Pin It

Principii ale comunicării nonverbale.

 

            A spune cum arată sau cum pot să arate obiectele, fiinţele, persoanele, casele, peisajele etc. înseamnă a le descrie. Pentru aceasta punem în mişcare simţurile, căci mai tot ce ştim despre lume, prin intermediul acestora cunoaştem.

            Oricare dintre aceste cunoştinţe poate duce la descrieri, dar nu pentru oricare la fel de uşor. Cum să faci, de exemplu, pe cineva să perceapă dulceaţa rodiei dacă în viaţa lui nu a pus în gură nici o fărâmă din acest fruct? Singura cale ar fi să compari gustul acestui fruct rar cu al altora cunoscute, dar mai mult ca sigur că va trebui să-i spui şi cum arată o rodie, să-l ajuţi să-i dea în mintea lui o formă, o culoare, să şi-o imagineze. Mai totdeauna descrierile au drept scop să facă pe cei cărora ne adresăm să-şi închipuie cum arată ceea ce le spunem prin cuvinte. Când lucrurile nu se văd cu ochiul liber, de exemplu moleculele, celulele, atomii, sistemul nervos al omului şi altele ca acestea, specialiştii le desenează; pe unele mărite, pe altele micşorate, cum se întâmplă cu sistemul nervos prezentat în manuale.

            Există de fapt două tipuri de descrieri. Unele urmăresc exactitatea, ca cele din tehnică şi din ştiinţe sau, mai aproape de viața de toate zilele, ca reţetele de mâncăruri din cărţile bucate. In ele trebuie să nu se neglijeze nici un amănunt important. Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă am uita să menţionăm într-o descriere tehnică faptul că soda caustică produce arsuri grave în contact cu pielea? Celelalte descrieri cele expresive - pornesc de la impresii şi păreri personale. Ele nu explică, ci se străduiesc să ne facă să simţim frumuseţea, măreţia sau, la nevoie, urâţenia a ceea ce este descris.

            Orientarea privirii. Ori de câte ori ceea ce descriem se află într-un spaţiu trebuie să facem în aşa fel încât cel ce ascultă sau citeşte să aibă impresia, că priveşte obiectul descris plasat lângă noi. Dacă, de exemplu, descriem un sat privindu-l de pe muchia unui deal, o vom spune direct sau indirect, fiindcă satul văzut de pe deal arată altfel decât atunci când ne aflăm pe uliţele lui. Gospodăriile, vitele şi orătăniile par jucării de pe muchia dealului, iar de aproape au alt chip. Tot astfel, o clădire ca un palat ne încântă de la distanţă prin măreţie dar ne minunează, prin apropiere, căci numai de aici îi putem admira coloanele, bolţile, ornamentele etc. Şi pentru o simplă cameră trebuie să respectăm perspectiva şi să i-o sugerăm cititorului.

            Simbolul este o figură de stil. Ea se întemeiază pe asemuirea posibilă, dar nemărturisită, dintre două lucruri, dintre un lucru si o fiinţă, dintre două fiinţe etc. deosebite, dar o asemuire care trebuie să ne trezească neapărat în minte o idee.

            Printre descrierile greu de făcut se numără şi cele ale plantelor de la firul de iarbă până la pomi şi copaci uriaşi. Spre a învinge dificultatea, această schiţă are patru puncte, şi anume:

  1. Din ce categorie sau din ce clasă face parte planta? E textilă, cerealieră, medicinală, e pom care dă roade comestibile, copac de pădure sau e crescut pentru arhitectura peisajeră?
  2. Ce răspândire are? Se află peste tot sau numai în regiunea de munte, în cea de şes, la baltă?
  3. Ce mărime are, cum sunt frunzele, florile, trunchiul sau tulpina (dacă trebuie, spunem şi cum sunt rădăcinile), cum se înmulţeşte, când înfloreşte, ce fructe rodeşte etc.
  4. Ce foloase sau ce pagube aduce; compară, din acest punct de vedere cânepa cu neghina!

            La aceste puncte se pot adăuga şi ce cred oamenii despre o plantă sau alta, ce loc ocupă, unele, în poziţie populară, cum le-au cântat poeţii şi prozatorii, în sfârşit, ce semnificaţii deosebite au unele, ca busuiocul  floarea, iubirii  sau ca ghiocelul, vestitor al primăverii. Nu e neapărat nevoie să fie puse în ordinea de mai sus. Se poate începe, de exemplu, cu 3) sau cu 4), dar e bine să nu lipsească nici unul.

