea funcţionarilor este bazată pe ierarhie, fiecare funcţio­nar este supus controlului şi coordonării unui funcţionar de rang superior, care, la rîndul său, răspunde în faţa altui superior de acţiunile sale şi ale subalternilor săi, şeful are dreptul să stabilească sarcini, iar subalternii au datoria să le execute.
6. Funcţionarilor li se oferă posturi pe bază de contracte liber consim­ţite şi mutual legiferate. Personalul este selecţionat pe criterii de calificare profesională şi pentru poziţiile manageriale; se cere şi o perfecţionare de expert în domeniu; la modul ideal, recrutarea se bazează pe examinare, certificare sau diplome de absolvire a şcolilor care pregătesc cadre pentru posturile respective.

Dacă ar fi să totalizăm descrierea modelului weberian, vom evidenţia trei postulate „ideologice" ale distinsului sociolog german:

1. birocraţia îl serveşte cu eficienţă pe „patronul" său politic, dar, în acelaşi timp, nu se încadrează în politică;
2. aceasta este una dintre cele mai bune forme posibile de organizare;
3. cea mai importantă calitate a ei este independenţa de influenţă a factorului uman subiectiv asupra adoptării deciziilor.

Prin aceste postulate se dă răspuns la un şir de întrebări care apar des­tul de des în viaţa noastră obştească: Birocraţia este un bine sau un rău? Are ea sau nu viitor şi care este viitorul nostru - cu birocraţie sau fară ea? Prin ce se deosebeşte birocraţia de birocratism? Cît de echitabil este sistemul birocrat de administrare care s-a constituit de-a lungul veacurilor şi în ce măsură corespunde el cerinţelor zilei de azi şi, cu atît mai mult, exigenţelor zilei de mîine?

b) Concepţia lui Karl Marx

Teoreticianul socialist german, fondatorul comunismului revoluţionar şi al materialismului istoric avea un punct de vedere diametral opus şi prin­cipial asupra birocraţiei. Dacă Weber se manifestă în interpretarea birocra­ţiei prin abordarea valorilor ca un pozitivist neutru centrist, apoi Marx cu atitudinea sa vădit negativă faţă de utilitatea socială universală a statului se situează în atitudinea sa faţă de birocraţie pe poziţii diametral opuse. Biro­craţia apare, în descrierea lui K. Marx, ca un rău absolut. La el se observă şi substituirea interesului obştesc prin interesul particular al puterii şi al unui funcţionar concret, şi capacitatea organică a birocraţiei de a rezolva adevă­ratele probleme, şi caracterul corporativ, şi carierismul, şi pretenţiile ei de a monopoliza competenţa şi formalismul. Luată în ansamblu, birocraţia, în opinia lui Marx, este un organism parazit, în principiu, incapabil de a fi un purtător al raţiunii sau un exponent al intereselor generale.

Pe parcursul istoriei administraţiei au existat mai multe modele şi sis­teme birocratice de conducere a organizaţiei. Vom examina doar unele din­tre ele.

c) Modelul „imperial" („asiatic")

Acest model şi-a găsit o reflectare mai deplină în imperiile asiatic De aici a apărut şi denumirea de „asiatic". Forma lui clasică este birocraţi chineză.

în China antică, după cum se ştie, nu exista dreptul de proprietate pri vată asupra pămîntului. Unicul proprietar al tuturor pămînturilor ţării, er împăratul. Toţi supuşii, potrivit tradiţiei confucianiste, erau consideraţi ui fel de membri ai unei familii mari, capul căreia era împăratul. Respecth demnitarii (funcţionarii) erau administratori ai proprietăţii imperiale. îi sistemul birocratic al dinastiei Han, pînă şi instituţiilor principale li se dă deau denumiri de constelaţii. Pe de altă parte, firea omului era privită ca c îmbinare de bine şi rău. De unde şi sarcina birocraţiei consta în atenuarec consecinţelor negative ale acţiunilor cauzate, în principiu, de cusururile oa­menilor, asigurînd, astfel, puterea eficientă a împăratului.

