- Regalitatea şi tirania
- Doctrina dreptului natural la Thomas D’aquino
- Cea mai bună formă de guvernare
- Regalitatea şi tirania
Una din trăsăturile caracteristice ale concepţiei medievale asupra regalităţii este distincţia dintre putere monarhică şi monarhică
Filosofia politică în Evul Mediu tratează mai ales prin lucrările lui Thomas D’aquino trei mari probleme: 1. Definiţia criticilor puterii drepte; 2. Doctrina dreptului natural; 3. Natura celei mai bune guvernări.
Lucrările teoreticianului sus numit tratează dintr-o perspectivă morală mereu plină de grija de a aminti regelui creştin îndatoririle pe care exercitarea puterii adeseori îl face să uite. Aceste aspecte au fost analizate de către autor în lucrarea: „Oglinzi ale principiilor scrise în epoca medievală” urmărea special educaţia morală a prinţilor, afirmaţia că în stare originară omul nu cunoştea guverna datorită căderii şi degenerării puterii duce la faptul că o astfel de guvernare este necesară astăzi atât ca pedeapsă cât şi ca remediere. În acest context scopul statului este instaurarea dreptăţii, aceasta de distincţia esenţială între puterea limitată a regalităţii şi puterea fără limite a tiraniei care este urâtă de toţi. În perioada Evului mediu mai multe opere de filozofie politică susţineau ideea precum că regele este servitorul legii, fiind în slujba poporului său şi a binelui comun. Dacă el dispune de o putere fără egal asupra oamenilor săi precum şi dacă este obiectul unei deosebite admiraţii, aceasta se datorează faptului că principele este puterea publică şi imaginea pe pământ a splendorii divine. Astfel apare o concepţie organică asupra statului care o va regăsi în operele filosofiei politice până în secolul al XII-lea puterea princiară dacă este absolută este depozită de a fi nelimitată. În măsura în care se deosebeşte de tiran, principele nu poate dori decât dreptatea, a cărei imagine vii este el şi care străluceşte în întreaga sa persoană . Voinţa de a dispune de forţa de drept nu este voinţa particulară ci, voinţa sa de persoană publică în serviciul comun. De aici vine şi dreptul de a trimite la moarte pe tirani. Principele cu imaginea echităţii şi trebuie să fie perfect virtuos în aşa fel încât nu propria persoană să fie cea care domneşte asupra oamenilor ei. Însuşi Dumnezeu o asemenea gândire teologică conduce la restrângerea puternică a regelui feudal care de fapt nu erau nici absolută nici nelimitată. Regele de constrâns să respecte atât ordinile de bine aşa cum se consideră că el va fi judecat de Dumnezeu, cât şi prescripţiile legii naturale şi obiceiurile ţării sale. Lucrarea ,,oglinzile Principilor” îndemnau pe regi să urmeze fidel imperativele virtuţii şi dreptăţii fără de care puterea lor ar fi fost nelegitimă. Thomas D. a dezvoltat în lucrările esenţiale teologiei şi ,,despre regat”: doctrina rezistenţei la legi nedrepte care încalcă ordinele lui Dumnezeu şi regulile dreptului natural. Nedreptatea legilor se poate socoti în două feluri, fie în raport cu binele uman, fie în raport cu binele divin. În primul caz este vorba mai mult despre constrângeri decât despre legi, iar dacă ele încalcă principiile conştiinţei ne supunem tot lor pentru a evita crearea scandalurilor şi a dezordinii, dar legile care contravin binelui divin cum ar fi împingerea la idolatrizare nu trebuie nicidecum urmate.
- Doctrina dreptului natural la Thomas D’aquino
Contribuţia lui Thomas D’aquino la gândirea politică a epocii sale şi a generaţiilor viitoare a fost una destul de importantă aceasta dat fiind faptul că el va modifica într-un sens mai radical ceea ce erau doar amintiri în lucrările lui Aristotel. Teoria sa asupra dreptului natural va fi în multe privinţe preluată de teoreticienii jurişti din secolul al XVI-lea cum ar fi Hugo Groţius. El va distinge între lumea divină legea naturală şi legea pozitivă. Ultima este o instituţie exclusivă umană pe când celelalte două au o realitatea eternă, deşi raporturile dintre ele sunt destul de complexe în măsura în care natura este înscrisă în însăşi esenţa divină. Legea naturală nu se diferă de cea divină. Totuşi perfecţiunea spirituală spre care ne îndeamnă legea divină este mai severă decât prescripţiile legii naturale şi nu poate fi îndeplinită decât cu ajutorul graţiei divine. Între legea naturală şi legea divină există un raport asemănător celui între raţiuni şi credinţă, însăşi cum folosirea naturală a raţiunii noastre ne conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a atribuţiilor sale. La fel prin raţiuni cunoaştem principiile dreptăţii, cum ar fi interzicerea crimei. Omul este chemat să respecte aceste principii fie dintr-o obligaţie interioară cum ar fi cazul omului drept care îşi este lege lui însuşi şi care ne spune prescripţiile legii naturale înscrisă în conştiinţa sa morală. La fel aceasta se poate datora constrânge-rilor exterioare ale legilor omeneşti. Conform opiniei lui Thomas D’aquino există o ierarhizare a legilor. Legile pozitive proprii diferitor societăţi trebuie să respecte principiile universale ale dreptului natural. Aceste principii la rândul lor sânt considerate eterne.
- Cea mai bună formă de guvernare
Thomas D’aquino se înscrie în curentul filosofic al stoicilor. Apărând ideea unei guvernări mixte care reuneşte în sânul său elemente ale monarhiei oligarhice şi democratice. Conform opiniei lui, cel mai bun regim poate fi alcătuit în modul următor: în frunte să fie un singur conducător ales pentru virtutea sa care să fie în fruntea tuturor, apoi să aibă câţiva subordonaţi care ar fi conducători aleşi pentru virtuţile lor. Aceştia l-ar rândul lor ar putea avea autoritate asupra altora fiind aleşi din orice pătură socială. Aşa cum putem observa elementul democratic se referă la origine socială a conducătorilor şi nu la posibilitatea poporului de a-şi alege singuri proprii guvernanţi. Prin aceasta Thomas D’aquino nu se îndepărtează de ideea comună a gânditorilor antichităţii care susţin că nu vor putea încredinţa mulţimii ignorante sarcina de a alege fiinţele cele mai bune şi singurele capabile să o guverneze Thomas D’aquino în lucrarea despre regat pe care ni-l propune un ghid politic creştin adresat unui rege la putere apreciază monarhia drept regimul cel mai potrivit pentru guvernarea celor mulţi. El spune că doar regalitatea poate într-adevăr să realizeze unitatea devreme ce aceasta îi este caracteristică. Regalitatea e cea mai capabilă să păstreze ordinea în interiorul societăţii şi să lupte contra tendinţelor tiranice proprii guvernării oligarhice. Cu toate acestea limitarea puterii regale de către lege trebuia începând cu secolul al XIII-lea să fie progresiv înlocuită cu afirmarea puterii şi suveranităţii statului.