            Descrierea de persoane. Portretul. Cel mai simplu mod de a descrie o persoană se găsea în buletinele de identitate de odinioară. In ele se cereau data şi locul naşterii, domiciliul, profesiunea, cum se face şi astăzi. Se mai cerea însă să se arate cu un cuvânt sau cel mult două cum era figura. Astfel, la faţă se putea scrie: rotundă, ovală sau prelungă; la păr se putea scrie: negru, castaniu, blond, roşcat, cărunt, alb sau fără, deci cum s-ar zice în limba de toate zilele "chel" sau "pleşuv". La rubrica ochii se putea scrie: căprui, negri, verzi, albaştri sau, foarte rar, când nu erau amândoi de aceeaşi culoare, cea chir; la frunte se scria: lată, îngustă ori mijlocie, la. barbă se arată dacă omul poartă barbă, dacă nu, se scria: rade. Era şi o rubrică intitulată semne particulare. In dreptul, ei se treceau cicatricele, fireşte, dacă erau, petele de pe obraz din naştere sau alte mari cusururi fizice (şchiop, ciung etc).

            Modul acesta de a înfăţişa făptura omenească rămăsese, tară îndoială, din vremuri vechi, când nu era uşor să se facă fotografii tip buletin, mai ales pe la sate. Pentru noi el este, însă, un exemplu foarte bun de descriere sumară şi strict tehnică, cam cum fac şi cercetătorii raselor omeneşti, căci şi ei înşiră caracteristicile diferitelor timpuri umane într-o ordine anumită şi cu un vocabular special, dar mult mai larg şi, când respectă cu adevărat regulile ştiinţifice, nu au pentru aceste tipuri nici simpatie, nici antipatie. Expresivitatea nu intră, pe drept cuvânt, în vederile lor.

            În concluzie, nu numai că teoria este diferită de practică, dar, în virtutea acestui fapt, nu acţionăm în funcţie de ceea ce este în realitate, ci în funcţie de modul în care percepem realitatea în anumite momente ale vieţii şi/sau ale evoluţiei noastre.

            Observaţia este definită de psihologie ca un "proces senzorio-intelectiv, de percepere dirijată verbal şi interpretată conceptual prin care se efectuează cunoaşterea în confruntare directă cu obiecte şi situaţii concrete" . În acest proces, acţionează percepţia senzorială şi înţelegerea. Se poate vorbi de o observaţie spontană, accidentală şi de o observaţie persistentă, sistematică, superioară calitativ celei dintâi, pentru că depinde mai mult de inteligenţă decât de acuitatea senzorială. Pentru a observa cu adevărat, nu e suficient să vezi, trebuie să priveşti şi să examinezi atent, de asemenea, nu doar să auzi, ci să asculţi şi să interpretezi. Nota de activism şi repetiţie, ce necesită durata şi organizarea conform unui plan, este caracteristică pentru observaţie. Observaţia mediului înconjurător presupune ca aptitudine corespunzătoare spiritul de observaţie şi angajează cel de-al doilea sistem de semnalizare, adică limbajul. Primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare se află în interacţiune deoarece tară interacţiunea dintre cele două sisteme nu putem cunoaşte realitatea înconjurătoare. Neconcordanţa dintre ele pune subiectul în situaţia de a nu fi conştient de trăsăturile realităţii, reflectate de senzaţii şi percepţii, adică de primul sistem de semnalizare.

în procesul cunoaşterii, limbajul reprezintă trecerea de la senzaţie la gândire, generalizarea

            O altă formă de manifestare a comunicării nonverbale o reprezintă tăcerea, către, de multe ori, pentru noi poate fi aur. Dar, în anumite circumstanţe, cei din jur o pot considera deranjantă şi, câteodată, chiar periculoasă sau plicticoasă. Când cineva ne pune o întrebare şi nu reuşim să răspundem, comunicăm ceva. Auditoriul comunică prin tăcerea lăsată la sfârşitul unui discurs. Este dificil pentru vorbitor să interpreteze corect această tăcere.,.Plictiseală? Respingere totală? Aprobare totală? Ne fiind un răspuns clar, tăcerea este ambiguă şi vorbitorul este lăsat să ghicească ce poate însemna ea. Iar interpretarea poate fi greşită.

            Suntem fiinţe sociale iar societatea noastră este astfel făcută încât să răspundem unii altora. Avem nevoie de confirmarea celor din jur, nu numai a. faptului că existăm pentru ei, dar şi a faptului că ne simpatizează. Una dintre cele mai crude pedepse sociale este ignorarea; una dintre cele mai crude pedepse oficiale şi cea mai distrugătoare (clacă durează un timp îndelungat) este aceea de a-i izola complet pe oameni. Astfel, cu toate că "a ne ţine gura" poate fi un lucru înţelept, aceasta poate însemna uneori un act de respingere, tăcerea construieşte ziduri iar zidurile sunt bariere în comunicare.