în China exista, de asemenea, un sistem specific de examinare a candi­daţilor pentru ocuparea unui post de funcţionar. în perioada dinastiei Min, examenul pentru evidenţierea celor mai capabili se organiza o dată la trei ani şi se desfăşura în trei sesiuni, cîte trei zile fiecare. La prima sesiune can­didatul scria trei compuneri şi un poem din opt strofe. La a doua - el scria cinci compuneri pe teme învechite demult. La a treia sesiune candidatul scria cinci compuneri la tema „Măiestria conducerii".

Cei care susţineau cu succes examenul (aproximativ 2 la sută) erau ad­mişi la ultimul examen care se desfăşură în capitală. Examenul avea loc timp de o zi şi includea o compunere pe tema politicii curente. Cei care reuşeau la acest examen, puteau deveni funcţionari, şi cu cît nota de la exa­men era mai mare, cu atît mai înalt era postul în serviciul de stat. Acest sistem funcţiona destul de eficient.

Europenii l-au însuşit prin anii 1815-1830 şi l-au folosit în 1832. în anul 1854, eficacitatea acestei metode a fost controlată de o comisie în frun­te cu Macoleem, iar în anul următor au preluat-o în Anglia.

în cadrul examinării din China era deosebit de importantă baza lite­rară. Se considera că studiile respective şi capacităţile literare confirmau pregătirea pentru orice serviciu de stat. Acest sistem prevedea testarea ca­pacităţii candidaţilor de a sluji eficient împăratului. Important, în acest caz, era asigurarea stabilităţii, statorniciei şi a caracterului rigid al sistemului, indiferent de schimbarea condiţiilor şi a circumstanţelor istorice.

în China se stabiliseră şi unele mecanisme de subordonare a funcţio­narului bunăvoinţei împăratului, şi anume:

1. lipsa unei specializări înguste a funcţionarilor, ceea ce le-ar fi oferit posibilitatea de a opera o interschimbabilitate nedureroasă;
2. surplusul permanent de candidaţi la funcţiile care urmăresc acelaşi scop. Pretendentul la funcţie putea aştepta mult timp, dar durata de aş­teptare putea să fie redusă prin intermediul mitei, şi totuşi succesul nu era garantat;
3. limitarea la maximum a perspectivelor carierei pe scara ierarhică;
4. dependenţa personală a tuturor funcţionarilor de împărat;
5. măsuri dure contra relaţiilor neformale în rîndul funcţionarilor pen­tru a preîntîmpina apariţia în mediul lor a coaliţiilor stabile. Aceste măsuri se limitau la interzicerea categorică a prieteniei personale între funcţionarii care aparţineau unui clan familial de aceeaşi provenienţă - restricţie prevă­zută în codul moral al birocraţiei chineze; neadmiterea căsătoriei cu femei din rîndul populaţiei locale, procurării de bunuri în proprietatea sa, aflată sub jurisdicţia funcţionarului;
6. dependenţa financiară a funcţionarului nu de salariul oficial - de obicei, nu prea mare, ci de abilitatea de a stoarce din supuşii împăratului maximum de venituri, inclusiv în profitul personal, ceea ce în mod inevita­bil îl transforma pe funcţionar într-un infractor uşor vulnerabil care încal­că legile cu toate consecinţele demascării ce decurg din această situaţie;
7. lipsa la funcţionari a oricăror garanţii personale împotriva concedi­erilor după bunul plac, retrogradării şi transferării funcţionarilor;
8. practica unui control extrem de riguros asupra a ceea ce era mai pe­riculos pentru puterea birocraţiei supreme şi medii prin intermediul reţelei ramificate a politicii secrete.

Analizînd principiile de organizare a administraţiei chineze, cercetă­torul rus Perelomov numeşte o serie de mecanisme care formează o teorie politică pusă, practic, la baza sistemului de stat chinez. Aceste mecanisme, formulîndu-le succint, se vor reduce la următoarele:

1. reînnoirea sistematică a aparatului. Acest mecanism se mai foloseşte şi în zilele noastre cu denumirea de rotaţie a cadrelor;
2. posibilităţi egale pentru funcţionari;
3. gradaţie distinctă şi principială în interiorul clasei guvernante;
4. unificarea gîndirii păturii funcţionarilor;
5. supravegherea din partea cenzorilor;
6. responsabilitatea personală strictă a funcţionarului.

