Majoritatea lingviştilor acceptă natura socială a limbajului ca un adevăr evident. Deşi nu s-au relevat încă toate implicaţiile relaţiei limbă-societate, se afirmă şi se demonstrează convingător că limba este un fenomen social, aducându-se în discuţie asigurarea limbii, dependenţa ei de societate şi funcţiunile sale.
Indiferent de soluţiile propuse - teoria interjecţiilor, după care primele cuvinte ar fi apărut prin transformarea strigătelor animalice involuntare în semnale emise intenţional; teoria onomatopeelor, potrivit căreia primele cuvinte au putut fi înţelese pentru că au imitat prin sunete anumite însuşiri ale obiectelor, fiinţelor sau situaţiilor denumite, rădăcina socială, a limbii nu poate fi contestată, pentru că limba s-a constituit odată cu gândirea, ca element integrant al relaţiilor om-natură, om-societate, mai ales din acel moment când omul s-a de natura, adică s-a desprins de natură, datorită, mutaţiilor survenite în structura sa biologică.
Dependenţa limbii de societate se ilustrează invocând aspecte ale vocabularului - care reflectă transformările sociale, îmbogăţindu-se datorită dezvoltării culturii materiale şi spirituale a vorbitorilor; aspecte ale morfologiei - categoriile gramaticale, de pildă, reprezintă un salt. calitativ în limbă, trecerea de la lexical la gramatical consemnând necesitatea vorbitorilor de a sistematiza formal o categorie noţională, devenită frecventă - aspecte ale sintaxei - care exprimă creşterea gradului de abstractizare şi complexitate a gândirii, determinată, la rândul ei, de continua dezvoltare a vieţii materiale şi spirituale a vorbitorilor.
Lingvistica modernă cercetează relaţia dintre limbă şi gândire ca pe o unitate între două postulate. Aceasta înseamnă că: nu poate exista limbă care nu se sprijină pe gândire.
Din primul aspect al unităţii dialectice limbă - gândire decurge funcţia limbii de a exprima gândurile oamenilor (deci funcţia de comunicare), din cel de al doilea aspect al unităţii rezultă rolul limbii de a participa nemijlocit la formarea, ideii.
Gândirea, de pilda, fiind însuşire a materiei superior organizate, este ideală, în schimb limba este materială, în sensul că toate unităţile sale (propoziţiile, cuvintele, morfemele etc.) sunt prezentate sub formă de sunete. Rezultă că funcţiunea generală a limbii este de comunicare şi de formulare a gândirii iar funcţiunile gândirii sunt de reflectare abstractă a realităţii şi de transformare activă a lumii obiective. Prin urmare, limba şi gândirea se dezvoltă paralel, dar nu identic. Fiind legată nemijlocit de realitate, gândirea este mai mobilă decât limba, se transformă mai repede şi de aici rezultă neconcordanţa dintre conţinut şi formă.
Limbajul este procesul lingvistic ca atare, desfăşurat în actul comunicării, concretizarea limbii (sistemului) în comunicarea verbală dintre oameni. Această concretizare a sistemului limbii în proces de comunicare se realizează în nenumărate forme. Folosind termenii teoriei comunicării, limbajul nu este un cod monolitic, cu un sistem de sisteme interdependente. Subsistemele sau subcodurile au o organizare proprie. Dialectele şi graiurile locale, de exemplu, sunt subcoduri (subsisteme) constituite pe axa orizontală a limbii. Variaţiile specifice diverselor activităţi profesionale sau domenii ale vieţii sociale şi culturale se constituie pe axa verticală. Ultimele subcoduri sunt caracteristice limbii literare, adică aspectului celui mai îngrijit al limbii comune.
Realizarea comunicării verbale este posibilă pe două căi: orală si scrisă, fiecăreia corespunzându-le două sisteme interferenţe ale aceleiaşi limbi. Sistemul oral se manifestă sonor, printr-o succesiune de foneme, sistemul scris se manifestă grafic printr-o suită de grafeme. Comunicarea orala, la rândul ei, o influenţează pe cea scrisă, printre altele, prin fragmentarea frazei în segmente izolate, având contur de comunicări independente. Rezultă deci că, varianta comunicării orale este inovatoare, pe când, cea scrisă mai conservatoare.
Comunicarea integrală "implică organizarea expresiei verbale, cu includerea abilă a elementelor nonverbale", precum şi "decodarea abilă, care să ia în considerare toţi indicii verbali dar şi nonverbali, utilizaţi de emiţător şi care, totodată, să se bazeze pe o continuă referire eficace la context".
Problema realizării comunicării integrale trebuie însă înţeleasă în mod nuanţat. Dacă, în general, limbile naturale pot realiza comunicarea, nu e mai puţin adevărat că există, în mod obiectiv, în fiecare limbă o imperfecție a cuvintelor, "dacă si numai dacă le raportăm la emiţător şi receptor", în sensul că "e inclusă identitatea în codificare şi decodificare", mai ales dacă avem în vedere cuvintele abstracte. Apoi, există aşa-numitul fenomen al transparenţei la semnificaţie (încadrabil în dimensiunea semantică a limbii), referitor la termeni ştiinţifici de circulaţie internaţională, netransparenţi, adică neînţeleşi, care trebuie făcuţi transparenţi la semnificaţie, prin operaţii speciale de explicitare, pentru a putea fi integraţi în actul comunicării verbale.
Comunicarea trebuie să se bazeze, printre alte principii, şi pe acela al necesităţii de a se apropia cât mai mult de gradul comunicării integrale, prin luarea în considerare a unei "gramatici a comunicării", care să pună accentul "pe context, pe rolul elementelor nonverbale, pe organizarea adaptată a exprimării, pe interpretarea prin referire ia toţi indicii comunicării".