            Pe de altă parte, folosind cu atenţie tăcerea în momentele cheie, cu alte cuvinte, pregătindu-ne să ascultăm, putem încuraja vorbitorul să continue sau să-şi exprime sentimentele şi atitudini, lucru pe care, altfel, nu l-ar fi făcut. Tăcerea poate fi o tehnică eficienta de încurajare a răspunsurilor pentru o comunicare bidirecţională reală.

            Tăcerea, prin urmare, este un instrument puternic de comunicare, dar care trebuie folosit cu abilitate. În ceea ce priveşte timpul, putem spune că toţi îl percepem în acelaşi mod, iar, până la urmă, o oră este o oră pentru toată lumea. Cu toate acestea, timpul este perceput diferit de diferite societăţi şi culturi.

            Diferitele valori pe care le dă timpul sunt de multe ori reflectate în cuvintele pe care le folosim, aspecte care pot fi exemplificate prin:

-           când un părinte îşi cheamă acasă copilul din faţa blocului. El răspunde "te rog, numai un minut". În sens literar, "un minut" ar putea însemna "când voi termina joaca" sau "nu acum";

-           când cineva vă spune că va. face un anumit lucru "cât de curând posibil", ar putea însemna că o va face imediat sau că îşi va îndeplini, promisiunea numai după ce îi vei mai reaminti încă de două sau de trei ori;

-           în procesul comunicării, semnificativ, din punct de vedere al efectelor sale, este modul în care folosim timpul. Dacă stabiliţi o întâlnire cu cineva la ora 9 dimineaţa şi apoi schimbaţi ora ia 10, veţi comunica ceva despre atitudinea dumneavoastră faţă de întâlnire, faţă de cealaltă persoană sau" despre atitudinea dumneavoastră faţă de sine şi importanta pe care o dați timpului;

-           prezenţa, mai devreme la conferinţă, şedinţă, masă festivă în sensul comunicării, ar putea. însemna interes, nerăbdare, entuziasm sau si altceva.

            Un limbaj adecvat al gesturilor face parte integrantă dintr-o vorbire corectă. Importanţa limbajului propriilor tale gesturi este un lucru individual, personalitatea fiind completată, de asemenea, de mimică. Chiar dacă nu suntem conştienţi de toate acestea, totuşi, fiecare dintre noi îşi petrece o mare parte din timp descifrând limbajul trapului. Aceste mişcări ale corpului ar trebui să fie în strânsă legătură cu însuşi mesajul; comunicările non verbale sunt adesea mult mai puternice decât cuvintele care sunt rostite, dezvăluind partea emoţională a comunicărilor noastre.

            Mesajele nonverbale ale vorbitorului tind să dezvăluie dorinţa de sinceritate, convingerea, corectitudinea, abilitatea şi cunoaşterea, dezvăluind, de asemenea, o mulţime de lucruri despre vorbitor, despre atitudinea şi sentimentele sale, în legătură cu mesajul pe care îl. transmite. De asemenea, dacă se analizează mişcările trupului celui ce primeşte mesajul se pot dezvălui o mulţime de lucruri. Dar, lucrai cel mai important este acela că, frecvent, i se transmite vorbitorului măsura în care auditoriul. îi acceptă, mesajul. Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizează instantaneu un răspuns vorbitorului şi îi comunică acestuia cum se prezintă. Dacă această reacţie este prezentă, iar vorbitorul nu este sensibil la acest, aspect şi nici conştient de importanţa lui, țară. Să poată interpreta sau să citească acest limbaj, atunci o mare parte din propria sa comunicare s-a pierdut.

            Deci, pentru a fi un bun cititor al limbajului trapului, trebuie să vă stimulaţi capacitatea de observaţie şi abilitatea de a descifra mesaje, trebuie să vă daţi seama de prezenţa acestor mesaje şi de posibilele lor semnificaţii, să fiţi permanent atent la efectul limbajului trupului dumneavoastră asupra altor persoane şi să fiţi tot timpul atent la răspunsul posibil, astfel încât să puteţi imediat folosi propriile dumneavoastră tehnici de comunicare, dacă simţiţi că este necesar.

            Un alt aspect prin care spaţiul pe care-1 folosim pentru a comunica, trebuie perceput în mod diferit este locul unde ne aşezăm. Este de neconceput ca un subordonat să intre în biroul directorului şi să se aşeze pe scaunul acestuia, dacă nu este invitat în mod special să o facă, lucra similar şi în familie: acest scaun este al tatălui.