Toate doctrinele politice despre care s-a vorbit sînt o dovadă cît de du­rabile erau în China forţele de a-i ţine pe birocraţi „în frîu".

Au fost şi alte sisteme despotice care rămîneau cu mult în urma Chinei în ce priveşte nivelul raţionamentelor şi organizării sistemului „curelelor de transmisie". în India, de exemplu, şperţurile birocratice erau privite ca un fel de îngăduinţă filozofică.

încă acum 2500 de ani, Gantilia, ministru principal al împăratului

Geandrapurta Mauruia, a enumerat în cartea Artachastra 40 de modal prîn care funcţionarii îşi însuşeau veniturile statului, însă, văzînd acesl cru, a conchis într-un fel liniştit: „După cum nu poate fi simţit gustul mi sau al otrăvii, dacă ele nu se află pe vîrful limbii tale, tot astfel funcţiona lui guvernamental îi este imposibil să guste măcar puţin din veniturile j părăteşti. După cum despre peştele care pluteşte sub apă nu se poate spi că nu bea apă, tot astfel şi despre funcţionarul guvernamental nu se po spune că îşi însuşeşte banii. Este posibil de a stabili deplasarea păsări care zboară în înaltul cerului, însă nu e cu putinţă de a găsi ţintele ascur spre care se îndreaptă funcţionarii guvernamentali".

In limitele modelului oriental, un serviciu public propriu-zis nu a exi tat. Toţi funcţionarii lucrau pentru asigurarea necesităţilor puterii centra şi ale lor proprii şi nicidecum pentru nevoile oamenilor. Iată de ce, chi; dacă unele atribute pur exterioare se aseamănă cu birocraţia europeană timpurilor noi, ea s-ar putea caracteriza mai corect drept pseudobirocraţie.

Birocraţia din imperiile europene străvechi pare a fi o variantă mixt; deoarece în limitele tradiţiei politice europene activitatea funcţionarilo statului încă de pe timpul Romei Antice era considerată nu numai ca o slu jire a suveranului, ci şi o exercitare a funcţiilor publice autoritare, necesart tuturor păturilor societăţii. Prin aceasta şi se explică că birocraţiile europe­ne vechi ar trebui clasificate drept variantă „semiimperială".

1. d) Cu privire la teoria birocraţiei „realiste"

în ultima perioadă istorică se practică un anumit mod de tratare a bi­rocraţiei „realiste". Anume o astfel de birocraţie se poate considera domi­nantă în ţările democraţiei apusene. Dacă vom analiza mai bine această birocraţie „realistă", vom observa o completare treptată şi o modernizare a modelului lui Weber.

Este cunoscut faptul că construcţiile lui Weber servesc în mare măsură ca temelie pentru dezvoltarea disciplinelor administrative din sec. XX. In special, aceasta se referă la şcoala „formală" („clasică") care şi-a concentrat eforturile asupra studierii structurilor organizatorice, ierarhiei lor, interac­ţiunii curentelor informaţionale, statutului funcţionarilor de diferite nive­luri, reglementării normative a tuturor aspectelor activităţii organizaţiei.

De pe la sfîrşitul anilor '20 ai secolului trecut, paralel, a început să se înfiripe aşa-zisa şcoală a relaţiilor omeneşti, punîndu-se accentul pe orga­nizarea sistemului uman, pe aspectele sociologice şi social-psihologice de conduită a membrilor ei. Cîtva timp ambele şcoli se dezvoltau relativ izolat.

Apoi s-au intensificat procesele influenţei reciproce şi atunci noile direc­ţii ale cercetărilor apărute pe această bază au sintetizat în multe privinţe şcolile nominalizate. Cu toate acestea, accentul pus fie pe aspectul formal- structural, fie pe latura umană a organizării, ca şi mai înainte îi desparte pe reprezentanţii diferitor şcoli. Evident că modelul weberian se află mai aproape de şcoala „formală". Iată de ce îmbogăţirea ei iniţială, cu alte cuvin­te, înclinarea spre ceea ce se numeşte interpretarea „realistă" a birocraţiei s-a produs, în primul rînd, pe seama includerii în model a dimensiunii umane subiective privind organizarea, însă la prima etapă - fară interpre­tarea principială a modelului ca atare luat în ansamblu.

Unii cercetători în domeniul ştiinţelor administrative consideră că ne­cesitatea de a completa concepţia weberian-wilsoniană a birocraţiei raţio­nale, caracterul ei relativ limitat au devenit înţelese mai bine în anii celui de-al doilea război mondial şi în următorii ani după terminarea lui. Este clar, doar e ştiut că în această perioadă ştiinţa administraţiei s-a dezvoltat, în general, într-un mod deosebit şi în ritmuri mai rapide. Anume în aceas­tă perioadă au apărut mai multe lucrări teoretice ale lui H. Simon, P. Blau, M. Crozie, care prin anii '50-60 ai sec. XX erau bine cunoscute şi înalt apre­ciate în ştiinţa administraţiei.

Dacă vom interpreta lucrările lor de pe poziţiile zilei de azi, ceea ce tre­buie s-o facem, vom vedea că la acea etapă s-a produs doar o reformulare a aceleiaşi construcţii teoretice principale. Aşadar, dacă Weber pornea de la poziţia neutră în abordarea valorilor, apoi poziţia lui Simon poate fi privită ca fiind direct estimativă în aprecierea faptelor, dar numai în sensul că el a completat teoria organizării formale cu elemente ale teoriei organizării neformale.

Dar să fim mai expliciţi: funcţionarul de atunci, precum şi de pînă atunci, era privit doar ca un „şurubaş" al sistemului administrativ. Ceva similar s-ar putea spune şi despre funcţionarul de astăzi. Drept că atît funcţionarul de pe timpuri, cît şi cel contemporan posedă anumite calităţi administrative, ele fiind privite numai prin prisma posibilităţii de a spori eficienţa muncii organizaţiei. Dar prioritatea eficienţei şi raţionalităţii, ca valori organizatorice supreme, rostul şi menirea activităţii nu era mai îna­inte şi nu este nici în ziua de astăzi pusă la îndoială.

în anii '70 ai sec. XX a început a se forma un alt mod de abordare, în multe privinţe cu adevărat alternativ. El apare prin eforturile lui D. Valdo, V. Ostrom şi altor autori, printre care mai mulţi americani. în lucrările te­oretice ale acestora se simte exprimarea stării de spirit generale, în mul privinţe revoluţionare pentru Occidentul de la sfîrşitul anilor '60 - îno putui anilor '70, cînd ei au supus unei critici fundamentale însăşi tendii ţa de a vedea în birocraţie forma supremă de organizare care permite c a soluţiona în modul cel mai reuşit problemele civilizaţiei moderne. Ei preţuită mult pe atunci administraţia „sensibilă", era susţinută concepţi policentrismului, a structurilor banale etc.

După cum ne dăm seama, ştiind şi din practica mai multor state, pre cum şi a ţării noastre, construcţiile principale ale organizării moderne ni puteau şi nici nu pot să-şi găsească loc într-o teorie serioasă şi, cu atît ma mult, în practică.

După ce s-au constatat mai multe moduri de tratare a birocraţiei „re aliste", se poate spune ferm că varianta Weber a creat o epocă în ştiinţe administrativă şi în practică, în aprecierea celor mai vestiţi teoreticieni îr acest domeniu, a devenit fundamentul teoriei administrării în societatea in­dustrială. Importanţa ei este recunoscută în multe ţări, precum şi în ţara noastră. Acest mod de abordare este inevitabil, dar, totodată, are nevoie de completări şi de îmbogăţire cu alte variante. Acest lucru rămîne să-1 facă savanţii de astăzi care se ocupă de ştiinţele administraţiei. Ei trebuie să depună eforturi, pentru ca acest mod weberian să fie înţeles mai profund şi, îmbinîndu-1 cu alte componente formale, să creeze un model unic, atot­cuprinzător al organizării. Un astfel de model permite să fie folosite atît elementele obiective, cît şi cele subiective pentru atingerea unui nivel mai înalt al eficienţei organizatorice. Unul dintre cei mai de seamă reprezen­tanţi ai acestui mod de abordare este H. Simon.

In al doilea rînd, sînt supuse îndoielilor chiar pretenţiile de a prezenta modelul organizării birocratice ca pe unul dintre cele mai bune mecanisme pentru toate cazurile de soluţionare a problemelor societăţii contempora­ne.