            Mişcările corpului uman aduc o informaţie suplimentară în comunicare şi sunt considerate moduri obişnuite de comunicare non verbală cu o condiţie: să fie sincronizate cu ceea ce comunică verbal. Spre exemplificare, vă prezentăm câteva modalităţi de transmitere a unor stări afective sau atitudini cu ajutorul gesturilor:

Degajare - mâinile deschise, haina deschisă.

Apărare - braţele încrucişate la piept, încrucişarea picioarelor (picior peste picior), pumnii strânşi, arătând cu degetul arătător, lovituri cu mâna în masă.

Evaluare - gestul de a trece mâna peste faţă, capul dat pe spate, mângâierea bărbiei, privirea peste ochelari, scoaterea ochelarilor (ştergerea lor), ţinerea în gură a braţului ochelarilor, gesturi de umplere a pipei, ridicarea de la birou, plimbarea prin cameră, mâna la baza nasului.

Suspiciune - nu se uită la persoana de faţă, braţele încrucişate, îndepărtarea de persoana de faţă, înclinarea capului, privire într-o parte, privire/trup îndreptat spre ieşire, atingerea/frecarea nasului, frecarea ochilor, încheierea hainei.

Încredere - ţinută dreaptă, gravă, mâinile la spate, spatele drept, mâinile în buzunare, cu degetele mari în afară, mâinile ţinând reverele hainei.

Nervozitate - îşi drege nasul, fluieră, turnează ţigară de la ţigară, prinde şi ciupeşte pielea de pe mână, se agita pe scaun, pune mâna ia gură în timp ce vorbeşte, se bâlbâie, clipeşte des rupându-se de realitate, strânge maxilarele, nu se uită la cea¬laltă persoană, trage de pantaloni în timp ce stă pe scaun, zornăie banii în buzunar, se trage de urechi, apariţia transpiraţiei pe frunte şi palme, pocni rea degetelor.

Frustrarea (nemulţumirea) - respiraţie scurtă, pumnul strâns tare, răsucirea (frământarea) mâinilor, gesturi cu pumnul strâns, arătând repetat cu degetul, trece mâna prin păr, freacă ceafa, loveşte cu piciorul în pământ sau într-un obiect imaginar.

Autocontrol - ţine o mână la spate, apucă cu putere încheietura, ţine strâns încheietura mâinii, pumnii strânşi la spate.

Plictiseala - mâzgăleşte ceva, bate darabana pe masă, picioarele încrucişate, mişcă ritmic laba piciorului, capul într-o mână sau între mâini, privire în gol.

Acceptare - mâna la piept, cu braţele deschise, gestul de a da mâna, se apropie prietenos de partener, îşi aranjează ţinuta, se sprijină pe un picior (în special femeile), frecarea palmelor

 

 

            Stilul în comunicarea non verbală.

 

            Autoritarii - cuvinte: "autoritate","cerinţă", "răsplată", "ne-cesitate". Expresii: "O să fac acest lucru dacă şi tu o să faci...", "Aşteptăm să obţinem". Pentru a-i influenţa, vorbi ţi-le despre recompense şi stimulente. Iscoditorii - cuvinte: "Greşeala este că", "Nu am mai făcut aşa până acum". Argumentaţi-vă propunerea, indicând firmele care folosesc deja ideea dumneavoastră cu succes. Explicaţi-le că ideea respectivă nu este radicală sau riscantă.

            Binevoitorii - expresii: "înţeleg ce vrei să spui", "Spune-mi mai multe despre", "Să aruncam o privire". Pentru a-l câştiga de partea dumneavoastră, începeţi cu o mică discuţie în care să le spuneţi ce simţiţi în legătură cu proiectul respectiv după care le puteţi solicita ajutorai. Vânzătorii - cuvinte: "Nevoi", "beneficii", "scopuri". Expresii: "întotdeauna le spun oamenilor cât de folositoare le pot fi ideile mele

             Visătorii - cuvinte: "viziune", "mândrie", "loialitate", "standarde". Expresii: "Va trebui să urcăm acest munte". Pentru a câştiga în faţa visătorilor, folosiţi cât mai multe metafore. Descrieţi-ie cum ideea dumneavoastră le va face viitorul fericit.

            Din stilul de comunicare se desprind două prime trăsături de personalitate şi forţe comportamentale: dominanţa şi sociabilitatea.