In ştiinţa despre conducerea statului, în ţara noastră au loc unele pro­cese asemănătoare, numai că ele se desfăşoară foarte încet, se comit şi unele greşeli.

Aceste procese au început cu aspecte formale, normative, informaţio­nale ale administrării, iar apoi apelarea la „factorul uman" doar sub aspec­tul lui pragmatic, funcţional în anii '90, cînd administrarea a început să fie privită de pe poziţii umanitariste mai largi, adică s-a propus reevaluarea componentei subiective a administrării, s-a angajat să dea sens probleme­lor ce ţin de relaţiile reciproce dintre om şi organizaţie „de pe poziţiile te­oriei generale a personalităţii". Oamenii au început, în cele din urmă, să-şi dea seama că ei nu mai trebuie să fie consideraţi nişte „şurubaşe" ale ma­şinii birocratice şi nu se mai împăcau cu înstrăinările pe care le suferiseră mulţi ani, fară a participa la rezolvarea propriilor probleme. în literatura de specialitate, mass-media şi în diferite discuţii ştiinţifico-practice se vorbea tot mai mult despre crearea unei situaţii în care birocraţii profesionişti se vor uni, strînge într-un lanţ, iar cetăţenii vor fi consideraţi mase dependen­te, „diletanţi" neputincioşi pe lîngă patronii lor politici. Această tendinţă corespunde întocmai scenariului lui Weber.

Astfel, la etapa dată, în ţara noastră, ca şi în multe alte ţări, interpreta­rea „realistă" a fenomenului birocraţiei se prezintă ca o variantă în curs de dezvoltare care îmbină bazele modelului weberian cu critica absolutizării lui cu titlu de model universal. Baza criticii are două aspecte - ştiinţific şi conceptual. Critica ştiinţifică bazată, în primul rînd, pe datele sociologiei şi psihologiei moderne care demonstrează fară echivoc rolul colosal, uneori decisiv al relaţiilor dintre oameni, precum şi al sentimentelor, orientărilor, opţiunilor - circumstanţă insuficient apreciată de către adepţii modelului weberian „pur". Critica lui conceptuală se bazează, pe de o parte, pe ide­alurile umaniste şi general democratice, iar pe de altă parte, reproduce în multe privinţe concepţia lui Marx despre înstrăinarea omului în sistemul relaţiilor birocratice.

Aruncînd o privire asupra formelor istorice concrete ale birocraţiei, vom putea constata că, în general, sub aspect „istorico-geografic" deosebim tradiţia orientală cu administraţia ei în multe trepte şi înclinaţii spre sama­volnicie şi administrarea neeficientă şi două variante ale tradiţiei occiden- tale-continentale şi anglo-americane.

Deosebirea principală dintre cele două subtipuri occidentale nominali­zate constă în faptul că pe continentul european democratizarea sistemului politic s-a desfăşurat cu mult mai tîrziu după apariţia democraţiei. Deci aici este vorba de o situaţie în care tradiţia puterii executive, luate în an­samblu, foarte ramificate şi cu multe împuterniciri ale aparatului de stat, s-a păstrat şi a fost încorporată fară probleme deosebite în sistemul politic al democraţiei.

Altă situaţie a avut loc în Statele Unite ale Americii, unde idealul statal al revoluţiei americane consta în conducerea oamenilor liberi pe pămîntul liber. Mai mult decît atît, americanilor le era proprie o mare neîncredere în orice putere executivă care, în viziunea lor, se asocia cu administraţia colonială a Coroanei Britanice. Iată de ce, afirmă Pourke Fr., birocraţia, apărută în America mai tîrziu decît democraţia şi pe baza ei, trezea de la sine bănuieli din partea cetăţenilor şi trebuia să se acomodeze la condiţiile şi orientările politice ale societăţii egalitare încă din start.

După cum se ştie, pe parcursul sec. XX, în statutul birocraţiei ame cane s-au schimbat multe, apropriind-o de standardele europene şi toti această perioadă i-a determinat pe un şir de savanţi, în fruntea cărora i plasat Robert Dahi, să-şi exprime nemulţumirea cu privire la lipsa unei ş inţe universale a administraţiei publice şi să declare, că disciplina, aşa cu s-a constituit la momentul dat, era parohială, formală şi legală.