             Dominanţa este tendinţa de a etala o atitudine parentală, preocupantă, de a manifesta o formă de îngrijorare, de a predomina şi de a acapara sau controla timpul şi spaţiul destinat comunicării bilaterale sau de grup. Avem tendinţa de a cădea în două categorii de dominanţe: dominanţă slabă şi dominanţă puternică.

            Sociabilitatea, reprezintă aptitudinea de a stabili cu uşurinţă relaţii cu alţii. În stilul de comunicare, aceasta oare ca fiind tendinţa unora dintre noi de a căuta să stabilească relaţii cu alţii şi de a se bucura efectiv de acestea. Ei sunt prietenoşi, sinceri, înţelegători şi deschişi. îşi exprimă emoţiile, sentimentele şi opiniile într-o manieră directă şi frustă.

            În raport cu echilibrul dintre dominanţă şi sociabilitate, se face distincţia între patru stiluri de bază: emotiv, director, reflexiv şi îndatoritor (săritor).

Stilul emotiv. Este acela în care dominanta cât si sociabilitatea sunt puternice. Indivizii cu un astfel de stil: sunt expresivi, vorbesc repede, gesticulează mult, folosesc mâinile şi mimica feţei, uneori se inhibă, alteori se pripesc; manifestă un comportament dinamic, orientat spre acţiune şi spre risc; sunt atraşi de relaţiile in formale şi oarecum refractari, la cele oficiale; sunt empatici, posedă putere de convingere înnăscută, bazată pe risipa de energie emoţională şi pe transfer psihologic.

Stilul director. Este cel care rezultă din asocierea dominanţei puternice cu sociabilitatea, scăzută. Indivizii cu un astfel de stil: afişază o atitudine serioasă, preocupată; exprimă opinii clare, într-o manieră hotărâtă, uneori rigidă; sunt mai dificil de abordat, comunică cu oarecare efort şi, în ciuda, atitudinii ostentativ grijulii, rămân adesea indiferenţi; au un comportament mai dur, mai ferm, mai impunător, ridică multe pretenţii, au gesturi ferme şi glas sonor.

Stilul reflexiv. Este rezultatul asocierii dominanţei slabe cu sociabilitatea scăzută. Indivizii care au acest stil: îşi impun un puternic control emoţional şi exprimă opiniile într-o manieră deliberat formală, caută cuvintele şi formulează cu grijă fraze, uneori, preţioase; sunt aparent, liniştiţi, stau mai la o parte şi, mereu, par a fi preocupaţi de altceva; preferă ordinea şi o fac mereu cu migală, caută un mediu de muncă ordonat; sunt lenţi, le place să revadă detaliile şi nu iau decizii rapide, preferă singurătatea şi nu sunt prea buni parteneri de conversaţie; sunt înclinaţi către comunicarea intimă.

Stilul îndatoritor. Numit şi stilul săritor, acesta este cel care rezultă din asocierea unei sociabilităţi ridicate cu o dominantă slabă. Persoanele având un astfel de stil de comunicare: sunt răbdătoare, sensibile şi nu ţin neapărat să joace un rol important în luarea deciziilor; ascultă cu multă atenţie şi înţelegere; de regulă, evită să-şi folosească puterea şi atuurile. Manifestă căldură în vorbire, ca şi în scris. Se bazează pe forţa de convingere a prieteniei; când iau decizii, le exprimă într-o manieră serioasă, oarecum impersonală.

 Stilul flexibil. De cele mai multe ori, dominanţa şi sociabilitatea nu sunt suficiente pentru a defini stilurile de comunicare. Cei mai mulţi dintre noi sunt schimbători şi instabili, iar aceasta face necesară implicarea unei a treia dimensiuni: versatilitatea. Versatilitatea este atitudinea multora dintre noi de a-şi adapta stilul în funcţie de situaţie, pentru a obţine maximum de avantaje şi aprobare socială însemnând adaptabilitate, flexibilitate, mobilitate, nestatornicie, dar şi nehotărâre, inconsecvenţă, oportunism şi duplicitate.

            Atunci când intervine şi versatilitatea, avem de-a face cu stilul flexibil. Acesta este stilul de comunicare caracterizat prin încercarea permanentă, deliberată şi controlată conştient, de a schimba mereu propriul stil, în raport cu situaţia sau partenerul. Flexibilitatea acţionează în ideea de a merge precis şi corect în întâmpinarea diferitelor nevoi ale diferiţilor parteneri. Practic, majoritatea oamenilor adoptă stilul flexibil, se adaptează mereu situaţiei şi partenerului, dar fac acest lucru pornind de la unul din stilurile de bază care le este propriu. Stilul flexibil, cu măsură şi cu tact, este cel mai răspândit şi oportun în relaţiile interumane.